Mecail Özel împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 16816/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia, de care un cetățean al acestui stat, dl. Mecail Özel („reclamantul"), a sesizat Curtea la 25 iulie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de avocată R. Yalçındağ Baydemir, cu sediul în Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamantul susține, în special, că a suferit rele tratamente în timpul detenției sale în custodie.

La 14 septembrie 2007, președinta secțiunii a doua a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a mai hotărât că Camera va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FOND

La 22 februarie 2000, spre amiază, reclamantul, în timp ce se îndrepta la o instituție de asigurări sociale, s-a aflat în mijlocul unei manifestații destinate să protesteze împotriva arestării primarilor din trei orașe. El a fost arestat în stradă de polițiști încărcați cu dispersarea manifestanților și plasat în custodie polițienească în sediul poliției din Diyarbakır. Potrivit spuselor sale, reclamantul ar fi fost lovit în timpul arestării și în timpul transportului către sediul poliției, precum și în aceste locuri.

În aceeași zi, în jur de 16:30, reclamantul, la cererea poliției, a fost examinat de un medic al cărui raport a menționat „zone sensibile la ceafă, dureri la picioare și ecchimozuri pe gât". Medicul a prescris un concediu medical de trei zile. Reclamantul a fost eliberat de autorități judecătorești în jur de 18:30.

La 24 februarie 2000, reclamantul a depus o plângere la procurorul din Diyarbakır („procurorul") împotriva agenților poliției responsabili de arestarea și detenția sa, cărora le-a reproșat că l-au lovit violent.

La 4 aprilie 2000, la cererea procurorului, Institutul medico-legal din Diyarbakır a examinat raportul din 22 februarie 2000 și a indicat că rănile reclamantului descrise necesitau un concediu medical de trei zile.

La 14 aprilie 2000, procurorul a cerut prefecturii din Diyarbakır autorizația de a porni o acțiune penală împotriva funcționarilor poliției responsabili de arestarea și detenția sa, pentru rele tratamente.

La 25 aprilie 2000, directorul șefului din Diyarbakır l-a numit pe B.Y., șeful secției antiteroristă a șefului, drept instructor în această cauză.

Instructorul B.Y. a colectat depozițiile polițiștilor implicați în plângerea reclamantului. Aceștia au indicat că au arestat manifestanții care refuzau să respecte ordinele de dispersare. Ei au susținut că examinările medicale efectuate la începutul și la sfârșitul custodie arătau clar că niciun deținut nu a fost maltratat.

În septembrie 2000, instructorul B.Y. a prezentat raportul său și a propus să nu se inițieze o procedură disciplinară și să nu se autorizeze declanșarea unor proceduri penale. El a considerat că procesele-verbale privind incidentele și rapoartele medicale evidențiau că reclamantul nu a fost maltratat.

La 10 octombrie 2000, prefectura l-a informat pe procurorul din Diyarbakır despre decizia sa de a nu autoriza declanșarea unor proceduri penale împotriva polițiștilor în cauză, pe motiv că aceștia, acționând în exercitarea competenței lor, nu au infligit rele tratamente reclamantului.

Procuratura din Diyarbakır a atacat această decizie în fața tribunalului administrativ regional din Diyarbakır.

La 5 decembrie 2000, tribunalul a respins acest atac și a confirmat decizia prefecturii pe motiv că niciun element de dovadă justificând o acțiune penală nu a fost obținut.

La 5 februarie 2001, procuratura din Diyarbakır a pronunțat o hotărâre de renunțare la urmărire privind plângerea reclamantului. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 20 februarie 2001.

În ceea ce privește procedura privind urmărirea penală a funcționarilor, trebuie să ne oprim asupra caii de atac prevăzute de legea nr. 4483, intră în vigoare la 2 decembrie 1999. Conform articolului 9 al acesteia, organele administrative sunt competente să examineze cererile de deschidere a urmăririlor penale prezentate de procurori împotriva funcționarilor implicați. În termen de zece zile, procurorii și persoanele în cauză pot ataca deciziile pronunțate de organele administrative. Instanțele administrative au competență exclusivă pentru a cunoaște de o asemenea atac, cu înțelegerea că deciziile pronunțate în materie sunt definitive. Odată ce refuzul organului de investigație este confirmat de judecătorii administrativi, procurorii sunt obligați și pot doar să renunțe la urmărire. Aceasta este un act pur formal, limitat la entrinarea deciziei definitive a organului de investigație. Cu toate acestea, în practică, se întâlnesc „hotărâri de renunțare la urmărire" pronunțate de procurori în urma unui refuz de a autoriza urmărirea unui funcționar. Cu toate acestea, deoarece asemenea hotărâri au caracter superfluu, calea de atac teoretic deschisă împotriva acestora conform dreptului penal comun nu poate duce la deschiderea unor urmăriri penale împotriva voinței exprimate de organul administrativ. Poziția camerelor penale ale Curții de Casație confirmă această situație (de exemplu, deciziile nr. 2006/14865 din 4 octombrie 2006, și nr. 2006/10703 din 10 mai 2006): „Deschiderea urmăririlor penale privind funcționarii și faptele care se încadrează în legea nr. 4483 (...) este subordonată unei „autorizații" (...) Conform articolului 4 din legea nr. 4483, procurorii sesizați cu o plângere sau o denunțare privind asemenea fapte (...) vor cere autorizația de deschidere a unei investigații, fără a face nimic altceva decât administrarea dovezilor susceptibile de a dispărea (...) Dacă autorizația cerută este refuzată, procuratura poate lua o decizie de „renunțare la urmărire" a plângerii sau denunțării (...) dar nici nu-i este imposibil să pronunțe o „hotărâre de renunțare la urmărire", în sensul articolului 172 din codul de procedură penală (...) ținând cont că nu se presupune că nicio investigație penală ar fi fost deschisă anterior. [Cu toate acestea,] în caz de atac împotriva unei asemenea hotărâri, instanța penală apelată să cunoască va încălca legea dacă se pronunță asupra fondului reclamului în loc să ajungă la o „renunțare la urmărire" (...)".

