ÎCCJ, Decizia nr. 252/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 19 martie 2001, reclamanta S.C. a chemat în judecată Autoritatea Națională

pentru Protecția Consumatorilor, cerând să se dispună anularea ordinului nr.

103 din 6 martie 2001, privind încetarea raporturilor sale de muncă,

reintegrarea în funcția pe care a deținut-o anterior, precum și obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând drepturile bănești cuvenite și la

daune morale în sumă de 25 milioane lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, fiind încadrată consilier juridic la Oficiul pentru Protecția

Consumatorilor, a fost transferată în interesul serviciului, în aceeași

funcție, la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, iar la data

de 9 martie 2001 i s-a adus la cunoștință că, prin ordinul a cărui anulare o

cere, au încetat raporturile sale de muncă, în conformitate cu art. 89 lit. c)

din Legea nr. 188/1999, deși nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 92

lit. d) din aceeași lege, respectiv, nu fuseseră reduse posturi de natura celui

ocupat de ea, precum și fără să i se fi făcut o ofertă de a lucra într-un alt

loc de muncă.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 705 din 29 mai 2001, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

S-a reținut că, în urma desființării

Oficiului pentru Protecția Consumatorilor, prin H.G. nr. 166/2001 s-a înființat

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, însă cu reducerea

numărului de posturi de la 70 la 50, astfel că în noua organigramă s-a prevăzut

un singur post de consilier juridic, față de 3 asemenea posturi, câte erau

prevăzute în statul de funcțiuni valabil până la 1 martie 2001.

S-a motivat că, din moment ce a avut

loc reorganizarea unității în sensul prevederilor art. 130 lit. a) C. muncii și

s-au desființat posturi de natura celui ocupat de reclamantă, iar pârâta și-a

îndeplinit obligația prevăzută în art. 131 din același cod, deoarece a înaintat

Autorității Naționale a Funcționarilor Publici lista persoanelor

disponibilizate, pentru a li se oferi locuri de muncă, ordinul contestat nu

poate fi considerat nelegal.

Împotriva sentinței, reclamanta S.C.

a declarat recurs.

Prin decizia nr. 701 din 22

februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursul, a casat sentința, iar pe fond a admis acțiunea, dispunând

anularea ordinului nr. 103/2001 și reintegrarea reclamantei în funcția avută,

precum și obligarea pârâtei să-i plătească acesteia drepturile bănești de la

data formulării acțiunii până la reintegrarea sa efectivă.

S-a motivat că o atare soluție se

impune datorită nerespectării condiției prealabile, prevăzută de art. 93 lit.

d) din Legea nr. 188/1999, deoarece Autoritatea Națională a Funcționarilor

Publici nu a oferit reclamantei un alt post corespunzător, pe care aceasta să-l

fi refuzat.

Invocând dispozițiile art. 330 pct.

2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunțate în

recurs.

S-a susținut că, neținând seama de

condițiile care au determinat eliberarea reclamantei din funcție, instanța de

recurs a dispus reintegrarea acesteia în funcția deținută anterior, ceea ce

constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind reorganizarea unității,

pe baza cărora a fost adoptată măsura prevăzută de art. 89 lit. c) din Statutul

funcționarilor publici.

S-a mai relevat că neoferirea unui

loc de muncă reclamantei, de către Autoritatea Națională a Funcționarilor

Publici, nu poate atrage răspunderea pârâtei deoarece aceasta a dovedit bună

credință prin solicitarea sprijinului și nici nu are posibilitate de control cu

privire la îndeplinirea unei atari cerințe de către o altă autoritate.

Conchizându-se, s-a subliniat că

pârâta și-a îndeplinit obligația ce-i revenea potrivit art. 133 C. muncii

atunci în vigoare, deoarece a cerut sprijinul organului competent, pentru a fi

angajați pe posturi corespunzătoare toți funcționarii disponibilizați în urma

reorganizării și reducerii de personal.

S-a arătat că, față de reglementarea

existentă în materie, dovada refuzului de ofertă în cazul funcționarilor

publici nici nu ar putea fi făcută întrucât ar însemna ca orice restructurare a

unei autorități sau instituții publice să fie lipsită de efectele ce le implică

prevederile referitoare la reducerea personalului unității respective.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și menținerea soluției pronunțate prin sentință.

Recursul în anulare este fondat.

Din examinarea actelor dosarului

rezultă că Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, cu un număr de 70 posturi,

a fost desființat prin O.U.G. nr. 2/2001.

Prin H.G. nr. 166 din 18 ianuarie

2001 a fost înființată Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,

căreia i s-au stabilit numai 50 posturi. Prin art. 13 din această hotărâre a

fost acordat un termen de 45 zile pentru încadrarea personalului instituției

desființate în numărul de posturi aprobat pentru instituția înființată.

Ca urmare, pentru perioada 18

ianuarie – 11 martie 2001, toți salariații Oficiului pentru Protecția

Consumatorilor au fost transferați în interesul serviciului, cu acordul scris

al acestora, la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.

Totodată, pentru a se încadra în

organigrama cu numai 50 posturi, conducerea noii instituții, conformându-se

prevederilor O.U.G. nr. 2/2001 și art. 13 din H.G. nr. 166/2001, a acordat

reclamantei, începând cu data de 19 februarie 2001, preaviz de 15 zile

calendaristice, în vederea încetării raporturilor de muncă la 7 martie 2001.

Este de observat că, pentru perioada

18 ianuarie 2001 – 1 martie 2001, postul în care reclamanta a fost încadrată la

noua instituție a existat în baza art. 13 din H.G. nr. 166/2001 și a

transferului realizat cu consimțământul acesteia, în baza cărora a avut loc

transferul în interesul serviciului, în funcția de consilier juridic, numai

pentru acea perioadă strict determinată.

Or, din moment ce prin H.G. nr.

166/2001 s-a prevăzut reducerea numărului de posturi al instituției anterioare,

de la 70 la 50, iar ca urmare au fost desființate mai multe posturi, printre

care și cel ocupat de reclamantă, în noua organigramă și în statul de funcții

valabil de la 1 martie 2001 fiind prevăzut un singur post de consilier juridic,

față de trei consilieri juridici, câți fuseseră la instituția desființată, este

evident că a avut loc o reorganizare în sensul dispozițiilor art. 130 lit. a)

C. muncii atunci în vigoare și că, în cadrul acesteia, s-au desființat posturi

de natura celui în care reclamanta a fost încadrată.

Mai mult, din adresa nr. 3577 din 22

martie 2001, a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, rezultă că pârâta

și-a îndeplinit și obligația decurgând din art. 92 lit. d) din Legea nr.

188/1999, care este de diligență, prin aceea că, la data de 12 februarie 2001,

a înaintat autorității respective lista cu persoanele disponibilizate, pentru a

li se oferi locuri corespunzătoare de muncă.

În atare situație, în mod corect s-a

apreciat de prima instanță că este legal ordinul nr. 103 din 6 martie 2001,

prin care conducerea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor,

întemeindu-se pe prevederile art. 89 lit. c) din Legea nr. 188/1999, a dispus

încetarea raporturilor de muncă ale reclamantei.

În această privință, dispozițiile

art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, la care se face referire prin considerentele

deciziei pronunțate de instanța de recurs, nu justifică infirmarea ordinului

emis de pârâtă cât timp în conformitate cu dispozițiile menționate, coroborate

cu prevederile art. 89 lit. c) din aceeași lege, reorganizarea instituției a

fost reală, iar obligația de a se solicita sprijinul Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici pentru încadrarea reclamantei într-un post corespunzător

vacant, la o altă instituție, a fost îndeplinită.

Sub acest aspect, în cazul refuzului

persoanei disponibilizate de a accepta oferta Autorității Naționale a

Funcționarilor Publici, Statutul funcționarilor publici nu conține nici o

prevedere care să oblige pe angajator să-i ofere un alt post, astfel că

solicitarea sprijinului acelei autorități pentru încadrarea persoanei respective

în muncă este suficientă, nefiind necesar să fie urmată și de alte diligențe.

De altfel, pentru ipoteza în care

eliberarea din funcție se dispune pe motiv că autoritatea sau instituția

publică și-a încetat activitatea, prevăzută în art. 92 lit. b) din Legea nr.

188/1999, nici nu este instituită condiția ca funcționarul public să fi refuzat

oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici de a fi încadrat într-un

post.

Cum este necontestat faptul că prin

O.U.G. nr. 2/2001 a fost desființat Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, la

care reclamanta a ocupat postul de consilier juridic, iar transferarea sa pe un

alt post, la nou înființata Autoritate Națională pentru Protecția

Consumatorilor, s-a făcut, pe baza acordului ei scris, numai până la data de 1

martie 2001, este evident că acestei autorități nici nu-i mai revenea obligația

de a o include pe lista de disponibilizați înaintată Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici.

Așa fiind, în lipsa unor temeiuri

care să justifice anularea ordinului nr. 103 din 6 martie 2001, emis de

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, se impune a se constata

că soluția de respingere a acțiunii, adoptată de prima instanță, este temeinică

și legală, iar infirmarea acesteia, de către instanța de recurs, nu se

justifică.

În consecință, urmează a se admite

recursul în anulare, a se casa decizia atacată și a se respinge recursul

declarat de reclamanta S.C. împotriva sentinței prin care prima instanță a

respins acțiunea formulată de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 701 din 22

februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.C. împotriva sentinței civile nr. 705 din 29 mai 2001 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2003.