ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

1

) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a debitului, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2000 mp, situat în București, str. x A.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999.

Prin încheierea de ședință din 21 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Totodată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2140 din 16 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului fiind obligată la plata sumei de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 24 septembrie 2018, până la data plății efective a debitului.

Totodată, a fost respins capătul de cerere, formulat împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, fiind schimbată, în parte, încheierea de ședință din 21 mai 2019 și, în tot, hotărârea apelată, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca prescrisă.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta a arătat că a fost aplicat, în mod greșit, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitor la împlinirea termenului de prescripție, respectiv momentul nașterii dreptului la acțiune care, în aprecierea acesteia, coincide cu momentul tranșării situației juridice a bunului imobil, prin hotărâre judecătorească, și scoaterii acestuia din patrimoniu, respectiv pierderea dreptului de proprietate, iar nu cu momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, întrucât art. 32

4

este aplicabil doar societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare. Or, privatizarea recurentei a intervenit ulterior, la 21 iulie 2000.

De asemenea, un alt argument privind începerea cursului prescripției în susținerea opiniei recurentei este reprezentat și de faptul că societatea recurentă a deținut în patrimoniu său bunul imobil, iar titlul de proprietate nu a fost desființat, ci, dimpotrivă, consolidat prin sentința civilă nr. 204 din 27 februarie 2002, pronunțată în dosarul nr. x/2002, de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și sentința civilă nr. 5231 din 25 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012.

În aceste condiții, potrivit recurentei ceea ce trebuia examinat de instanța de apel, cu ocazia analizării dreptului material la acțiune, este momentul pierderii dreptului de proprietate, în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitive.

Recurenta a mai susținut că este greșit raționamentul instanței de apel potrivit căruia societatea recurentă a stabilit prin voință proprie momentul nașterii dreptului material la acțiunea în despăgubiri întrucât terenul a fost scos din proprietate, începând cu luna august 2018, în urma respingerii acțiunii, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate deținut de C.. Această cauză a fost soluționată definitiv prin decizia nr. 1818 din 25 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Mai arată recurenta că, anterior soluționării definitive a dosarului menționat, terenul în litigiu nu putea fi scos din patrimoniul societății în lipsa unui document justificativ apt să producă asemenea consecințe juridice, în condițiile în care deținea un titlu de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996.

Totodată, având în vedere că recurenta a avut posesia terenului în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu a existat posibilitatea învestirii instanțelor de judecată cu o acțiune în revendicare pentru a tranșa situația juridică a imobilului.

În concluzie, recurenta apreciază că momentul nașterii dreptului la despăgubiri este momentul scoaterii din patrimoniu a terenului al cărui drept de proprietate a fost disputat definitiv, dreptul la acțiune născându-se cel mai devreme la data de 25 septembrie 2015 concomitent pronunțării deciziei civile nr. 1818 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2013, și, cel mai târziu, în 31 iulie 2018, când a fost scos din patrimoniul societății.

La 23 aprilie 2021, Euro A., în calitate de administrator judiciar al recurentei, și-a însușit recursul declarat prin reprezentant convențional.

Prin întâmpinarea depusă la 28 mai 2021, prin fax, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în esență, respingerea căii de atac ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 23 noiembrie 2021 intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu și a solicitat acordarea unui termen de judecată în ședința publică în vederea soluționării acestuia.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la împlinirea termenului de prescripție din perspectiva momentului nașterii dreptului la acțiune, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani iar potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ prescripția începe să curgă de la momentul în care se naște dreptul la acțiune.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a constatat că momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, întrucât dreptul la acțiune s-a născut în momentul tranșării situației juridice a bunului imobil, prin hotărâre judecătorească, și scoaterii acestuia din patrimoniu, situație ce coincide cu pierderea dreptului de proprietate.

În cauză, prin decizia recurată s-a reținut că reclamanta, în calitate de societate privatizată, a învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubire în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, prin care solicita recuperarea prejudiciului pentru imobilul retrocedat în natură fostului proprietar de la instituțiile publice implicate în procesul de privatizare.

