ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1975/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale la data de 19.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Arad, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 299.224,85 RON, reprezentând redevență restantă calculată la data de 30.09.2019.

În drept, a invocat prevederile sentinței civile nr. 999 din 14 iulie 2005, sentința civilă nr. 414/06.05.2015, decizia civilă nr. 6074/07.12.2015, C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar, pe cale de excepție, a invocat dispozițiile art. 129 alin. (2), pct. 2, teza a 2-a din C. proc. civ. referitor la competența de judecare a cauzei, susținând că aceasta aparține secției civile a Tribunalului Arad.

Prin sentința civilă nr. 221 din 27 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale a declinat în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Arad soluționarea acțiunii formulate de reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, având ca obiect executare contract de concesiune.

Ca urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la 9 iunie 2020, sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 440 din 30 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Arad, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 299.224,85 RON, reprezentând redevență aferentă anilor 2016-2018 și trimestrelor I, II și III aferente anului 2019.

Totodată, a obligat reclamantul Municipiul Arad să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat conform chitanțelor nr. 3/12.03.2020 și 4/29.06.2020.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul Municipiul Arad a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, iar, în rejudecare, admiterea în întregime a cererii formulate de Municipiul Arad pentru obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de sumei de 299.224,85 RON reprezentând redevență restantă calculată la data de 30.09.2019.

Prin decizia civilă nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Municipiul Arad, prin Primar, a formulat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 6/A/2021 a Curții de Apel Timișoara, iar în rejudecare, admiterea în întregime a cererii formulate de către Municipiul Arad pentru obligarea pârâtei-intimatei A. S.R.L. la plata sumei de 299.224,85 RON reprezentând redevență restantă calculată la data de 30.09.2019.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurentul-pârât a solicitat să se observe că, atât Tribunalul Arad, cât și Curtea de Apel Timișoara, s-au rezumat la o însușire de fapte și argumente, nerăspunzând în fapt și în drept la toate apărările formulate de Municipiul Arad și că nu au ținut cont de probele depuse și argumentele aduse de reclamant în vederea prezentării situației reale cu privire la predarea terenului concesionat.

Evocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că decizia instanței de apel este nemotivată, respectiv nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, autorul recursului a arătat că raportul juridic dintre părți are la bază sentința civilă nr. 999/14.07.2005 a Tribunalului Arad, sentință ce ține loc de contract de concesiune, clauzele contractuale fiind cele prevăzute de HCLM Arad nr. 357/2004.

A mai arătat că pârâta A. S.R.L. folosește de fapt o suprafață de 14.333 mp teren deși, conform contractului de concesiune, aceasta avea dreptul de a folosi suprafața de 7.068 mp, pe această ultimă suprafață fiind calculată și redevența solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, recurenta a mai învederat că pârâta A. S.R.L. a acționat în instanță Municipiul Arad, cerând instanței "executarea Contractului de Concesiune ... și obligarea Municipiului Arad, prin Primar, să încheie Procesul Verbal de predare-primire a terenului... "(dosar nr. x/2015).

A mai arătat că, în cadrul acestui proces, în primă instanță, prin sentința civilă nr. 414/06.05.2015, acțiunea reclamantei A. S.R.L. a fost respinsă, iar, prin decizia civilă nr. 6704/07.12.2015 a fost respins recursul reclamantei, motivul pentru care a fost respinsă acțiunea reclamantului fiind acela că "….la data de 26.04.2011, între părți s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafață de 7068 mp, proces-verbal reținut și de prima instanță în soluționarea cererii. Reclamanta nu contestă existența acestui proces-verbal și semnarea actului de către reprezentantul acesteia, ci arată că, de fapt, nu s-a procedat la predare-primire. Curtea reține că atât timp cât reprezentantul recurentei a semnat actul de predare-primire a terenului, nu a uzat de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai poate susține, raportat la prevederile contractului de concesiune, că nu s-a procedat la executarea acestuia."

În continuare, recurentul-reclamant arată că un alt aspect care se impune a fi analizat îl reprezintă faptul că, odată cu rămânerea definitivă a sentinței nr. 6704 din data de 07.12.2015, pârâta A. S.R.L. a solicitat și a obținut autorizarea societății pentru desfășurarea activității în locația "B." (adică pe terenul pe care atât pârâta, cât și instanțele judecătorești au considerat în mod eronat că nu a fost predat), autorizație vizată începând cu anul 2016 (perioadă de la care este calculată redevența). În toată această perioadă, inclusiv în anul 2019, ca urmare a solicitării pârâtei, a fost avizată autorizația de funcționare, prin care se autorizează societatea pentru desfășurarea activității în locația "B.". În opinia recurentului, acest fapt demonstrează că terenul a fost deținut și folosit de pârâtă începând cu acest an și până în prezent, societatea desfășurând activitate comercială pe acest teren pe toată perioada, contrar celor constatate de Curtea de Apel Timișoara cu privire la faptul că pârâta nu folosește terenul.

Mai mult, recurentul arată că pârâta nu numai că a solicitat și obținut autorizația de funcționare pe terenul concesionat, ci aceasta a încheiat contracte de închiriere cu alte societăți pe terenul respectiv, ce au constituit și un argument esențial în motivarea sentințelor emise atât de Tribunalul Arad, cât și de Curtea de Apel Timișoara în dosarul cu nr. x/2015, prin care cele două instanțe au hotărât definitiv faptul că terenul a fost predat către pârâta A. S.R.L., iar începând cu data de 07.12.2015 (data de la care sentința nr. 6704/07.12.2015, în dosarul nr. x/2015, a rămas definitivă), pârâta datorează redevență restantă, calculată în conformitate cu clauzele contractuale.

În continuare, recurentul arată că un alt aspect pe care Curtea de Apel Timișoara nu l-a analizat îl reprezintă și memoriul justificativ (aflat la dosarul cauzei) depus la Primăria Municipiului Arad chiar de către pârâtă în septembrie 2020 (adresa x/15.09.2020), în care societatea A. S.R.L. solicită un certificat de urbanism, "pentru renovări interioare și exterioare fără alte modificări...necesare datorită degradărilor care au apărut în decursul celor 5 ani". Tot în memoriul depus de către aceasta, pârâta-intimată menționează faptul că, "în perioada 2010-2015 au fost executate lucrări de renovări interioare și exterioare, fără alte modificări, necesare funcționării...".

De asemenea, recurentul mai arată că, așa cum rezultă și din actele depuse la dosar și din argumentele pe care le-a adus, pârâta deține mai multe clădiri edificate pe terenul concesionat, clădiri în care se desfășoară activități comerciale, parte din acestea fiind închiriate altor societăți.

Totodată, în susținerea faptului că pârâta își desfășoară activitatea pe terenul concesionat și predat către aceasta, fără însă a achita obligațiile contractuale, recurenta învederează că pârâta a obținut începând cu anul 2016 vizarea autorizației de funcționare și că aceasta solicită în anul 2019 eliberarea unui certificat de urbanism în vederea efectuării unor lucrări pe terenul concesionat.

Susținând că, atât Tribunalul Arad, cât și Curtea de Apel Timișoara au nesocotit toate aceste aspecte amintite mai sus, care au fost prezentate pe parcursul judecății, în considerarea motivelor de recurs mai sus arătate, recurenta apreciază că se impune admiterea recursului și casarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul pendinte, întrucât s-au aplicat greșit normele de drept (nu s-a luat în considerare decizia Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a stabilit că terenul este predat către pârâtă) și nu s-au luat în considerare argumentele și probele care atestă situația reală în care se află terenul concesionat.

În concret, autoarea prezentului demers procesual susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, aceasta reiterând doar interpretarea greșită a hotărârii dată de către instanța de fond.

Se mai arată că, fără a lua în considerare și fără a analiza probele depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei, Tribunalul Arad și Curtea de Apel Timișoara s-au rezumat la adresa cu nr. x/22.08.2019 aflată la dosar. În acest context, recurentul-reclamant precizează că o simplă greșeală de exprimare dintr-o adresă pe care a emis-o nu poate fi mai presus decât o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentința nr. 6704/07.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 prin care s-a stabilit definitiv faptul că, la data de 26.04.2011, între părți s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafață de 7068 mp.

Cu referire la adresa nr. x/22.08.2019, recurentul precizează că, prin acea adresă s-a dorit de fapt delimitarea (înțărușarea) terenului predat în concesiune societății A. S.R.L. față de terenul deținut de Municipiul Arad, întrucât aceasta folosește de fapt o suprafață de 14.333 mp teren, cu toate că, potrivit contractului de concesiune, avea dreptul de a folosi doar 7.068 mp.

