ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1821/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020l reclamanta Prospectiuni S.A., în insolvență, prin administrator judiciar A., a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.733.331,96 RON, reprezentând diferența dintre suma datorată de reclamantă si valoarea bunurilor restituite in temeiul Contractelor de leasing financiar nr. x/23.04.2013, y/07.05.2013, z/26.08.2013, w/04.09.09.2013, t/05.12.2013, u/21.01.2014 .

Prin sentința civilă nr. 313 din 24/03/2020 pronunțată de către Tribunalul București – secția a VI-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta, prin administrator judiciar A. în contradictoriu cu pârâta. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.733.331,96 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 106 din 21 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. în contradictoriu cu intimata – reclamantă Prospecțiuni S.A., prin administrator judiciar A., împotriva sentinței civile nr. 313/24.03.20419, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la 58.405,55 RON cheltuieli de judecată, fond și apel, către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Prospecțiuni S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 și ale art. 62 din Legea nr. 85/2014.

În acest sens se arată că instanța de apel a reținut greșit că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 nu ar fi incidente în cauză; că ar fi operat o denunțare a contractelor de leasing, deși a avut loc recuperarea forțată a bunurilor, situație de fapt specifică instituției juridice a rezilierii, iar nu a denunțării; că predarea ar fi fost făcută de bunăvoie, în condițiile în care, în realitate, aceasta a avut loc prin forța coercitivă a statului - executor judecătoresc; că restituirea bunurilor s-ar fi făcut fără un drept de contraprestație din partea intimatei, deși recurenta nu a renunțat niciodată la dreptul de a solicita diferența de valoare; că înscrierea intimatei în tabelul definitiv al creanțelor recurentei cu valoarea zero ar determina inexistența dreptului la recuperarea diferenței dintre suma datorată și valoarea bunurilor restituite; că inscrierea creanței în tabelul definitiv cu zero RON ar fi o înscriere formală, fără niciun efect benefic și fără să nască vreo obligație de plată în sarcina intimatei.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că, nu sensul literal al termenului uzitat sau denumirea dată de parte, determină normele de drept aplicabile unui act juridic, determinantă la încadrarea juridică a acestuia fiind situația de fapt și conduita părților.

Or, în cauză, deși intimata a folosit termenul de denunțare a contractelor de leasing, conduita concretă a acesteia a fost specifică rezilierii, acest lucru reieșind inclusiv din faptul că intimata a invocat culpa recurentei în neachitarea sumelor datorate în baza contractelor de leasing.

Recurenta arată că intimata a făcut în realitate aplicarea art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 solicitând și obținând prin mijloace coercitive recuperarea bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing.

Considerentele deciziei atacate conform cărora finanțatorul nu ar fi fost înscris la masa credală, ca atare nu ar fi incidente dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 sunt eronate. Modalitatea de calcul prevăzută de aceste dispoziții legale este aplicabilă în cauză, rezultând o valoare în minus în favoarea recurentei față de care aceasta are drept de recuperare, neexistând nicăieri mențiunea renunțării la acest drept.

Contrar celor reținute prin decizia atacată, recurenta arată că înscrierea cu 0 RON în tabelul definitiv este consecința efectuării raportului de evaluare și a compensării creanțelor reciproce cu care intimata a fost înscrisă în tabelul preliminar de creanțe.

Este nelegală reținerea instanței de apel că simpla expertiză de evaluare întocmită în cadrul procedurii ar fi o evaluare pur formală, în condițiile în care aceasta este reglementată de Legea nr. 85/2014, fiind obligatorie în vederea stabilirii bunurilor și a modalității de calcul a creanței finanțatorului, această expertiză nefiind contestată de intimată.

Potrivit art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 raportul de evaluare se efectuează tocmai în vederea stabilirii valorii creanței, raportat la valoarea de piață stabilită de evaluator.