Până la promulgarea legii de amendare nr. 4778 din 2 ianuarie 2003, procedura sus-menționată s-a aplicat – cu excepția cazurilor de flagrant delict – la orice formă de delict comis în exercitarea funcției publice și pasibil de pedeapse privative de libertate. Din această dată, urmărirea penală a relelor tratamente (art. 243 din codul penal vechi și articolele 94 și 95 din noul cod penal din 26 septembrie 2004) și a depășirilor în recurgerea la forță (art. 245 din codul penal vechi și art. 256 din noul cod penal) comise de agenți ai Statului sunt excluse din sfera de aplicare a legii nr. 4483. În prezent, urmărirea unor asemenea acte ține de dreptul comun, deci de competența procurorilor. EN DROIT

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne în măsura în care reclamantul nu a atacat în fața curții de jurați hotărârea de renunțare la urmărire din 5 februarie 2001. El susține de asemenea că reclamantul nu a utilizat căile de recurs civile și administrative prevăzute în dreptul intern pentru obținerea de daune. Din acestă cauză, Guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul contestă aceste argumente.

Curtea a declarat deja că calea de atac prevăzută în dreptul penal turc împotriva hotărârilor de renunțare la urmărire pronunțate de procurori trebuie să fie epuizată conform articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea deciziile Epözdemir c. Turcia, nr. 57039/00, 31 ianuarie 2002; Șen c. Turcia, nr. 41478/98, 30 aprilie 2002, și referințele care se găsesc acolo). Într-adevăr, într-un anumit număr de cauze de care a trebuit să se ocupe, Curtea a putut observa că exercitarea acestei caii a permis declanșarea unor urmăriri penale împotriva agenților Statului în funcție, fie în sud-estul Turciei – ca în cazul de față – (a se vedea, de exemplu, Fidan c. Turcia (decizie), nr. 24209/94, 29 februarie 2000) fie în altă parte (a se vedea, de exemplu, Toktaș c. Turcia, nr. 38382/97, 5 martie 2002). Rămâne de investigat dacă se poate reproșa reclamantului că nu a folosit această cale, ținând cont de situația juridică existentă la momentul faptelor din cauza de față (§19 mai sus).

Din dossier rezultă că după promulgarea noii legi nr. 4483 din 2 decembrie 1999 privind urmărirea penală a funcționarilor, o decizie de renunțare la urmărire pronunțată de un organ administrativ de investigație nu putea fi atacată decât în fața instanțelor administrative (art. 9 al acestei legi), rolul procurorilor fiind astfel redus, în practică, la transmiterea plângerilor de care erau sesizați organelor în cauză, și la renunțarea la urmărire dacă acestea refuzau autorizația cerută pentru deschiderea unei investigații penale împotriva funcționarului implicat (§19 mai sus). Or, după cum a spus Curtea în trecut, această cale de atac administrativ nu putea, ca atare, fi considerată adecvată, deoarece nu putea duce decât la un examen de formă excluzând chestiunile de fond și deoarece, în orice caz, nu putea permite ridicarea îndoielilor serioase ridicate în repetate rânduri de Curtă privind lipsa independenței organelor administrative de investigație în raport cu executivul (Uyan c. Turcia (nr. 2), nr. 15750/02, § 49, 21 octombrie 2008 și în special referințele care se găsesc acolo; a se vedea de asemenea, Sultan Öner și alții c. Turcia, nr. 73792/01, § 143, 17 octombrie 2006; Kanlıbaș c. Turcia, nr. 32444/96, § 49, 8 decembrie 2005).

