ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1949/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul CABINET MEDICAL VETERINAR – DR. A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON, respectiv suma de 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2020, adică de la 16 decembrie 2019 până la 24 iulie 2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004, modificată și completată.

Pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. În ceea ce privește excepția necompetenței, pârâta a arătat, în esență, că este autoritate centrală, organ de specialitate al administrației publice centrale, iar reclamantul are sediul în județul Ialomița. Așa fiind, în raport cu sediul reclamantului, obiectul acțiunii și calitatea autorității pârâte, de organ de specialitate al administrației publice centrale, rezultă că devin aplicabile în cauză dispozițiile art. 10 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 554/2004.

La data de 2 februarie 2021, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR IALOMIȚA.

Prin sentința nr. 1513 din 8 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul CABINET MEDICAL VETERINAR - DR. A. și pe pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, în favoarea Curții de Apel București.

Analizând excepția necompetenței sale materiale, Tribunalul București a reținut următoarele:

La data de 7 august 2020, reclamantul a notificat AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, solicitând achitarea sumei de 10.000 RON/lună, în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de la data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective, răspunsul autorității fiind emis la data de 24 august 2020.

Reclamantul CABINET MEDICAL VETERINAR – DR. A. având sediul în județul Ialomița a formulat o acțiune, în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, prin care contestă refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa favorabil cererea constând în plata sumei prevăzute în art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv a sumei de 70.000 RON (suma de 10.000/lună aferentă perioadei cuprinse între 16 decembrie 2019 și 24 iulie 2020).

Având în vedere că reclamantul a introdus acțiunea considerându-se vătămat de refuzul nejustificat de soluționare a cererii sale de către o autoritate centrală, iar refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim se asimilează actelor administrative, Tribunalul București a apreciat că revine curții de apel competența materială de soluționare a cauzei.

Față de împrejurarea că sediul reclamantului se află în județul Ialomița, respectiv în circumscripția Curții de Apel București, în baza art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 131 și art. 132 din C. proc. civ., Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei deduse judecății, în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată, sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 aprilie 2021.

La termenul din 27 mai 2021, Curtea de Apel București a dispus amânarea judecării cauzei la 23 septembrie 2021, pentru când reclamantul a fost citat cu obligația de a atașa la dosar, în integralitate, contractul de concesionare nr. x/01.09.1999 și actele adiționale aferente acestuia, sub sancțiunea suspendării judecății, în condițiile art. 242 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus repunerea cauzei pe rol, în vederea citării în calitate de pârâtă în proces și a DIRECȚIEI SANITARE VETERINARE ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR IALOMIȚA; s-a acordat termen la data de 18 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1704 din 18 noiembrie 2021, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamantul CABINET MEDICAL VETERINAR – DR. A., în contradictoriu cu pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR IALOMIȚA, fiind declinată în favoarea Judecătoriei Slobozia.

În argumentarea acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut că reclamantul a încheiat contractul de concesionare nr. x/01.09.1999, prelungit succesiv prin mai multe acte adiționale.

În raport de cauza juridică a acțiunii, s-a arătat că reclamantul solicită plata unui onorariu pretins contractual. Prin urmare, este vorba de o acțiune în executarea contractului, iar nu o acțiune în despăgubiri, care să fi fost solicitate ca efect al anulării unui act administrativ tipic sau asimilat.

Curtea de Apel București a mai arătat că potrivit art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în pretenții de competența instanței de contencios administrativ nu poate fi formulată, în principiu, decât ca rezultat al anulării unui act administrativ, suma solicitată la plată reprezentând contravaloarea unui prejudiciu cauzat prin emiterea actului administrativ nelegal.

Or, în cauză, reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic sau asimilat.

Deși a invocat existența unui refuz, din modul de formulare a cererii rezultă că reclamantul pretinde plata sumei respective.

Pe de altă parte, refuzul de plată imputat autorității publice pârâte nu reprezintă un act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind emis în regim de putere publică, ci un act în legătură cu executarea contractului.

Reclamantul invocă, în realitate, neexecutarea de către pârâte a unor obligații contractuale având ca obiect plata onorariului de 10.000 RON/lună, sens în care a indicat drept temei juridic al acțiunii Legea nr. 236/2019.

Conform acestei norme legale "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate (...) primesc lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON din bugetul Autorității (...)".