Cum intimata nu a formulat obiecțiuni la raportul de evaluare rezultă că și-a însușit concluziile, prin urmare îi este opozabil, astfel că dispozițiile legale menționate sunt aplicabile și dau dreptul recurentei la recuperarea diferenței de valoare a bunurilor.

Printr-o altă critică se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1345 C. civ.

În acest sens recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a învederat că are dreptul la suma solicitată în temeiul îmbogățirii fără justă cauză potrivit art. 1345 C. civ.

Recurenta susține că în mod greșit instanța a reținut că nu ar fi îndeplinite cerințele prevăzute de textul de lege menționat, deoarece valorile în cauză ar fi valori contabile pur formale, iar nu valori reale, respectiv că ar fi rezultat ca urmare a predării de bunăvoie a unor bunuri care nu făceau parte din patrimoniul recurentei.

Instanța nu a avut în vedere faptul că recurentei i s-a creat în mod real o însărăcire a patrimoniului corelativ cu îmbogățirea patrimoniului intimatei, ca urmare a faptului că a achitat într-un procent ridicat contravaloarea bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing, bunuri pe care recurenta a fost obligată să le restituie.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, instanța de apel interpretând corect dispozițiile legii.

La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Raporturile juridice dintre părți s-au derulat în baza contractelor de leasing financiar având ca obiect transmiterea dreptului de folosință a recurentei asupra bunurilor proprietatea intimatei.

Prin încheierea de ședință din 05.04.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva recurentei.

Intimata și-a exercitat dreptul de a denunța contractele de leasing și a optat pentru recuperarea bunurilor ce au făcut obiectul acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (12) și art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014.

Prin acțiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat, invocând ca temei dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b), obligarea pârâtei la plata sumei de 2.733.331,96 RON, reprezentând diferența dintre suma pe care o datora si valoarea bunurilor proprietatea pârâtei.

Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat în cauză a rezultat încetarea contractelor de leasing financiar prin denunțarea unilaterală de către pârâta B. S.A., conform notificării adresate reclamantei PROSPECȚIUNI S.A. prin administrator judiciar A. la data de 13/07/2016, în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014.

În consecință, instanța de apel a reținut că încetarea contractelor de leasing nu a avut loc prin reziliere, astfel că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) invocate drept temei al acțiunii nu sunt aplicabile în cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 și ale art. 62 din Legea nr. 85/2014, instanța de apel reținând greșit că dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 nu ar fi incidente în cauză.

În susținerea acestei critici recurenta arată că, nu sensul literal al termenului sau denumirea dată de parte determină normele de drept aplicabile unui act juridic, ci situația de fapt și conduita părților. Or, în cauză, deși intimata a folosit termenul de denunțare a contractelor de leasing, conduita concretă a acesteia a fost specifică rezilierii.

Critica este nefondată, raportul juridic rezultat din manifestarea de voință a pârâtei, în calitate de finanțator derulându-se în limitele prevăzute de dispozițiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, iar nu de art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, prin dispozițiile derogatorii ale 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, posibilitatea continuării contractelor în situația debitorului intrat în insolvență aparține finanțatorului, acesta fiind singurul în măsură să hotărască continuarea sau denunțarea contractelor de leasing.

În cauză, pârâta, în calitate de finanțator nu și-a manifestat voința în sensul continuării contractelor în intervalul prevăzut de lege, aceasta înțelegând să le denunțe trimițând în acest sens o notificare recurentei.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel, analizând circumstanțele încetării contractelor de leasing, a reținut în mod corect că modalitatea de încetare a contractelor este denunțarea, iar nu rezilierea, acest lucru reieșind din manifestarea expresă de voință a părții căreia legea i-a conferit acest drept.

Elementele subsidiare acestei critici prin care recurenta argumentează că nu ar fi operat denunțarea contractelor de leasing ci rezilierea întrucât recuperarea bunurilor nu s-a făcut de bunăvoie, recurenta nu a renunțat niciodată la dreptul de a solicita diferența de valoare, iar înscrierea intimatei în tabelul definitiv al creanțelor recurentei cu valoarea zero conferă dreptul la recuperarea diferenței dintre suma datorată și valoarea bunurilor restituite, nu sunt de natură să infirme aplicabilitatea art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 sau să invalideze manifestarea de voință a finanțatorului în sensul denunțării contractului.

Critica conform căreia sunt greșite considerentele prin care au fost înlăturate dispozițiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014, pe motiv că finanțatorul nu ar fi fost înscris la masa credală, este nefondată.

Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță întrucât vizează instituția rezilierii care astfel cum s-a arătat nu este incidentă în cauză, ca atare nici modalitatea de calcul prevăzută de aceste dispoziții legale.

În cazul denunțării contractelor de leasing, finanțatorul nu mai este înscris în tabloul creanțelor, deci nu mai ia parte la procedura insolvenței, astfel că nu mai are interes să conteste acte ulterioare denunțării contractelor, cum ar fi raportul de evaluare care se întocmește doar pentru înscrierea unei creanțe în tabloul creanțelor.

Așadar, consecințele pe care le învederează recurenta cu privire la efectuarea raportului de evaluare sunt inexistente în ceea ce privește modalitatea de încetare a contractelor de leasing prin denunțare.

Ca efect al denunțării contractelor de leasing recurenta avea la îndemână acțiunea prevăzută de art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia, în cazul denunțării unui contract, o acțiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului și va fi soluționată de judecătorul-sindic. Drepturile stabilite în favoarea cocontractantului în urma exercitării acțiunii în despăgubiri se vor plăti acestuia potrivit prevederilor art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost recunoscute, rămasă definitivă.

Recurenta nu a uzat de această procedură specială considerând, în mod eronat, că a avut loc rezilierea contractelor, iar nu denunțarea acestora.

Raportat la faptul că nu au susținere legală argumentele recurentei privind intervenirea rezilierii contractelor de leasing, criticile care privesc greșita aplicare a acestei instituții de către instanța de apel sunt nefondate.

Astfel, înscrierea intimatei creditoare cu 0 RON în tabelul definitiv al creanțelor nu are relevanță asupra instituției denunțării și nu conferă recurentei un drept de despăgubire în afara cadrului menționat prin art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, întocmirea raportului de evaluare și a compensării creanțelor reciproce cu care intimata a fost înscrisă în tabelul preliminar de creanțe nu are consecințele juridice afirmate de recurentă atât timp cât aceste documente nu vizează regulile prevăzute de legiuitor în situația denunțării contractelor de leasing.

Este adevărat că potrivit art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 raportul de evaluare se efectuează în vederea stabilirii valorii creanței, raportat la valoarea de piață stabilită de evaluator, însă acest text de lege nu are aplicabilitate în cauză pentru că are în vedere rezilierea contractelor, ipoteză care nu subzistă în cauză.

Este nefondată și critica prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1345 C. civ., în cauză nefiind întrunite condițiile exercitării unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Îmbogățirea fără justă cauză ca izvor distinct de obligații constă într-un fapt ilicit concretizat într-o creștere patrimonială înregistrată de o persoană pe seama alteia, fără ca aceasta să fie juridic justificată.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, recurenta a avut folosința bunurilor, prin urmare predarea acestora proprietarului nu poate avea drept consecință o însărăcire a patrimoniului recurentei corelativ cu îmbogățirea patrimoniului proprietarului bunurilor, chiar și în condițiile în care valoarea achitată pentru bunurile care au format obiectul contractelor de leasing a fost considerată ridicată.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă PROSPECȚIUNI S.A. împotriva deciziei civile nr. 106 din 21 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Totodată, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 543 C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei-pârâte suma de 28.805,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă PROSPECȚIUNI S.A. împotriva deciziei civile nr. 106 din 21 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte suma de 28.805,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2022.