Curtea observă că, privind o mare parte din actele susceptibile să se încadreze în art. 3 din Convenție, situația juridică sus-descrisă a persistat până la intrarea în vigoare a legii nr. 4778, la 2 ianuarie 2003, dată din care urmărirea penală a agenților Statului pentru rele tratamente sau recurgere excesivă la forță a fost din nou încredințată procurorilor (§20 mai sus).

Din acestă cauză, trebuie să conchidem că, în perioada situată între 2 decembrie 1999 și 2 ianuarie 2003, căile oferite de sistemul judiciar turc nu puteau, ca atare, fi considerate adecvate și eficace cu privire la o nemulțumire pe baza articolului 3. Cu toate acestea, această observație nu permite să deducem că, privind această perioadă, dies a quo al termenului de șase luni ar fi situat la data renunțării la urmărire pronunțate de organul administrativ de investigație, din lipsă de căi de recurs interne eficace (Walker c. Regatul Unit (decizie), nr. 34979/97, CEDO 2000-I).

Într-adevăr, practica demonstrează că această aceeași perioadă a fost marcată de incertitudini cu privire la aplicarea procedurii prevăzute de art. 9 din legea nr. 4778: anumite procuraturi – cum ar fi cea care a înregistrat plângerea reclamantului (§17 mai sus) – au continuat să pronunțe hotărâri de renunțare la urmărire, libellate ca fiind susceptibile de atac în fața președintelui curții de jurați din același circuit, în timp ce conform jurisprudenței Curții de Casație ar fi trebuit să se limiteze doar la renunțarea la urmărire. Curtea consideră că reclamantul nu trebuie să sufere de o asemenea confuzie jurisdicțională cu privire la aplicarea procedurilor prevăzute de legea nr. 4778.

Cu toate acestea, privitor la faptele ulterioare 2 ianuarie 2003, Curtea reitera că, ca regulă generală, calea de atac pe care codul de procedură penală o prevede împotriva hotărârilor de renunțare la urmărire pronunțate de procurori trebuie să fie epuizată conform articolului 35 § 1 (§24 mai sus), cu înțelegerea că în acest caz dies a quo al termenului de șase luni este data în care reclamantul a luat cunoștință de decizia pronunțată cu privire la atacul său. În schimb, pentru faptele care s-au întâmplat între 2 decembrie 1999 și 2 ianuarie 2003, Curtea trebuie să tolere ca cei șase luni de care dispune reclamantul pentru a o sesiza să poată fi calculați nu de la refuzul organului administrativ de investigație de a autoriza urmărirea, ci de la hotărârea procurorului privind renunțarea la urmărire.

Faptele denunțate în această cauză situând în perioada sus-menționată, Curtea respinge excepția privind neepuizarea căii de atac penale. În afară de aceasta, observă că, deși reclamantul a depus o plângere (§8 mai sus), autorităților interne nu au luat măsuri pozitive impuse de circumstanțele cauzei pentru a ajuta la finalizarea acțiunii penale intentate împotriva presupușilor responsabili ai actelor de violență (Nurgül Doğan c. Turcia, nr. 72194/01, § 43, 8 iulie 2008).

Cât privește nemulțumirea privind neepuizarea căilor de recurs civile și administrative, Curtea reamintește că a avut deja în repetate rânduri ocazia în trecut să se pronunțe și să respingă această excepție (a se vedea, printre altele, Karayiğit c. Turcia (decizie), nr. 63181/00, 5 octombrie 2004). Nu observă nicio circumstanță în această cauză care să o determine să se abată de la concluziile anterioare.

Astfel Curtea declară cererea admisibilă, aceasta neconfruntând-se, de altfel, cu niciun alt motiv prevăzut de art. 35 din Convenție. B. Pe fond 1. Privind susținerea relelor tratamente suferite în mâinile poliției

Guvernul susține că susținerile reclamantului sunt lipsite de temei. În acest sens, el observă că reclamantul a rămas câteva ore în sediul poliției și că este posibil ca ecchimozurile constatate pe corpul acestuia să fi fost cauzate de rezistența reclamantului în fața polițiștilor atunci când aceștia încercau să disperseze manifestanții. Guvernul subliniază de asemenea că ecchimozurile în cauză nu sunt suficient de grave pentru a se încadra în domeniul de aplicare a articolului 3 din Convenție.

Curtea reamintește că, atunci când o persoană este rănită în cursul unei detenții în timp ce se afla în întregime sub controlul funcționarilor poliției, orice rană survenită în această perioadă dă naștere unor presupuneri de fapt puternice (Salman c. Turcia [Marea Cameră], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Deci pe Guvern cade sarcina de a furniza o explicație plauzibilă pentru originea acestor răniri și de a produce dovezi care să pună o umbră de îndoială asupra susținerii victimei, mai ales atunci când acestea sunt susținute de documente medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V; Ayșe Tepe c. Turcia, nr. 29422/95, § 35, 22 iulie 2003).

