ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2579/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la semnarea unui contract de vânzare în formă autentică având ca obiect transmiterea către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 50.000 mp, înscris în Cartea funciară nr. x a comunei Ariceștii Rahtivani, jud. Prahova, cu nr. cadastral x, în condițiile stabilite prin Antecontractul de vânzare - cumpărare din 27.07.2011, modificat prin Actul adițional nr. x/22.07.2013 și Actul adițional nr. x/12.12.2014; obligarea pârâtei la plata sumei de 350000 euro la cursul BNR de la data plății, cu titlu de preț, a sumei de 43311, 30 euro, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1082, art. 1088 din C. civ. de la 1864, art. 1516 alin. (1), art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 14 din 31.01.2018 de către Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a dispus strămutarea dosarului nr. x/2017, de la Tribunalul Bacău, la Tribunalul Neamț.

Prin sentința civilă nr. 597/C din 23 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea, în sensul că pârâta a fost obligată să semneze cu reclamanta un contract de vânzare în forma autentică, având ca obiect transmiterea către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 50.000 mp, înscris în Cartea funciară nr. x a comunei Aricești Rahtivani, cu nr. cadastral x, în condițiile stabilite prin Antecontractul de vânzare-cumpărare din 27.07.2011, modificat prin Actul adițional nr. x/22.07.2013 și Actul adițional nr. x/12.12.2014; s-au respins ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata prețului și a dobânzii legale penalizatoare.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea de dezbateri din 5 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondată cererea de amânare formulată de apărătorul apelantei-pârâte S.C. B. S.R.L., a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj și a respins ca nefiind utilă cauzei administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală.

De asemenea, după închiderea dezbaterilor, instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei la data de 14 noiembrie 2018 și apoi la 15 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 597 din 23 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (inclusiv principiul dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și art. 6 paragrafele 1 și 3 din C.E.D.O.) și neobservarea normelor art. 222 C. proc. civ., art. 82 alin. (1) teza I, art. 87 alin. (1) C. proc. civ., precum și a celorlalte norme speciale din materia reprezentării - art. 6 alin. (4), art. 108, art. 122 lit. c) din Statutul profesiei de avocat, ce atrag nulitatea actului de procedură, în temeiul art. 175-176 C. proc. civ.

Recurenta susține că prin încheierea de dezbateri din 05 noiembrie 2018 instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu s-a făcut dovada de către cel de-al doilea apărător a faptului că ar fi încheiat un contract de asistență juridică cu posibilitatea substituirii avocatului titular și a respins cererea de amânare ca nefondată.

Consideră că s-a apreciat eronat că avocat C. ar fi avut mandat de reprezentare în instanță și că ar fi "avocatul titular" așa încât, avocat D. ar trebui să vină "pe substituirea acestui avocat" și să probeze acest fapt cu un contract de asistență juridică.

Recurenta precizează că, procedând astfel, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire posibilitatea și dreptul legal al părții de a-și angaja un avocat cu drept de reprezentare în proces chiar dacă, anterior, partea acordase un mandat limitat doar la anumite operațiuni unui alt avocat, putând renunța oricând acesta pentru a-și angaja un altul, despre care consideră că-i poate reprezenta mai bine interesele.

Apreciază că, în cauză, prin respingerea cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare a unicului avocat ales, i-a fost încălcat dreptul la apărare, statuat prin art. 13 C. proc. civ., dar și prin art. 6 par. 3 din CEDO, întrucât, potrivit art. 222 C. proc. civ., apelanta avea dreptul să i se admită cererea de amânare pentru un singur termen, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

Consideră recurenta că nu se poate reține culpa părții constând în faptul că nu și-a angajat anterior termenului un avocat care să-i reprezinte interesele. Contractul de asistență juridică, arată recurenta, nu implică în mod absolut obligația substituirii, mai ales atunci când aceasta nu este posibilă, normele speciale prevăzând posibilitatea substituirii doar în cazul în care avocatul obține acordul clientului pentru substituire, iar nu și atunci când contractul cu avocatul este încheiat intuitu personae, fapt precizat expres în cererea de amânare a cauzei. Apreciază recurenta că situația privind nerespectarea dreptului la apărare, care include în conținutul său și dreptul la reprezentarea în proces de către un avocat ales, este cu atât mai gravă cu cât unul dintre motivele de apel supunea analizei instanței de control judiciar încălcarea aceluiași drept și în fața instanței de fond.

Se arată că amânarea cauzei cu un singur termen nu ar fi putut duce la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil. Menționează că a invocat această neregularitate și prin concluziile scrise trimise instanței de apel, imediat ce aceasta a rămas în pronunțare, solicitând repunerea cauzei pe rol pentru a putea discuta în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, motivele de apel.

Sub un alt aspect, recurenta invocă o neobservare și o greșită aplicare a normei procedurale cuprinsă în art. 84 alin. (1) C. proc. civ., invocând faptul că, în condițiile în care partea apelează la posibilitatea de a fi asistată sau reprezentată de un apărător, instanța nu mai poate ignora exercitarea acestui drept, componentă a principiului dreptului la apărare.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în sensul neaplicării corecte a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și, respectiv, a considerării eronate a incidenței art. 444 C. proc. civ.

Arată că, în concluziile scrise depuse în apel, mai exista un motiv de ordine publică, prin care invocase faptul că sentința apelată a fost dată cu nerespectarea regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității prevăzută de art. 175 - 176 C. proc. civ., motiv care ar fi trebuit analizat și motivat de instanța de apel potrivit criticilor formulate.

De asemenea, recurenta a invocat faptul că, în mod greșit, instanța de fond nu a analizat cererea pe care a formulat-o cu privire la constatarea ca fiind rezolvit antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat inițial și pe cale de consecință celelalte acte adiționale, din cauza necalificării actului de procedură ca fiind cerere reconvențională.

Astfel, recurenta susține că judecătorul fondului și-a încălcat rolul activ conferit de legiuitor în art. 22 C. proc. civ., întrucât nu numai că nu a procedat la calificarea cererii formulate de recurentă ca cerere incidentală, dar nici nu s-a pronunțat asupra ei, apreciind în mod injust ca fiind simple apărări. Or, se arată, judecătorul este obligat să respecte normele procedurale care guvernează limitele învestirii, principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și conținutul hotărârii judecătorești, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încălcări de natură a răpi părții un grad de jurisdicție.

În acest context, recurenta apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să observe faptul că, mai înainte de a exista o calificare juridică a unui act de procedură ce poartă o denumire greșită - în sensul de a i se stabili natura juridică - nu se poate vorbi de incidența art. 444 C. proc. civ., cererea de completare a unei hotărâri fiind inadmisibilă dacă nu are ca obiect o cerere existentă și calificată ca atare de către instanța care a pronunțat hotărârea, anterior închiderii dezbaterilor. Tocmai de aceea, apreciază că această chestiune nu putea fi îndreptată și lămurită decât pe calea de reformare a apelului, iar nu prin procedura completării hotărârii.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta solicită să fie admis acest motiv de recurs, să se constate nulitatea deciziei recurate și să fie trimisă cauza spre rejudecare, pentru a avea posibilitatea exercitării depline a dreptului la apărare în fața instanței de apel.

Referitor la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă reținerile total străine de cauză în privința exercitării dreptului la apărare și dreptului de reprezentare, inclusiv motivarea cu avocatul titular și substituirea acestuia, tratate pe larg la primul motiv de recurs.

În același timp, susține că decizia recurată nu este motivată corespunzător nici cu privire la celelalte motive de apel, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată recurenta că a invocat în motivele de apel faptul că instanța de fond nu a analizat toate apărările formulate de pârâtă, nearătând de ce a respins argumentele care dovedeau faptul că în speță este vorba de o promisiune de vânzare-cumpărare ale cărei condiții nu erau întrunite din perspectiva vânzătorului pentru ca vânzarea să poată fi perfectată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat inițial și actelor adiționale încheiate la acesta. Or, se arată, nici instanța de apel nu motivează această chestiune, ci apelează la anumite argumente care nu pot constitui un răspuns la criticile formulate. Din acest punct de vedere consideră că fondul cauzei nu a fost soluționat, iar instanța nu a dat o calificare corectă în fapt și în drept cu privire la cererile formulate de recurentă, motiv pentru care hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea obligației legale care vizează rolul activ conferit de legiuitor.

Prin urmare, recurenta consideră că instanța nu a analizat toate aspectele referitoare la condițiile vânzării, aspecte care au fost invocate de părți în soluționarea cauzei, nearătând motivele care au fundamentat soluția.

Recurenta susține că obiectul antecontractului nu ar fi determinat sau determinabil, că terenul nu ar avea destinația de balastieră și că au existat probleme de identificare a terenului întrucât limitele acestuia nu ar fi clar și corect stabilite, context în care instanța de apel, înlăturând aceste obligații cuprinse în clauzele contractuale, a modificat prin hotărârea pronunțată obligațiile părților contractante, astfel cum acestea au fost cuprinse în clauzele antecontractului, substituindu-se voinței părților, lucru nepermis de lege.

Recurenta apreciază că motivarea instanței pare să corespundă unei acțiuni în nulitate cu care nu a fost învestită ("nu poate constitui un motiv de anulare a antecontractului"; nu se poate constata nulitatea contractului"), astfel că motivarea este și străină de cauză.

Totodată, cu privire la fondul cauzei, recurenta susține că hotărârea instanței nu cuprinde nicio motivare în drept, nefiind indicată nicio normă de drept substanțial care să justifice soluția adoptată, nici vreun principiu de drept, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind încălcate și sub acest aspect.

În ceea ce privește al treilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia este pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, conform cărora instanța de judecată poate dispune obligarea unei părți la executarea în natură a obligațiilor civile.

Recurenta precizează însă, că o astfel de soluție este posibilă numai în prezența unei obligații de a face intuitu personae. Or, se arată, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un antecontract prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, fapt ce dă naștere numai unor obligații de a face în sarcina părților, respectiv de a vinde pentru promitent și de a cumpăra pentru beneficiarul promisiunii.

Recurenta consideră că, în condițiile în care promitentul-cumpărător nu-și respectă obligația de a cumpăra, în baza art. 1073 - 1077 C. civ. de la 1864, instanța are exclusiv posibilitatea de a acorda daune interese sau de a pronunța o hotărâre judecătorească prin care să constate intervenită vânzarea și nu de a obliga pârâtul la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, această obligație fiind una personală, ce nu poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Se arată că acest raționament este întărit în speță și de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, aplicabile în cauză în baza principiului "tempus regit actum", care prevedeau posibilitatea sesizării instanței de către partea care și-a executat propria obligație, pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, în situația în care, după încheierea unui antecontract cu privire la un teren cu sau fără construcții, cealaltă parte refuză să încheie contractul.

La 25 aprilie 2019, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a relevat faptul că susținerile privind permisul, avizele și autorizațiile necesare pentru exploatarea unei balastiere, precum și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864 sunt invocate pentru prima dată în recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este fondat din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cele vizând faptul că încheierea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii recurate, la termenul din 5 noiembrie 2018, instanța a pus în discuție cele două cereri formulate de recurenta-apelantă: cererea de amânare a cauzei formulată de d-na D., avocat ales conform împuternicirii avocațiale, motivată prin imposibilitatea sa obiectivă de a se prezenta la termen întrucât asigura reprezentarea unei alte părți într-un alt proces (sens în care a depus înscrisuri doveditoare) și o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj. La același termen instanța a supus dezbaterii cererea apelantei-recurente, de administrare a probei cu expertiza topo-cadastrală.

Cu privire la cererea de amânare, avocatul ales al apelantei a indicat, în mod expres, faptul că nu are posibilitatea de substituire în fața instanței de apel, contractul de asistență juridică fiind încheiat intuitu personae.

Cererea de amânare a fost respinsă de instanță cu motivarea că "nu s-a făcut dovada, de către cel de-al doilea apărător, a faptului că părțile ar fi încheiat un contract cu posibilitatea substituirii avocatului titular."

Aceste considerente ale instanței de apel sunt străine de cauză. Aceasta întrucât cel de-al doilea avocat al apelantei, d-na C., a fost împuternicită să exercite activități constând numai în studierea dosarului, aspect ce reiese din împuternicirea existentă la dosar și în depunerea de acte la dosar, aspect ce reiese cu evidență din împuternicirea existentă la dosar.

Intenția de substituire a apărătorului apelantei nici măcar nu a existat, aspect subliniat chiar de avocatul ales prin cererea de amânare. Prin urmare, în soluționarea cererii de amânare pentru lipsă de apărare, formulată de d-na D., avocat ales al apelantei-recurente B. S.R.L., instanța de apel nu s-a raportat la motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii, ci a reținut alte motive care nu au legătură cu situația de fapt proprie cauzei.

În vederea protejării dreptului părții la apărare, garantat legal, C. proc. civ., prin art. 222 alin. (1) instituie posibilitatea amânării cauzei pentru motivul generic de lipsă de apărare, ce vizează atât angajarea unui apărător, cât și imposibilitatea de prezentare a apărătorului deja angajat sau de studiere a dosarului de către acesta în intervalul de timp dintre data angajării și termenul de judecată.

Această prevedere legală are menirea de a asigura respectarea unuia dintre principiile fundamentale ale procesului civil, cel privind dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Confundând limitele mandatului de asistență juridică dat celor doi apărători ai apelantei recurente și fără a exista intenția avocatului ales - singurul în drept să reprezinte și să asiste partea în proces, în etapa apelului - de a-și asigura substituirea, aspect evidențiat în cadrul cererii de amânare, instanța de apel și-a motivat dispoziția de respingere a cererii de amânare prin considerente străine de natura pricinii, încălcând astfel două dintre principiile esențiale ale procesului civil, cel al dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ. și cel al contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ.

Dreptul la apărare a fost consacrat la rang de principiu în art. 13 din C. proc. civ., aceasta însemnând că dreptul este garantat în tot cursul procesului prin modul de organizare a instanțelor judecătorești, prin legile de procedură și prin asistența judiciară.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în art. 6, par. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:

"Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege […]".

Dreptul la o hotărâre motivată reprezintă un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 par. 1 din Convenție implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței).

În speță, prin încheierea atacată, instanța de apel, respingând prin considerente străine de natura pricinii cererea de amânare formulată de apărătorul ales al apelantei, s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a judecării cauzei și asupra cererii apelantei-recurente, de administrare a probei cu expertiza topo-cadastrală și a trecut etapa dezbaterilor pe fondul cererii de apel, cu reținerea cauzei în pronunțare, cu încălcarea evidentă a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Procedând astfel, instanța de apel a provocat recurentei-apelante o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.

Potrivit art. 176 alin. (1) C. proc. civ. "actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia". Prin pronunțarea soluției de respingere a cererii de amânare formulată de apărătorul ales al apelantei-recurente în temeiul unor considerente străine de natura pricinii, instanța a produs părții o vătămare concretizată în încălcarea dreptului acesteia la apărare, precum și a dreptului la un proces echitabil în sensul relevat și de jurisprudența CEDO.

Ca efect al motivării neconforme a încheierii atacate cu situația de fapt și de drept proprie speței, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aspect ce relevă astfel caracterul fondat al criticilor subsumate de recurentă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care vizează, în esență, încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Nulitatea reprezintă o sancțiune ce determină ineficiența actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfășurare a procesului civil și care se răsfrânge adeseori și asupra actelor ulterioare, ori lipsa condițiilor sau elementelor necesare pentru existenta și efectele actului. Conform art. 179 alin. (1) prima teză și alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nul este desființat în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui; desființarea unui act de procedură atrage și desființarea actelor de procedură subsecvente. În concret, în cauză, desființarea încheierii recurate are ca efect desființarea deciziei pronunțate pe fondul apelului, ca act de procedură subsecvent.

Constatând nelegalitatea încheierii atacate din perspectiva criticilor, subsumate de recurentă motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea efectelor nulității actului de procedură examinat, nu va proceda la analiza celorlalte critici formulate îndreptate împotriva unei hotărâri lovite de nulitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., în considerarea faptului că încheierea din 5 noiembrie 2018 face parte integrantă din decizia civilă nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 5 noiembrie 2018 și a deciziei civile nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2017. Va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 5 noiembrie 2018 și a deciziei civile nr. 1042/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.