Evocând dispozițiile art. 433 și art. 434 din C. proc. civ., recurentul susține că, în prezenta speță, atât Tribunalul Arad, cât și Curtea de Apel Timișoara au considerat în mod eronat faptul că o simplă adresă, o invitație, în care s-a strecurat o greșeală doar de exprimare și nu de fapt (invitație la "predarea terenului" și nu la "înțărușare", "delimitare" a terenului folosit de pârâtă, față de terenul Municipiului Arad) are putere mai mare decât o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și executorie.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 6 mai 2021.

La 2 iunie 2021, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a arătat că, în accepțiunea sa, nu sunt aplicabile motivele de nelegalitate pe care recurentul și-a întemeiat recursul, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

La 25 iunie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant care, la 2 iulie 2021, a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 7 iulie 2021, în cauză, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2021, pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, reproșând instanței de apel faptul că nu a răspuns în fapt și în drept la toate apărările pe care le-a formulat și că aceasta nu a ținut cont de probele depuse și de argumentele aduse în vederea prezentării situației reale cu privire la predarea terenului concesionat.

Motivul de nelegalitate invocate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte reține că instanța de apel, respectând limitele devoluțiunii, și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului nefondat al criticilor pe care apelantul-reclamant le-a adus cu privire la o judecată anterioară, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477, art. 478 și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În speță, verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, pronunțându-se în limitele învestirii, răspunzând argumentat chestiunilor esențiale invocate, fără să existe în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În altă ordine de idei, este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Nu în ultimul rând, răspunzând unei alte critici subsumate acestui motiv de nelegalitate, în această fază procesuală, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a luat în considerare decizia civilă nr. 6704/07.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că, la data de 26.04.2011, între părți s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a terenului în suprafață de 7068 m

2

.

Deși nu a fost astfel formulată și încadrată, recurentul critică de fapt nerecunoașterea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii mai sus menționate, critica subsumându-se, astfel, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu toate că recurentul-reclamant se prevalează de efectele deciziei civile nr. 6704/07.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, pentru a demonstra că pârâtei i s-a predat terenul ce face obiectul contractului de concesiune și că, astfel, aceasta datorează redevența solicitată prin acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte, Înalta Curte reține că acest aspect a fost tranșat în sens contrar printr-o decizie anterioară celei invocate de recurent.

Astfel, prin decizia nr. 469 din 19 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2014, Curtea a reținut că, atâta vreme cât durata de 49 de ani a concesiunii începe de la data semnării procesului-verbal de predare-primire, în lipsa unui asemenea proces-verbal asumat prin semnătură de ambele părți și în lipsa constatării unui refuz de rea-credință a pârâtei apelante (intimata pârâtă din litigiul pendinte) de a semna un astfel de proces-verbal, contractul de concesiune nici nu a început să își producă efectele juridice, astfel încât, și din această perspectivă, Curtea a reținut că pretențiile bănești ale reclamantului (Municipiului Arad) nu sunt întemeiate.

Prin urmare, în condițiile în care între părțile din prezenta cauză s-au purtat anterior mai multe litigii, în care au fost pronunțate și hotărâri judecătorești definitive aparent contradictorii (cum sunt cele mai sus amintite), instanțele învestite cu soluționarea prezentului litigiu nu puteau da curs efectelor deciziei civile nr. 6704/07.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, în sensul dorit de recurentul-reclamant.

Ca atare, pentru a putea obliga intimata-pârâtă la plata redevenței solicitate de recurentul-reclamant, acestea trebuiau în primul rând să stabilească, pe baza probelor propuse și administrate, împrejurarea că pârâtei i s-a predat în mod efectiv terenul ce face obiectul contractului de concesiune.

Cum, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, instanțele de fond au apreciat că această chestiune de fapt nu a fost dovedită în sensul dorit de recurentul-reclamant, Curtea de apel conchizând în sensul că, la dosar, nu există nicio dovadă a punerii în posesie a pârâtei, respectiv a predării efective către aceasta a terenului concesionat pentru a putea obliga pârâta la plata redevenței solicitate de reclamant, în această etapă procesuală, instanța de recurs nu poate proceda la interpretarea probatoriului administrat în cauză și la stabilirea unei alte situații de fapt, așa cum, de altfel, tinde prin criticile formulate recurentul-reclamant.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 6/A din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.