ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2206/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 311/27.04.2021, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Județul Arad reprezentat legal prin Președintele Consiliului Județean Arad împotriva pârâtei A. S.R.L.. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 25.735,19 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la data efectuării plății reprezentând tarif pentru utilizarea amprizei și zonei de siguranță și a acceselor la drumurile județene pentru perioada 19.10.2017-16.07.2020. S-au respins celelalte capete de cerere ale acțiunii. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 12.040,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate, a declarat apel Unitatea Administrativ Teritorială Județul Arad prin Consiliul Județean Arad, solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței civile nr. 311/27.03.2021, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată privind obligarea intimatei-pârâte la plata tarifului aferent acceselor rutiere pentru perioada 30.06.2015-15.07.2020 în cuantum de 50.760,44 Euro și a majorărilor de întârziere aferente acestei sume care la data introducerii cererii de chemare în judecată erau în cuantum de 34.009,49 Euro.

Prin decizia civilă nr. 544/A din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă Respinge apelul declarat de către reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Arad prin Consiliul Județean Arad împotriva sentinței civile nr. 311/27.04.2021, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.R.L.. A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 9.202,24 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Arad prin Consiliul Județean Arad.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Din perspectiva acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a apreciat eronat că pretenția reclamantei are natură civilă, iar nu fiscală. De asemenea, decizia atacată este nelegală întrucât instanța a dispus obligarea pârâtei la plata creanței în parte.

În dezvoltarea acestor critici se arată că au fost ignorate prevederile art. 46 și art. 47 din O.U.G. nr. 43/1997, instanța de apel neanalizând corect argumentele invocate sau reținând eronat aspecte de fapt și de drept, având în vedere că dispozițiile legale menționate nu diferite față de cele actuale sub aspectul obligativității încheierii unui contract de închiriere cu administratorul drumului, în sensul că era obligatorie doar plata tarifului aferent utilizării acceselor.

Astfel, instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 46 și 47 din O.U.G. nr. 43/1997, respectiv obligația beneficiarului acceselor de a încheia contract de amplasare și închiriere cu administratorul drumului, adică cu recurenta.

Recurenta arată că, deși a arătat că la data construirii acceselor nu exista obligația încheierii unui contract, iar art. 46 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/1997 a fost pus în aplicare după anul 2015. Instanța de apel trebuia să interpreteze acest text de lege coroborat cu art. II alin. (1) din O.G. nr. 7/2010 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 43/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 198/2015.

Conform acestor dispoziții, pârâta ca deținătoare a unor acorduri de principiu ar fi trebuit ca, în maximum 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanței indicate, să reglementeze situația acceselor rutiere, fapt care nu s-a întâmplat până în anul 2020 când agenții constatatori au constatat lipsa contractelor de închiriere.

Recurenta arată că nu se poate reține o culpă comună ci doar culpa pârâtei care încă de la sfârșitul anului 2015 ar fi trebui să solicite intrarea în legalitate cu aceste accese.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a confundat natura juridică a celor două tipuri de contracte, reținând că obligația de plată a tarifului se naște doar concomitent cu încheierea contractului de închiriere, deși creanța ce face obiectul litigiului nu rezultă dintr-un contract de închiriere ci dintr-un contract de tranzacție pe care pârâta a refuzat să îl semneze, deși a utilizat un bun public.

Apreciază recurenta că instanța de apel a interpretat eronat probele depuse la dosar întrucât, pe de o parte, contractul de tranzacție care trebuia semnat reprezenta o recunoaștere a faptului că pârâta a utilizat mai mult de 5 ani accesele rutiere fără să plătească, deși a recunoscut acest fapt, iar pe de altă parte instanța a reținut greșit că natura creanței este civilă, deși aceasta derivă din tarifele stabilite prin hotărâri ale Consiliului Județean.

Acest tarif se face venit la bugetul UAT, așadar are natura unei creanțe fiscale principale conform art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal.

O ultimă critică vizează faptul că recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată deși a fost reținută culpa pârâtei.

Astfel, deși instanța de apel a reținut culpa pârâtei, însă pentru o perioadă mai scurtă decât cea prevăzută în acțiune, totuși a obligat recurenta la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Recurenta arată că, întrucât nu i s-au respins în totalitate pretențiile, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost greșit aplicate.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă critici care pot fi încadrate în motivul de casare invocat referitor la greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul dedus judecății este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe art. 1.357 C. civ., reclamanta afirmând că pârâta a săvârșit o faptă ilicită constând în aceea că nu a achitat niciun tarif de la construirea acceselor rutiere și nici nu și-a reglementat situația juridică a acestora, deși avea această obligație încă din anul 2015, când a fost modificată O.G. nr. 43/1997.

Prin decizia atacată s-a reținut că raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă este de natură contractuală, iar nu fiscală, creanța administratorului drumului constând în tariful pentru amplasare și acces în zona drumului public izvorând din contractul valabil încheiat cu utilizatorul, contract care nu se regăsește printre cele enumerate la art. 2 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, a reținut instanța de apel, creanța pe care reclamanta urmărește să o valorifice are natură civilă care, în raport cu temeiul acțiunii sale, se supune termenului de prescripție de drept comun, și anume cel prevăzut de art. 2.517 raportat la art. 2.528 C. civ., respectiv 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în raport cu acest termen, pentru pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 19 octombrie 2017 termenul de prescripție era împlinit la data formulării acțiunii.

Recurenta a suspus examinării instanței de recurs critici care privesc stabilirea greșită a naturii creanței deduse judecății, admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată, nereținerea culpei pârâtei în privința rolului activ pe care trebuia să îl aibă în privința plății tarifului și a încheierii contractului, precum și interpretarea eronată a probelor.

Înalta Curte reține că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așadar, acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte, și anume aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, de exemplu atunci când se aplică norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială sau sunt aplicate norme speciale, prin analogie, la situații ce nu cad sub incidența ei, textului de lege corespunzător situației de fapt i se dă o interpretare greșită, ori sunt încălcate principii generale de drept

.

Prin urmare, în calea de atac a recursului nu este posibilă analiza susținerilor care tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, precum stabilirea naturii creanței deduse judecății, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, culpa pârâtei sau interpretarea eronată a probelor.

În sensul acestui motiv de recurs încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în interpretarea textului de lege într-o manieră contrară sensului clar și precis al acestuia, așadar în condițiile în care dispoziția legală nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greșită a legii constă în aceea că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări, iar instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond aceasta fiind greșit calificată cu privire la norma de drept aplicabilă, ceea conduce la aplicarea altei legi decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În raport cu aceste exigențe se constată că, deși recurenta a afirmat că au fost încălcate normele de drept material, ceea ce corespunde în drept motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, în realitate motivele vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate este cea care vizează greșita aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care în cauză este o chestiune de legalitate întrucât se referă, nu la cuantumul cheltuielilor de judecată, ci la încălcarea regulilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenta susține că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanță, deși acțiunea i-a fost admisă în parte fiind astfel constatată culpa pârâtei, chiar dacă pretențiile nu au fost admise pentru întreaga perioadă solicitată.

Recurenta arată că, întrucât nu i s-au respins în totalitate pretențiile, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost greșit aplicate.

Analizând această critică, Înalta Curte o găsește fondată.

Astfel, prin sentința pronunțată de prima instanță cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte pentru perioada 19.10.2017-16.07.2020, pentru restul perioadei pentru care s-au solicitat pretențiile, acțiunea fiind respinsă. Totodată reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, deși instanța a admis în parte pretențiile, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 12.040,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Conform alin. (2) al aceluiași articol, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Admiterea în parte a pretențiilor este contrară ideii de culpă procesuală prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Ipoteza în care pretențiile sunt admise doar parțial, aplicabilă în cauză, este reglementată prin art. 453 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul neasimilând situația admiterii doar în parte a pretențiilor cu cea a pierderii procesului, prin urmare obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată trebuia să se raporteze la faptul că pretențiile au fost admise în parte.

Așadar, soluția reținută de instanța de apel, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deși acțiunea a fost admisă în parte, este greșită întrucât încalcă regula cu rang de principiu în materia obligării la plata cheltuielilor de judecată de către partea care a pierdut procesul.

Cum în cauză, pretențiile reclamantei au fost admise în parte, obligarea obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată trebuia să aibă în vedere proporționalitatea pretențiilor admise.

Având în vedere că Înalta Curte găsește fondată critica referitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, în temeiul art. 497 C. proc. civ. va admite recursul, va casa în parte decizia atacată, în limitele și pentru considerentele arătate și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată datorate în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ JUDEȚUL ARAD prin CONSILIUL JUDEȚEAN ARAD împotriva deciziei civile nr. 544/A din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată datorate în primă instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2022.