ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2035/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro la cursul BNR de la data plății, reprezentând preț, a sumei de 43.311,30 Euro, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1082, art. 1088 din C. civ. de la 1864, art. 1516 alin. (1), art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 14 din 31 ianuarie 2018 de către Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a dispus strămutarea dosarului nr. x/2017, de la Tribunalul Bacău, la Tribunalul Neamț.

S-au respins ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata prețului și a dobânzii legale penalizatoare.

Prin încheierea de dezbateri din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondată cererea de amânare formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L., a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj și a respins ca nefiind utilă cauzei administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală.

De asemenea, după închiderea dezbaterilor, instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei la data de 14 noiembrie 2018 și apoi la 15 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 597 din 23 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, în contradictoriu cu intimata S.C. A.

Prin decizia civilă nr. 2597 din 15 decembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 5 noiembrie 2018 și a deciziei civile nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 597 din 23 mai 2018 pronunțate de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 31.007,25 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1)-(3) C. proc. civ., constând în nerespectarea dispozițiilor instanței de recurs.

Astfel, s-a susținut că prin decizia de casare nr. 2579 din 15 decembrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., instanța de recurs arătând că este inutil a se pronunța cu privire la motivul de casare prevăzut de pct. 8 în condițiile în care decizia recurată a fost considerată nulă absolut, astfel că revine instanței de apel, în rejudecare, obligația de a analiza complet cauza. Prin urmare, judecata trebuia reluată de la actul anulat, respectiv încheierea din 5 noiembrie 2018.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat în primul ciclu procesual a vizat atât încălcări privind dreptul la apărare și reprezentarea părților în proces, cât și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și, respectiv, a considerării eronate a incidenței art. 444 din același cod. Or, ignorând dezlegările instanței de casare în legătură cu aceste aspecte, instanța de apel a menținut eroarea de raționament privind termenul de 7 luni, de la data învestirii primei instanțe, în considerarea căruia s-a respins cererea de amânare pentru angajarea unui apărător.

Critica subsumată aceluiași motiv de casare a vizat și aplicarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și respectiv, a considerării eronate a incidenței art. 444 din același cod, în condițiile în care prima instanță nu a analizat cererea recurentei privind constatarea ca fiind rezolvit antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat inițial și, pe cale de consecință, celelalte acte adiționale, ca urmare a omisiunii calificării actului de procedură intitulat întâmpinare ca fiind cerere reconvențională. Astfel, era esențial de observat de către instanța de apel că, anterior calificării unui act de procedură ce poartă o denumire greșită, în sensul de a i se stabili natura juridică corectă, nu se poate stabili incidența art. 444 C. proc. civ., cererea de completare a unei hotărâri fiind inadmisibilă dacă nu are ca obiect o cererea existentă și calificată ca atare de către instanța care a pronunțat hotărârea. În aceste condiții recurenta susține că această chestiune nu putea fi îndreptată și lămurită decât pe calea de reformare a apelului, iar nu prin procedura completării hotărârii.

Un alt motiv de nulitate a decizie recurate rezidă în aceea că, atât prin încheierea de dezbateri din 12 iulie 2021, cât și prin încheierea din 10 septembrie 2021, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției tardivității doar cu privire la invocarea, pe calea excepției substanțiale, a nulității absolute a antecontractului ce stă la baza pretențiilor intimatei-reclamante, iar nu și cu privire la tardivitatea dezvoltărilor în drept, formulate de recurentă ca explicitări ale motivelor inițiale de apel precum și a cererilor și apărărilor invocate în prima instanță.

Recurenta arată că vătămarea rezultă și din motivarea lapidară a deciziei recurate, întrucât deși nu există o pronunțare propriu-zisă asupra tardivității acestor explicitări în drept, rămânând în pronunțare în apel, instanța a procedat ca și cum ar fi admis excepția tardivității și în privința acestora, deși nu există nicio motivare în legătură cu aceste chestiuni, a căror analiză era de natură să conducă la soluția contrară celei pronunțate.

În aceste condiții, recurenta învederează că au fost încălcate principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2), art. 1 3, art. 22 alin. (1) și (6), precum și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 par. l și 3 din CEDO, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prevăzute de art. 175 – 176 C. proc. civ.

Recurenta arată că, prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat și în primul ciclu procesual, a criticat faptul că hotărârea nu este motivată, iar situația de fapt nu a fost stabilită corect. Cu toate acestea, instanța de apel, în rejudecare, a motivat identic primului ciclu procesual, încălcând și sub acest aspect decizia de casare.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat toate apărările și nu a arătat motivele pentru care a respins argumentele invocate referitoare la o promisiune ale cărei condiții de vânzare nu erau întrunite de către vânzătorul-promitent, situație în care se poate constata că fondul cauzei nu a fost soluționat.

Instanța de apel nu a efectuat în mod complet analiza promisiunii de vânzare încheiate între părțile contractante și a condițiilor în care această promisiune își putea produce efectele, nearătând motivele care au determinat pronunțarea soluției.

Prin urmare, cu privire la fondul cauzei, hotărârea instanței nu cuprinde nicio motivare în drept, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1073-1077 C. civ. de la 1864, având în vedere că obligarea unei părți la executarea în natură a obligațiilor civile nu se poate dispune în cazul unei obligații de a face intuitu personae.

În ipoteza în care promitentul-cumpărător nu își respectă obligația de a cumpăra, în baza dispozițiilor legale menționate, instanța de judecată are exclusiv posibilitatea de a acorda daune-interese sau de a pronunța o hotărâre prin care să constate intervenită vânzarea și nu de a obliga pârâtul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această obligație fiind personală, nu poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. În consecință, soluția adoptată de prima instanță și menținută de instanța de apel, este lipsită de bază legală, fiind rezultatul aplicării și interpretării greșite a normelor de drept substanțial.

La 7 februarie 2022, reclamanta A. S.R.L.a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 29 martie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 24 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2022.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat critici împotriva încheierilor din 12 iulie și 10 septembrie 2021 privind modul de soluționare a excepției tardivității motivelor arătate prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din 18 iunie 2021, precum și împotriva deciziei atacate.

În privința încheierilor, susține recurenta, în esență, că instanța de apel a admis excepția tardivității doar cu privire la invocarea nulității absolute a antecontractului din litigiu, ca excepție substanțială, nu și cu privire la explicitarea motivelor inițiale ale cererii de apel și a apărărilor formulate în prima instanță. Soluția astfel pronunțată încalcă dispozițiile art. 478 C. proc. civ. în interpretarea dată prin decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că prin încheierea din 12 iulie 2021, instanța de apel a admis excepția tardivității invocării motivelor formulate prin notele de ședință reținându-se că apelanta-pârâtă este decăzută din dreptul de a le invoca, cu motivarea că excepția nulității absolute a antecontractului a fost invocată pentru prima dată prin notele scrise depuse în rejudecarea apelului fiind încălcate dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 477 și art. 478 din același cod. Prin încheierea din 10 septembrie 2021, care face parte integrantă din decizia recurată, instanța de apel precizează că la termenul de judecată din 18 iunie 2021 s-a acordat cuvântul pentru susținerea notelor de ședință prin care au fost invocate trei excepții de nulitate absolută și respectiv excepția tardivității.

Ulterior, prin decizia recurată se reține că s-a admis excepția tardivității motivelor suplimentare deoarece acestea nu reprezintă dezvoltări ale criticilor inițiale ci sunt motive noi invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 471 alin. (3) și (4) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, se va reține că sunt fondate criticile recurentei care au vizat încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate, în condițiile în care din verificarea considerentelor încheierilor nu rezultă dacă instanța de apel s-a pronunțat doar cu privire la invocarea ca excepție substanțială a nulității absolute a convenției sau și asupra tardivității dezvoltării în drept a motivelor inițiale, în această privință existând doar precizarea că prin notele suplimentare s-au formulat critici noi și nu dezvoltări ale celor depuse în termen.

De altfel, considerentele încheierilor recurate și cele ale deciziei nu cuprind o examinate concretă a notelor prin care s-au invocat aceste excepții și apărări, pentru a face posibilă analiza modului de soluționare a excepției tardivității, respectiv dacă aceasta a fost admisă atât în privința excepției nulității absolute a convenției cât și referitor la dezvoltarea criticilor inițiale ale apelului.

În alți termeni, în absența argumentelor din care să rezulte limitele în care s-a pronunțat instanța de apel prin admiterea excepției tardivității precum și a celor potrivit cărora s-a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că s-au dezvoltat criticile inițiale, constată că este fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece în caz contrar, exercitarea controlului de legalitate nu este posibil.

Situația este identică și în privința modului de soluționare a fondului cauzei, deoarece decizia recurată nu cuprinde în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivele de fapt și de drept care au determinat pronunțarea soluției adoptate, nefiind arătate argumentele pentru care s-au înlăturat criticile formulate, verificarea raționamentului instanței de apel fiind împiedicată de lipsa considerentelor care au determinat pronunțarea deciziei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat și nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., constând în nesocotirea dezlegărilor date de instanța de recurs referitoare la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Ignorând această soluție, arată recurenta, instanța de apel în rejudecare după casare, reține din nou, ca și în primul ciclu procesual, că prima instanță, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui avocat, a aplicat corect dispozițiile art. 222 C. proc. civ. având în vedere perioada de 7 luni de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, această critică este nefondată urmând a fi înlăturată ca atare. Astfel, prin decizia de casare, instanța de recurs învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva încheierii din 5 noiembrie 2018 și a deciziei instanței de apel, pronunțate în primul ciclu procesual a constatat încălcarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. și al contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, deoarece confundând limitele mandatului de asistență juridică ale reprezentanților recurentei-pârâte, prin considerente străine de natura pricinii, în mod greșit a respins cererea de amânare formulată și s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a cauzei, de administrare a probelor reținând cauza în pronunțare.

Procedând astfel, se reține în considerentele deciziei de casare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 176 alin. (1) și ale art. 179 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., provocând recurentei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, respectiv a încheierii recurate și a deciziei, ca act subsecvent acesteia, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, iar în considerarea efectelor nulității actului de procedură examinat, respectiv încheierea din 5 noiembrie 2018, celelalte critici formulate împotriva unei decizii lovite de nulitate nu au mai fost examinate.

Ca efect al casării, instanța de apel în rejudecare, analizând motivul de apel privind încălcarea dreptului la apărare ca urmare a respingerii cererii de amânare formulate în cauză, a înlăturat această critică cu motivarea că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 27 iunie 2017 fiind strămutată prin sentința civilă nr. 14 din 31 august 2018 la Tribunalul Neamț, și s-a stabilit primul termen de judecată la data de 9 mai 2018. În consecință s-a argumentat că, în aceste condiții s-a acordat un termen rezonabil pentru ca societatea să își angajeze apărător, raportat și la dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora amânarea judecății pentru lipsa apărării poate fi dispusă numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și neimputabile părții ori reprezentantului ei, ipoteze neîndeplinite în cauză, motiv pentru care această critică a fost înlăturată.

Această concluzie, contrar susținerilor recurentei, nu încalcă dispozițiile deciziei de casare, deoarece rejudecând cauza, instanța de apel a reluat procedura de la actul anulat, astfel cum s-a dispus prin decizia instanței de recurs, iar faptul că nu au fost validate criticile privind nerespectarea dreptului la apărare de către prima instanță nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1)-(3) C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare recurenta a invocat nelegalitatea deciziei derivate din încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. care reglementează rolul activ al judecătorului susținându-se în esență că instanța de apel a omis să califice întâmpinarea pârâtei ca fiind o cerere reconvențională și nu a pus în discuția părților această chestiune, astfel că dispozițiile art. 444 C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei.

Art. 22 C. proc. civ. stabilește obligația judecătorului de a soluționa litigiul conform regulilor de drept aplicabile, scop în care, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocate de părți este în drept să le ceară explicații, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept să dea calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, urmând a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afara situațiilor în care legea dispune altfel.

Din această perspectivă, deși nu sunt fondate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deoarece poziția procesuală a pârâtei în sensul de a formula întâmpinare și nu o cerere reconvențională, a fost clară și explicită, nefiind prin urmare cazul unei recalificări a acesteia, această constatare nu semnifică faptul că instanța de apel era exonerată de obligația analizării apărărilor formulate prin întâmpinare în legătură cu obligațiile asumate prin antecontractul din litigiu.

În egală măsură, deși în principiu este corect argumentul instanței de apel conform căreia omisiunea pronunțării asupra unui capăt de cerere se poate solicita prin procedura completării hotărârii judecătorești instituită prin art. 444 C. proc. civ., aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, în absența unei cereri asupra căreia instanța să fi omis a se pronunța.

Prin urmare este eronată concluzia conform căreia în cauză trebuia urmată procedura stabilită prin aceste dispoziții legale.

În consecință fiind fondate, în limitele arătate, motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., rezultă că analiza criticilor derivate din încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă, recursul pârâtei urmând a fi admis, iar cauza trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, care cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. va soluționa cauza ținând seama de criticile și apărările formulate de părți și va administra probele necesare justei soluționări a litigiului.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă A. în cuantum de 15.711,53 RON nu pot fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de către instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierilor din 12 iulie 2021 și 10 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 588/2021 din 5 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care le casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 18 octombrie 2022.