În cauza de față, Curtea observă că certificatul medical din 22 februarie 2000, stabilit cu independență de un medic legist și confirmat de Institutul medico-legal, atestă existența de urme de violență pe corpul reclamantului, care necesitau, ținând cont de gravitatea rănilor și de starea de sănătate a reclamantului, un concediu medical de trei zile. În afară de aceasta, observă că, deoarece prefectura din Diyarbakır nu a autorizat deschiderea unor urmăriri penale împotriva polițiștilor, dosarul investigației naționale nu furnizează indici clare cu privire la originea rănilor în cauză.

Guvernul, pe de-a-l său, prezintă doar o ipoteză pentru a explica originea ecchimozurilor menționate în certificatul medical. Potrivit acestuia, ar fi fost cauzate în urma recurgerii legale la forță, justificată în caz de specie de necesitatea de a dispersa o mulțime adunată care se pregătea să manifeste violență. Pe acest punct, Curtea observă că reclamantul susține că nu a participat la manifestația în cauză. Chiar presupunând că a luat parte la adunarea în cauză, niciun element din dossier nu permite să se stabilească că reclamantul a arătat rezistență la intervenția forțelor de ordine sau că a dat dovadă de o agresivitate în așa fel încât ea nu putu fi controlată decât prin recurgerea la forță de aceasta amploare. La vederea Curții, în fapt, dispersarea unei adunări nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor date reclamantului nici ecchimozurile pe corpul acestuia.

Ținând cont de cel de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a fost în măsură să furnizeze o explicație plauzibilă nici privind raportul medical stabilit la sfârșitul custodie a reclamantului nici cu privire la originea ecchimozurilor constatate. Prin urmare, consideră că Statul pârât poartă responsabilitatea rănilor descrise (Nurgül Doğan, precitat, § 55).

Din acestă cauză, conchide că a fost o încălcare a componentei materiale a articolului 3 din Convenție din acest punct de vedere. 2. Privind caracterul adecvat sau nu al investigațiilor conduse

Reclamantul susține că investigația privind nemulțumirile sale pe baza articolului 3 nu era eficace nici condusă de autorități independente și imparțiale.

Guvernul susține că investigația condusă răspundea cerințelor articolului 3 din Convenție.

Curtea reamintește că, atunci când un individ susține în mod defensabil că a suferit, în mâinile poliției, sever abuzuri ilegale și contrare articolului 3, această dispoziție necesită o investigație oficială eficace (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102, Colecția 1998-VIII).

În caz de specie, ea observă că în urma plângerii depuse de reclamant, procurorul a cerut prefectului din Diyarbakır autorizația de a deschide o investigație penală. Prefectul a numit apoi un comisar în calitate de instructor încărcat cu cauza, care depindea de aceeași ierarhie ca și funcționarii poliției asupra cărora el efectua investigația. Conform concluziei instructorului, prefectul a hotărât să nu autorizeze deschiderea unei investigații penale împotriva polițiștilor implicați. Această decizie a fost confirmată de tribunalul administrativ regional și procurorul a trebuit apoi să pronunțe o hotărâre de renunțare la urmărire. Nu a putut fi condusă nicio investigație penală.

Curtea reamintește că a exprimat deja serioase îndoieli cu privire la capacitatea organelor administrative în cauză de a conduce o investigație independentă, după cum cer articolele 3 și 13 din Convenție (Sunal c. Turcia, nr. 43918/98, § 60, 25 ianuarie 2005; Nazif Yavuz c. Turcia, nr. 69912/01, § 49, 12 ianuarie 2006). Intervenția prefectului a împiedicat deschiderea și conducerea unei investigații penale eficace, potrivită pentru a stabili condițiile în care se desfășurase altercația litigiasă (Kızıl c. Turcia, nr. 29098/03, § 41, 17 iulie 2008).

Investigația condusă în caz de specie nu poate deci fi considerată eficace în sensul articolului 3 din Convenție. Din acestă cauză, Curtea conchide la încălcarea componentei procedurale a acestei dispoziții.

Reclamantul cere 15.000 EUR (euro) pentru prejudiciul material și moral pe care ar fi suferit-o.

Guvernul contestă această pretenție.

Curtea observă că prejudiciul material susținut nu este susținut. Nu este deci loc acordării unei indemnizări în acest sens. Pe de altă parte, pronunțând în echitate, consideră că trebuie acordate reclamantului 9.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea 5.505 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața Curții, pretenție pe care o detaliază după cum urmează: 4.987 EUR pentru onorariile de avocat și 518 EUR pentru cheltuielile poștale și de traducere suportate în cursul procedurii în fața Curții. El furnizează plăcile tarifilor baroului din Istanbul și o factură privind cheltuielile de traducere, precum și un calcul de muncă și cheltuieli stabilit de avocatul său.