În aceste condiții, cererea de chemare în judecată nu privește cenzurarea unui refuz al autorității publice, ca act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ci obligarea pârâtelor la executarea unor obligații pretins contractuale, cu conținut determinat, stabilite în baza legii.

Or, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ "instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun. (...)".

Din interpretarea dispoziției legale anterior evocate rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile prevăzute de art. 10 din același act normativ.

Așadar, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, criteriul valoric și cel privind rangul autorității emitente pe care le consacră art. 10 din același act normativ nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente.

În speță, este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și de înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c)

1

) ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligații de plată, care formează obiectul contractului și a actului adițional încheiat între părți, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, cât și legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a cauzei.

Sub acest aspect, finalitatea acțiunii o reprezintă stabilirea obligației de plată a unei sume de bani lunară în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părți.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretențiilor reclamantului nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părți, ci direct dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial, se vor avea în vedere dispozițiile art. 111 din C. proc. civ., potrivit cărora "cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului".

Observând că partea reclamantă își are sediul în circumscripția Judecătoriei Slobozia, Curtea de Apel București a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Prin sentința civilă nr. 990 din 21 aprilie 2022, pronunțată de Judecătoria Slobozia, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Slobozia invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București; s-a constatat ivit conflict negativ de competență între Judecătoria Slobozia și Curtea de Apel București, s-a suspendat judecata cauzei și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Slobozia a reținut, în esență, că litigiul nu decurge din executarea contractelor administrative, conform ultimei teze a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

S-a constatat că, într-adevăr, între reclamant și pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR au fost încheiate contracte privind prestarea de servicii, însă obiectul cererii, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 RON și dobânda aferentă, nu-și are temeiul în aceste contracte, ci se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 236/2019, sens în care reclamantul solicită acordarea sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Așadar, Judecătoria Slobozia a considerat că litigiul nu presupune soluționarea unor aspecte ce țin de executarea contractului, ci încheierea acestor contracte între părți – respectiv reclamant și pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR IALOMIȚA – constituie doar o condiție cerută de lege pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 236/2019, astfel cum rezultă din art. IV alin. (1).

Mai mult decât atât, instanța a reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, arătând că pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR a refuzat, în mod nejustificat, să-i rezolve o cerere referitoare la un drept.

Față de aceste considerente, Judecătoria Slobozia a concluzionat în sensul că urmează a fi stabilită competența în favoarea instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, Judecătoria Slobozia a apreciat că excepția necompetenței materiale și teritoriale a fost invocată tardiv de către Curtea de Apel București, astfel cum rezultă din analiza dosarului înregistrat pe rolul acesteia. Prin urmare, Curtea de Apel București a rămas competentă să judece cauza, întrucât nu a invocat excepția necompetenței materiale în termenul prevăzut de art. 131 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă la data de 15 iunie 2022.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată de reclamantul CABINET MEDICAL VETERINAR – DR. A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, s-a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON, respectiv suma de 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2020, adică de la 16 decembrie 2019 până la 24 iulie 2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că: "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul AUTORITĂȚII NAȚIONALE SANITAR VETERINARE ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, până la finalizarea acestora".

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, față de împrejurarea că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretențiile rezultate dintr-un contract, fie chiar de concesiune, pretenții ce decurg din executarea contractului.

Faptul că pârâtele au calitatea de instituții publice sau împrejurarea că pretențiile solicitate derivă dintr-un contract de concesiune nu determină natura litigiului ca fiind unul de contencios administrativ.

Ceea ce determină natura litigiului ca fiind de contencios administrativ este ca acesta să fie născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ, din tăcerea administrativă ori din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, iar nu cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății.

De asemenea, analizând cererea cu care a fost învestită instanța de judecată, se constată că reclamantul nu face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri sau la vreo vătămare adusă acestuia printr-un act administrativ, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.

Astfel, obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și de cele ale art. 1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Prin urmare, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate și dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Slobozia.

Înalta Curte mai reține că excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu a fost invocată tardiv, astfel cum a apreciat Judecătoria Slobozia.

Potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

În speță, la termenul de judecată din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus repunerea cauzei pe rol, în vederea citării în calitate de pârâtă în proces și a DIRECȚIEI SANITARE VETERINARE ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR IALOMIȚA.

Așadar, excepția necompetenței materiale și teritoriale a fost invocată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în termenul prevăzut de lege.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2022.