Astfel, în aprecierea momentului de la care curge termenul general de prescripție prevăzut la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 trebuie analizată conduita reclamantei prin raportare la prejudiciul invocat, respectiv a pierderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În cauză s-a reținut că pentru terenul în litigiu au fost emise titluri de proprietate către două persoane, respectiv Titlul de proprietate nr. x din 15.11.1993 în baza Legii nr. 42/1990 emis în favoarea numitului C. și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor x din 11.11.1996 în favoarea reclamantei.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta a deținut în permanență posesia terenului de la momentul transformării acesteia în temeiul Legii nr. 15/1990 din fostă întreprindere de stat în societate comercială, iar în luna martie 1997 acesta a fost adus ca aport la capitalul social al societății recurente.

Prin urmare, având în vedere situația litigioasă a terenului, întrucât atât reclamanta cât și C. dețineau titluri de proprietate, iar reclamanta avea și posesia legitimă a terenului, aceasta a formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al numitului C., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, soluționat în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 1818 din 25.09.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei.

Astfel, instanțele de judecată prin decizia civilă menționată au dat prevalență titlului persoanei fizice în detrimentul celui emis în favoarea reclamantei, tranșând astfel situația juridică a terenului în litigiu.

Urmare a acestei soluții, prin care se consfințea dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea persoanei fizice, reclamanta a scos din patrimoniul societății terenul la 31 iulie 2018 și la data de 24.09.2018 a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, prin care solicita plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea terenului restituit persoanei fizice, în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, din aspectele relevate și din conduita persoanei se constată că instanța de apel în mod greșit a raportat momentul curgerii termenului general de prescripție la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997.

În cauză, Înalta Curte reține că în O.U.G. nr. 88/1997 nu este reglementată o regulă specială prin care cursul termenului de prescripție să înceapă de la un alt moment, astfel că se va aplica regula generală actione non natae, non praescribitur prevăzută la art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la momentul în care se naște dreptul la acțiune.

Verificând momentul în care se naște dreptul la acțiunea în despăgubire reprezentând contravaloarea imobilului restituit fostului proprietar, Înalta Curte reține că reclamanta nu putea solicita aceste despăgubiri de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, moment anterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2013, întrucât aceasta deținea posesia legitimă a terenului în baza titlului de proprietate emis la 11.11.1996.

Mai mult, titlul de proprietate al recurentei a fost consolidat prin sentința civilă nr. 204 din 27 februarie 2002, pronunțată în dosarul nr. x/2002, de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin care a fost anulat Ordinul nr. 395/2001 având ca obiect rectificarea Ordinului nr. 3267 din 11.11.1996 în ceea ce privește suprafața terenului și prin sentința civilă nr. 5231 din 25 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei.

Astfel, data de 25 septembrie 2015, în care s-a respins în mod definitiv cererea formulată de recurentă de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate emis persoanei fizice, reprezintă data de la care recurenta putea solicita despăgubiri.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut ulterior procesului de privatizare a acesteia, respectiv la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2013 prin decizia civilă nr. 1818 din 25.09.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a tranșat în mod definitiv situația juridică a terenului în litigiu, în sensul că a prevalat titlul persoanei fizice în detrimentul celui aparținând recurentei.

Decizia civilă nr. 1078 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II- a civilă, în dosarul nr. x/2019, invocată în cauză de intimată ca jurisprudență relevantă, nu este aplicabilă situației deduse judecății în prezentul dosar.

Din considerentele hotărârii invocate s-a reținut că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel de la care recurenta a pierdut dreptul de proprietate a terenului în favoarea terțului, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, dosar în care recurenta a fost parte și care a fost finalizat în cursul anului 2003, aspecte care nu se regăsesc și în prezentul dosar, în care situația juridică litigioasă a terenului a fost tranșată prin acțiunea promovată de recurentă în anul 2013 și finalizată la 25 septembrie 2015, dată până la care aceasta a avut posesia juridică a terenului și de la care s-a născut dreptul la acțiunea în despăgubire.

În consecință, Înalta Curte reține ca fondate criticile recurentei privind aplicarea în mod greșit de către instanța de apel a prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, raportând momentul curgerii termenului de prescripție de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997.

În rejudecarea apelului pârâtei instanța de apel urmează ca la analiza criticilor privind excepția prescripției dreptului material la acțiune să aibă în vedere data de 25 septembrie 2015, ca fiind momentul de la care curge termenul general de prescripție.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ.. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Prospecțiuni S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar A.., împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Prospecțiuni S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar A.., împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.