Guvernul consideră că aceste cereri nu sunt justificate și invită Curtea să le respingă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Ținând cont de documentele pe care o are și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.500 EUR și o acordă reclamantului, minus 850 EUR versați de Consiliul Europei ca titlu de asistență judiciară. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră corespunzător ca rata dobânzilor moratoare să urmeze rata dobânzii din cadrul facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a fost o încălcare a ambelor componente, materiale și procedurale, ale articolului 3 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda națională a guvernului pârât la rata aplicabilă la data decontării: i) 9.000 EUR (nouă mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri, minus 850 EUR (opt sute cincizeci euro) versați de Consiliul Europei ca titlu de asistență judiciară; b) că, din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16816/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mecail Özel (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 juillet 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e R. Yalçındağ Baydemir, avocate à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le requérant allègue en particulier avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue.

Le 14 septembre 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 22 février 2000, vers midi, le requérant, alors qu’il se rendait à la sécurité sociale, se retrouva en plein milieu d’une manifestation destinée à protester contre l’arrestation des maires de trois villes. Il fut arrêté dans la rue par les policiers chargés de disperser les manifestants et placé en garde à vue dans les locaux de la police de Diyarbakır. Selon ses dires, le requérant aurait été battu lors de l’arrestation et lors de son transfert vers les locaux de la police ainsi que dans ces locaux.

Le même jour, vers 16h 30, le requérant, à la demande de la police, fut examiné par un médecin dont le rapport fit état de « zones sensibles à la nuque, douleurs aux pieds et ecchymoses sur le cou ». Le médecin prescrivit un arrêt de travail de trois jours. Le requérant fut relâché par les autorités judiciaires vers 18h 30.

Le 24 février 2000, le requérant porta plainte auprès du procureur de la République de Diyarbakır (« le procureur ») contre les agents de police responsables de son arrestation et de sa détention, auxquels il reprocha de l’avoir violemment battu.

Le 4 avril 2000, à la demande du procureur, l’Institut médico-légal de Diyarbakır examina le rapport du 22 février 2000 et indiqua que les blessures du requérant décrites nécessitaient un arrêt de travail de trois jours.

Le 14 avril 2000, le procureur demanda à la préfecture de Diyarbakır l’autorisation d’entamer une action pénale contre les fonctionnaires de police responsables de son arrestation et de sa détention, pour mauvais traitements.

Le 25 avril 2000, le directeur de la sûreté de Diyarbakır nomma B.Y., le chef de la section anti-terroriste de la sûreté, comme instructeur dans la présente affaire.

L’instructeur B.Y. recueillit la déposition des policiers visés par la plainte du requérant. Ceux-ci indiquèrent qu’ils avaient arrêté les manifestants qui refusaient de respecter les consignes de dispersion. Ils affirmèrent que les examens médicaux effectués au début et à la fin de la garde à vue montraient clairement qu’aucun détenu n’avait été maltraité.

En septembre 2000, l’instructeur B.Y. rendit son rapport et proposa de ne pas engager de procédure disciplinaire et de ne pas autoriser le déclenchement de poursuites pénales. Il considéra que les procès-verbaux concernant les incidents et les rapports médicaux mettaient en évidence que le requérant n’avait pas été maltraité.

Le 10 octobre 2000, la préfecture informa le parquet de Diyarbakır de sa décision de ne pas autoriser le déclenchement de poursuites pénales contre les policiers en question, au motif que ceux-ci, agissant dans le cadre de leur compétence, n’avaient pas infligé de mauvais traitements au requérant.

Le parquet de Diyarbakır forma opposition contre cette décision devant le tribunal administratif régional de Diyarbakır.

Le 5 décembre 2000, le tribunal rejeta cette opposition et confirma la décision de la préfecture au motif qu’aucun élément de preuve justifiant une action pénale n’avait été obtenu.

Le 5 févier 2001, le parquet de Diyarbakır rendit une ordonnance de non-lieu quant à la plainte du requérant. Cette ordonnance fut notifiée au requérant le 20 février 2001. II.

En ce qui concerne la procédure relative à la poursuite des fonctionnaires, il convient de s’attarder sur la voie d’opposition prévue par la loi n o 4483, entrée en vigueur le 2 décembre 1999. D’après l’article 9 de celle-ci, les organes administratifs sont compétents pour examiner les demandes d’ouverture de poursuites pénales formulées par les parquets contre des fonctionnaires mis en cause. Dans un délai de dix jours, les parquets et les personnes concernées peuvent former opposition contre les décisions rendues par les organes administratifs. Les juridictions administratives ont compétence exclusive pour connaître d’une telle opposition, étant entendu que les décisions rendues en la matière sont définitives. Une fois que le refus de l’organe d’enquête est confirmé par les juges administratifs, les parquets sont liés et ne peuvent que classer l’affaire sans suite. Il s’agit là d’un acte purement formel, limité à entériner la décision définitive de l’organe d’enquête. Cela étant, dans la pratique, on rencontre des « ordonnance de non-lieu » rendues par les parquets à la suite d’un refus d’autoriser la poursuite d’un fonctionnaire. Cependant, pareilles ordonnances ayant un caractère superfétatoire, la voie d’opposition théoriquement ouverte contre celles-ci en vertu du droit pénal commun ne saurait conduire à l’ouverture de poursuites pénales contre la volonté exprimée par l’organe administratif. La position des chambres criminelles de la Cour de cassation confirme cette situation (par exemple, les arrêts n o 2006/14865 du 4 octobre 2006, et n o 2006/10703 du 10 mai 2006) : « L’ouverture de poursuites pénales concernant les fonctionnaires et les délits tombant sous le coup de la loi n o 4483 (...) est subordonnée à une « autorisation » (...) En vertu de l’article 4 de la loi n o 4483, les procureurs de la République saisis d’une plainte ou d’une dénonciation relative à de tels délits (...) demanderont l’autorisation d’ouvrir une instruction, sans procéder à rien d’autre que l’administration des preuves susceptibles de disparaître (...) Si l’autorisation requise est refusée, le parquet peut prendre une décision de « classement sans suite » de la plainte ou de la dénonciation (...) mais il ne lui est pas [non plus] impossible de rendre une « ordonnance de non-lieu » à poursuivre, au sens de l’article 172 du code de procédure pénale (...) vu qu’aucune instruction pénale n’est censée avoir été ouverte auparavant. [Toutefois,] en cas d’opposition formée contre une telle ordonnance, l’instance répressive appelée à en connaître contrevient à la loi si elle statue sur le bien-fondé du recours au lieu de conclure à un « classement sans suite » (...) »

Jusqu’à la promulgation de la loi d’amendement n o 4778, le 2 janvier 2003, la procédure susmentionnée s’appliquait – sauf dans les cas de flagrant délit – à toute forme de délit commis dans l’exercice de la fonction publique et passible de peines de prison ferme. Depuis cette date, la poursuite des mauvais traitements (article 243 de l’ancien code pénal et articles 94 et 95 du nouveau code pénal du 26 septembre 2004) et des excès de recours à la force (article 245 de l’ancien code pénal et article 256 du nouveau code pénal) commis par des agents de l’Etat est exclue du champ d’application de la loi n o 4483. A l’heure actuelle, la poursuite de tels actes relève du droit commun, donc de la compétence des procureurs de la République. EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où le requérant n’a formé devant la cour d’assises aucune opposition contre l’ordonnance de non-lieu du 5 février 2001. Il soutient également que le requérant n’a pas utilisé les voies de recours civiles et administratives prévues en droit interne pour l’obtention de dommages et intérêts. Partant, le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Le requérant conteste ces arguments.

La Cour a déjà énoncé que la voie d’opposition prévue en droit pénal turc contre les ordonnances de non-lieu rendues par les procureurs de la République était à épuiser au titre de l’article de l’article 35 § 1 de la Convention (voir les décisions Epözdemir c. Turquie , n o 57039/00, 31 janvier 2002 ; Șen c. Turquie , n o 41478/98, 30 avril 2002, ainsi que les références qui y figurent). En effet, dans un certain nombre d’affaires dont elle a eu à connaître, la Cour a pu observer que l’exercice de cette voie avait permis le déclenchement de poursuites pénales contre des agents de l’Etat en poste, que ce soit dans le sud-est de la Turquie – comme dans le cas présent – (voir, par exemple, Fidan c. Turquie (déc.), n o 24209/94, 29 février 2000) ou ailleurs (voir, par exemple, Toktaș c. Turquie , n o 38382/97, 5 mars 2002). Reste à rechercher si on peut reprocher au requérant de n’avoir pas emprunté cette voie, au vu de la situation de droit existant à l’époque des faits de la présente cause (paragraphe 19 ci-dessus).

Il ressort du dossier qu’après la promulgation de la nouvelle loi n o 4483 du 2 décembre 1999 sur la poursuite des fonctionnaires, une décision de non-lieu à poursuivre rendue par un organe administratif d’enquête ne pouvait être attaquée que devant les juridictions administratives (article 9 de ladite loi), le rôle des parquets étant ainsi réduit, en pratique, à transmettre les plaintes dont ils étaient saisis aux organes en question, et à classer l’affaire sans suite si ces derniers refusaient l’autorisation requise pour l’ouverture d’une instruction pénale à l’encontre du fonctionnaire mis en cause (paragraphe 19 ci-dessus). Or, comme la Cour l’a dit par le passé, cette voie d’opposition administrative ne pouvait, en tant que telle, passer pour adéquate, puisqu’elle ne pouvait entraîner qu’un examen sur la forme excluant les questions de fond et parce qu’en tout état de cause, elle ne pouvait permettre de lever les doutes sérieux maintes fois soulevés par la Cour quant au manque d’indépendance des organes administratifs d’enquête vis-à-vis de l’exécutif ( Uyan c. Turquie (n o 2) , n o 15750/02, § 49, 21 octobre 2008 et notamment les références qui y figurent ; voir, aussi, Sultan Öner et autres c. Turquie , n o 73792/01, § 143, 17 octobre 2006 ; Kanlıbaș c. Turquie , n o 32444/96, § 49, 8 décembre 2005).

La Cour observe que, concernant une grande partie des actes susceptibles de tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, la situation de droit sus-décrite a perduré jusqu’à l’entrée en vigueur de la loi n o 4778, le 2 janvier 2003, date à partir de laquelle la poursuite des agents de l’Etat du chef de mauvais traitements ou de recours excessif à la force a été de nouveau confiée aux procureurs de la République (paragraphe 20 ci ‑ dessus).

Partant, force est de conclure que, pendant la période se situant entre le 2 décembre 1999 et le 2 janvier 2003, les voies offertes par le système judiciaire turc ne pouvaient, en tant que telles, passer pour adéquates et effectives quant à un grief tiré de l’article 3. Toutefois, ce constat ne permet pas d’en déduire que, concernant cette période, le dies a quo du délai de six mois se situerait à la date du non-lieu prononcé par l’organe administratif d’enquête, pour cause d’absence de recours internes effectifs ( Walker c. Royaume-Uni (déc.), n o 34979/97, CEDH 2000 ‑ I).

En effet, la pratique démontre que cette même période a été marquée par des incertitudes quant à la mise en œuvre de la procédure prévue par l’article 9 de la loi n o 4778 : certains parquets – comme celui qui a enregistré la plainte du requérant (paragraphe 17 ci-dessus) – ont continué à rendre des ordonnances de non-lieu, libellées comme étant susceptibles d’opposition devant le président de la cour d’assises du même ressort, alors que d’après la jurisprudence de la Cour de cassation ils auraient dû se limiter à classer l’affaire sans suite. La Cour estime que le requérant n’a pas à pâtir de pareille confusion juridictionnelle quant à la mise en œuvre des procédures prévues par la loi n o 4778.

Cela étant, relativement aux faits postérieurs au 2 janvier 2003, la Cour réitère qu’en règle générale, la voie d’opposition que le code de procédure pénale prévoit contre les ordonnances de non-lieu prononcées par les parquets est à épuiser au titre de l’article 35 § 1 (paragraphe 24 ci ‑ dessus), étant entendu que dans ce cas le dies a quo du délai de six mois est la date où le plaignant a pris connaissance de la décision rendue sur son opposition. En revanche, pour les faits qui sont survenus entre le 2 décembre 1999 et le 2 janvier 2003, la Cour se doit de tolérer que les six mois dont un requérant dispose pour la saisir puissent être comptés non pas à partir du refus de l’organe administratif d’enquête d’autoriser les poursuites mais à partir de l’ordonnance du parquet relative au non-lieu.

Les faits dénoncés dans la présente affaire se situant dans la période susmentionnée, la Cour rejette l’exception tirée du non-épuisement de la voie d’opposition pénale. Par ailleurs, elle note que, bien que le requérant ait déposé une plainte (paragraphe 8 ci-dessus), les autorités internes n’ont pas pris les mesures positives que les circonstances de la cause imposaient pour faire aboutir l’action pénale engagée contre les responsables présumés des actes de violence ( Nurgül Doğan c. Turquie , n o 72194/01, § 43, 8 juillet 2008).

Quant au grief tiré du non-épuisement des voies de recours civiles et administratives, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu maintes fois par le passé l’occasion de se prononcer et de rejeter cette exception (voir, parmi d’autres, Karayiğit c. Turquie (déc.), n o 63181/00, 5 octobre 2004). Elle ne relève aucune circonstance dans la présente affaire pouvant l’amener à s’écarter de ses précédentes conclusions.

Ainsi la Cour déclare-t-elle la requête recevable, celle-ci ne se heurtant, du reste, à aucun autre des motifs prévus par l’article 35 de la Convention. B. Sur le fond 1. Sur l’allégation de mauvais traitements subis entre les mains de la police

Le Gouvernement affirme que les allégations du requérant sont dénuées de fondement. A cet égard, il fait remarquer que le requérant est resté quelques heures dans les locaux de la police et qu’il est possible que les ecchymoses constatées sur son corps soient dues à la résistance du requérant face aux policiers lorsque ceux-ci tentaient de disperser les manifestants. Le Gouvernement souligne également que les ecchymoses en question ne sont pas suffisamment graves pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention.

La Cour rappelle que, lorsqu’une personne est blessée au cours d’une détention alors qu’elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible pour l’origine de ces blessures et de produire des preuves qui fassent peser un doute sur les allégations de la victime, surtout lorsque celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999-V ; Ayșe Tepe c. Turquie , n o 29422/95, § 35, 22 juillet 2003).

Dans la présente affaire, la Cour relève que le certificat médical du 22 février 2000, établi en toute indépendance par un médecin légiste et confirmé par l’Institut médico-légal, atteste de l’existence de traces de violences sur le corps du requérant, qui nécessitaient, eu égard à la gravité des blessures et à l’état de santé du requérant, un arrêt de travail de trois jours. Par ailleurs, elle note que, comme la préfecture de Diyarbakır n’a pas autorisé l’ouverture de poursuites pénales à l’encontre des policiers, le dossier de l’enquête nationale ne fournit pas d’indices clairs quant aux origines des blessures en question.

Le Gouvernement, quant à lui, ne présente qu’une hypothèse afin d’expliquer l’origine des ecchymoses mentionnées dans le certificat médical. Selon lui, elles auraient été occasionnées par suite d’un recours légitime à la force, justifié en l’espèce par la nécessité de disperser une foule rassemblée qui s’apprêtait à faire montre de violence. Sur ce point, la Cour note que le requérant soutient n’avoir pas participé à la manifestation en question. A supposer même qu’il ait pris part au rassemblement en cause, aucun élément du dossier ne permet d’établir que le requérant ait montré de la résistance lors de l’intervention des forces de l’ordre ou qu’il ait fait preuve d’une agressivité telle qu’elle n’ait pu être maîtrisée que par un recours à la force de cette ampleur. Aux yeux de la Cour en effet, la dispersion d’un rassemblement ne saurait suffire en soi à expliquer la gravité des coups portés au requérant ni les ecchymoses sur son corps.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que le Gouvernement n’a été en mesure de fournir une explication plausible ni concernant le rapport médical établi à la fin de la garde à vue du requérant ni à propos de l’origine des ecchymoses constatées. Par conséquent, elle estime que l’Etat défendeur porte la responsabilité des blessures décrites ( Nurgül Doğan, précité, § 55).

Partant, elle conclut qu’il y a eu violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention de ce chef. 2. Sur le caractère adéquat ou non des investigations menées

Le requérant soutient que l’enquête sur ses doléances tirées de l’article 3 n’était pas efficace ni menée par des autorités indépendantes et impartiales.

Le Gouvernement affirme que l’enquête menée répondait aux exigences de l’article 3 de la Convention.

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3, cette disposition requiert qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 102, Recueil 1998 ‑ VIII).

En l’espèce, elle observe qu’à la suite de la plainte déposée par le requérant, le procureur de la République a demandé au préfet de Diyarbakır l’autorisation d’ouvrir une enquête pénale. Le préfet a alors nommé un commissaire en tant qu’instructeur chargé de l’affaire, lequel dépendait de la même hiérarchie que les fonctionnaires de police sur lesquels il menait son enquête. Conformément à la conclusion de l’instructeur, le préfet a décidé de ne pas autoriser l’ouverture d’une enquête pénale à l’encontre des policiers mis en cause. Cette décision a été confirmée par le tribunal administratif régional et le procureur de la République a dû alors rendre une ordonnance de non-lieu. Aucune enquête pénale n’a pu être conduite.

La Cour rappelle avoir déjà émis de sérieux doutes quant à la capacité des organes administratifs concernés de mener une enquête indépendante, comme le requièrent les articles 3 et 13 de la Convention ( Sunal c. Turquie , n o 43918/98, § 60, 25 janvier 2005 ; Nazif Yavuz c. Turquie , n o 69912/01, § 49, 12 janvier 2006). L’intervention du préfet a donc empêché l’ouverture et la conduite d’une enquête pénale efficace, propre à établir les conditions dans lesquelles s’était déroulée l’altercation litigieuse ( Kızıl c. Turquie , n o 29098/03, § 41, 17 juillet 2008).

L’enquête menée en l’espèce ne saurait donc passer pour efficace au sens de l’article 3 de la Convention. Partant, la Cour conclut à la violation du volet procédural de cette disposition. II.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour relève que le préjudice matériel allégué n’est pas étayé. Il n’y a donc pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre. En revanche, statuant en équité, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 9 000 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 505 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, prétention qu’il ventile comme suit : 4 987 EUR pour les honoraires d’avocat et 518 EUR pour les frais postaux et de traduction exposés lors de la procédure devant la Cour. Il fournit le barème tarifaire du barreau d ’Istanbul et une facture concernant les frais de traduction ainsi qu’un décompte de travail et de frais établi par son avocat.

Le Gouvernement estime que ces demandes ne sont pas justifiées et invite la Cour à les rejeter.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR et l’accorde au requérant, moins les 850 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des deux volets, matériel et procédural, de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie nationale du gouvernement défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 9 000 EUR (neuf mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, moins les 850 EUR (huit cent cinquante euros) versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente