DERIN c. TURQUIE

SECȚIA A DOUA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 12225/03

prezentată de Sezayi DERİN

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită la 11 septembrie 2007 într-o cameră compusă din:

Dna F. Tulkens, președintă,

Domnii A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

Dna A. Mularoni,

Dl. D. Popović, judecători,

și dna S. Dollé, grefier de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 26 februarie 2003,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât,

După ce a deliberat, pronunță prezenta decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl. Sezayi Derin, este un cetățean turc, născut în 1961 și care locuiește la Edirne. El este reprezentat în fața Curții de avocații H. Tuna și S. Kar, avocați la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 11 aprilie 1999, reclamantul a fost plasat în detenție provizorie în cadrul unei anchete penale desfășurate împotriva unei organizații ilegale. Printr-un act de acuzare din 27 aprilie 1999, procurorul Republicii de pe lângă curtea de siguranță a Statului din Istanbul a cerut condamnarea reclamantului în aplicarea articolului 168 § 2 din codul penal în vigoare la acea epocă. La 12 octombrie 1999, curtea de siguranță l-a achitat pe dl. Derin, iar această hotărâre a devenit definitivă.

La 12 ianuarie 2000, în temeiul Legii nr. 466, reclamantul a introdus o acțiune în reparare în fața curții cu jurați din Edirne pentru prejudiciile cauzate de privarea sa de libertate.

Printr-o hotărâre din 11 septembrie 2001, curtea cu jurați a admis cererea reclamantului și i-a acordat 477.000.000 lire turcești (TRL) (aproximativ 253 euro (EUR) la acea dată) și 1.500.000.000 TRL (aproximativ 795 EUR) respectiv cu titlu de prejudicii material și moral. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre, care a devenit definitivă la 17 mai 2002.

La 20 iunie 2002, reclamantul a sesizat biroul de executări. Trezoreria publică a efectuat la 27 decembrie 2002 o plată de 2.460.770.000 TRL (aproximativ 1.435 EUR la acea dată) și la 5 august 2003, o plată de 275.200.000 TRL (aproximativ 173 EUR la acea dată). Aceste sume corespundeau despăgubirii acordate însoțite de dobânzi moratorii începând cu cererea de executare, precum și cheltuielilor și costurilor expuse. Prima plată a fost efectuată reprezentantului reclamantului și a doua, reclamantului însuși, contra semnătură de la fiecare dintre ei. Dosarul a fost închis la data de 8 august 2003 având în vedere executarea sa.

Reclamantul susține totuși, în scrisoarea sa din 16 noiembrie 2006, că o sumă restantă în valoare de 81.280.000 TRL (aproximativ 50 EUR la data ultimei plăți, și anume 5 august 2003) nu i-a fost plătită.

O scrisoare din 22 ianuarie 2007 a ministerului economiei expune repartizarea plăților efectuate, dintre care o parte corespunde unor taxe. Această scrisoare menționează de asemenea o eroare de calcul din partea reclamantului, rectificată ulterior în cursul procedurii de executare de biroul respectiv înainte de plata din 5 august 2003.

B. Dreptul intern relevant

Articolul 1 din Legea nr. 466 în vigoare la momentul faptelor prevedea că:

«Vor fi compensate de Stat prejudiciile suferite de orice persoană:

(...);

CAPETE DE CERERE

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de neexecutarea de către Trezoreria publică a hotărârii pronunțate de curtea cu jurați.

ÎN DREPT

Curtea nu va examina excepțiile preliminare ale Guvernului întemeiate pe nerespectarea regulii celor șase luni și pe neepuizarea căilor de recurs interne, deoarece, în orice caz, ea consideră că cauza este vădit nefondată pentru motivele de mai jos.

Curtea observă, contrar afirmațiilor inițiale ale reclamantului, că indemnizația, însoțită de dobânzi moratorii începând cu cererea de executare, a fost plătită în mare parte la 27 decembrie 2002. Restul datoriei a fost plătit reclamantului la 5 august 2003. La 8 august 2003, dosarul de executare a fost închis.

Reclamantul a rămas mut la scrisoarea Grefei care îl invita să răspundă la observațiile Guvernului și să prezinte cererile sale de satisfacție echitabilă. Totuși, el a susținut neplata unei sume de aproximativ 50 euro.

Or, Curtea observă că reclamantul a obținut efectiv plata totalității creanței sale. Reiese de altfel că sumele finalmente plătite depășesc cu mult indemnizația acordată, care nu era, înainte de procedura de executare, însoțită de dobânzi moratorii.

Curtea constată de asemenea, având în vedere documentele depuse la dosar, că o parte din sumele plătite de administrație, care par a corespunde sumei restante pretins neplătite, a fost reținută de biroul de executări cu titlu de anumite taxe. Scrisoarea ministerului economiei indică de asemenea o eroare de calcul din partea reclamantului, care a fost rectificată de biroul de executări înainte de plata din 5 august 2003.

Oricum ar fi, Curtea nu va insista asupra originii sau realității neplății acestei sume deoarece, în ochii săi, această sumă nu constituie, având în vedere suma totală plătită în speță, un element de o importanță care să necesite o examinare mai aprofundată din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 (mutatis mutandis, Arabacı c. Turciei (dec.), nr. 65714/01, 7 martie 2002). Având în vedere cele ce preced, este cazul să se declare capătul de cerere întemeiat pe această dispoziție inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cât privește termenul scurs pentru plata datoriei, Curtea observă că în speță, acest termen este inferior celui pe care îl considerase anterior ca rezonabil pentru plata unei datorii a Statului (a se vedea de exemplu Koukalo c. Rusiei, nr. 63995/00, § 52, 3 noiembrie 2005), dat fiind de altfel că o mare parte a datoriei, însoțită de dobânzi moratorii, a fost plătită la 27 decembrie 2002, adică aproximativ șapte luni după ce decizia judiciară a devenit definitivă. Curtea apreciază în consecință că nicio chestiune nu se pune din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție și că acest capăt de cerere trebuie de asemenea declarat inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Având în vedere cele ce preced, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

S. Dollé F. Tulkens

Grefier Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12225/03

présentée par Sezayi DERİN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11

septembre 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

M

me

A. Mularoni,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26

février 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article

29 §

3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Sezayi Derin, est un ressortissant turc, né en 1961 et résidant à Edirne. Il est représenté devant la Cour par M

es

H. Tuna et S. Kar, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 11

avril 1999, le requérant fut placé en détention provisoire dans le cadre d’une enquête pénale menée contre une organisation illégale. Par un acte d’accusation du 27

avril 1999, le procureur de la République près la cour de sureté de l’Etat d’Istanbul requit la condamnation du requérant en application de l’article

168 §

2 du code pénal en vigueur à l’époque. Le 12

octobre 1999, la cour de sureté acquitta M. Derin et ce jugement devint définitif.

Le 12

janvier 2000, sur le fondement de la loi n

o

466, le requérant introduisit une action en réparation devant la cour d’assises d’Edirne pour ses préjudices causés par sa privation de liberté.

Par un jugement du 11

septembre 2001, la cour d’assises accueillit la demande du requérant et lui accorda 477

000

000

livres turques (TRL) (environ 253

euros (EUR) à cette date) et 1

500

000

000

TRL (environ 795

EUR) respectivement au titre des dommages matériel et moral. La Cour de cassation confirma ce jugement, qui devint définitif le 17

mai

2002.

Le 20

juin 2002, le requérant saisit le bureau des exécutions. Le Trésor public effectua le 27

décembre 2002 un paiement de 2

460

770

000

TRL (environ 1

435

EUR à cette date) et le 5

août 2003, un paiement de 275

200

000

TRL (environ 173

EUR à cette date). Ces montants correspondaient à l’indemnité accordée assortie par des intérêts moratoires à partir de la demande d’exécution, ainsi qu’aux frais et dépens exposés. Le premier versement fut effectué au représentant du requérant et le deuxième, au requérant lui même, contre signature par chacun d’eux. Le dossier fut clôturé en date du 8

août 2003 au vu de son exécution.

Le requérant allègue toutefois, dans sa lettre du 16

novembre 2006, qu’une somme restante d’un montant de 81

280

000

TRL (environ 50

EUR à la date du dernier paiement, à savoir le 5

août 2003) ne lui a pas été versée.

Une lettre du 22

janvier 2007 du ministère de l’économie expose la répartition des paiements effectués, dont une partie correspond à des taxes. Cette lettre mentionne également une erreur de calcul de la part du requérant, rectifiée ultérieurement lors de la procédure d’exécution par le bureau concerné avant le paiement du 5

août 2003.

B.

Le droit interne pertinent

L’article

1 de la loi n

o

466 en vigueur à l’époque des faits prévoyait que

:

«

Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne

:

1.

arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois

;

(...)

;

6.

qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine

; (...)

».

GRIEFS

Invoquant l’article

1 du Protocole n

o

1 et l’article

6 §

1 de la Convention, le requérant se plaint de la non-exécution par le Trésor public du jugement rendu par la cour d’assises.

EN DROIT

La Cour n’examinera pas les exceptions préliminaires du Gouvernement tirées du non respect de la règle des six mois et du non-épuisement des voies de recours internes car, en tout état de cause, elle considère que l’affaire est manifestement mal-fondée pour les motifs ci-dessous.

La Cour observe, contrairement aux allégations initiales du requérant, que l’indemnité, assortie d’intérêts moratoires à partir de la demande d’exécution, fut payée en grande partie le 27

décembre 2002. Le restant de la dette fut versé au requérant le 5

août

août 2003, le dossier d’exécution fut clôturé.

Le requérant est resté muet à la lettre du Greffe l’invitant à répondre aux observations du Gouvernement et à présenter ses demandes de satisfaction équitable. Il a toutefois allégué le non paiement d’un montant d’environ 50

euros.

Or, la Cour observe que le requérant a effectivement obtenu le paiement de la totalité de sa créance. Il ressort par ailleurs que les sommes finalement versées dépassent largement l’indemnité accordée, laquelle n’était pas, avant la procédure d’exécution, assortie d’intérêts moratoires.

La Cour relève aussi au vu des documents versés au dossier qu’une partie des sommes payées par l’administration, qui semblent correspondre à la somme restante prétendument impayée, a été retenue par le bureau des exécutions au titre de certaines taxes. La lettre du ministère de l’économie indique aussi une erreur de calcul de la part du requérant, laquelle fut rectifiée par le bureau des exécutions avant le paiement du 5

août 2003.

Quoi qu’il en soit, la Cour ne s’attardera pas sur l’origine ou la réalité du non paiement de cette somme car, à ses yeux, ce montant ne constitue pas, au vu de la somme totale versée en l’espèce, un élément d’une importance nécessitant un examen plus approfondi sous l’angle de l’article

1 du Protocole no

1 (

mutatis mutandis

,

Arabacı c. Turquie

(déc.), n

o

65714/01, 7

mars 2002). Au vu de ce qui précède, il convient de déclarer le grief tiré de cette disposition irrecevable pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

Quant au délai écoulé pour le paiement de la dette, la Cour observe qu’en l’espèce, ce délai est inférieur à ce qu’elle avait considéré auparavant comme raisonnable pour le paiement d’une dette de l’Etat (voir par exemple

Koukalo

c. Russie

, n

o

63995/00, §

52, 3 novembre 2005) vu par ailleurs qu’une grande partie de la dette, assortie d’intérêts moratoires, à été versée le 27

décembre 2002, soit environ sept mois après que la décision judiciaire soit devenue définitive. La Cour estime en conséquence qu’aucune question ne se pose sous l’angle de l’article

6 §

1 de la Convention et que ce grief doit aussi être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement selon l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S. Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente