ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1078/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.08.2019, reclamanta S.C. PROSPECȚIUNI S.A., prin administrator judiciar A.. și prin administrator special B. a chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2

1

) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a debitului, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.000 m.p. situat în București, str. x, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 și cele ale art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin sentința civilă nr. 265/03.03.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum dobânda legală aferentă prevăzută de art. 3 alin. (2

1

) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate începând cu data introducerii cererii (29.08.2019) până la data plății efective a debitului.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1647/25.11.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că soluția instanței de apel este criticabilă din perspectiva identificării în timp a momentului nașterii dreptului material la acțiune, fiind interpretate și aplicate în mod greșit prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit recurentei, momentul la care se naște dreptul la acțiune coincide cu cel al scoaterii terenului în suprafață de 2.000 m.p. situat în București, str. x, Sector 1 din patrimoniul societății (27.07.2018) și nu cu momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare. Aceasta, întrucât reclamanta a deținut terenul în baza Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. x/1996, titlu care nu a fost desființat, ci dimpotrivă a fost consolidat prin decizia nr. 204/27.02.2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și prin decizia nr. 5231/25.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A mai susținut că terenul a fost scos din patrimoniul său începând cu luna august 2018, când i-a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate deținut de C., soluționată definitiv prin decizia nr. 493R/29.11.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, acesta fiind actul juridic în baza căruia s-a consolidat dreptul de proprietate asupra parcelei de teren deținute de C. în baza titlului de proprietate contestat.

Așadar, recurenta a subliniat că terenul în discuție s-a aflat în permanență în posesia sa, încă de la momentul transformării societății, în baza Legii nr. 15/1990, din fostă întreprindere de stat, în societate comercială și până la momentul scoaterii din patrimoniu, titlul de proprietate asupra bunului fiind Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate nr. x/1996.

În ceea ce privește dosarul ce a avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată de C., recurenta a susținut că acest litigiu a avut loc anterior privatizării societății, iar despre existența sentinței civile nr. 24174/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București dată în dosarul nr. x/2000, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curții de Apel București, dată în dosarul nr. x/2001 a aflat cu ocazia judecării dosarului nr. x/2013**.

Totodată, a mai arătat că la momentul în care a aflat despre existența celor șapte titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 42/1990, reclamanta a contestat valabilitatea lor în justiție, iar scoaterea terenurilor din patrimoniu s-a făcut după tranșarea cu caracter definitiv a situației juridice a acestora.

Recurenta a subliniat că în cauză nu se află în discuție o situație de restituire a imobilelor către foștii proprietari, ci o procedură în care autoritățile publice ale statului au emis titluri de proprietate pentru același bun, astfel că pârâta trebuia să cunoască situația juridică a terenului adus aport la capitalul social al reclamantei.

Așadar, momentul la care se naște dreptul la despăgubiri este momentul scoaterii din patrimoniu a terenului a cărui drept de proprietate a fost disputat definitiv, dreptul la acțiune al recurentei fiind născut cel mai devreme la data de 29.11.2017, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 493 și cel mai târziu în luna iulie 2018, când a fost făcută punerea în posesie a terțului.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată, invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la identificarea în timp a momentului de la care curge termenul de prescripție.

Critica este nefondată.

În cauză, situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune existența unui teren care s-a aflat în patrimoniul recurentei, adus ca aport la capitalul social de către pârâtă și care a fost revendicat de către terțul C., în baza titlului de proprietate deținut de acesta.

Obiectul acțiunii constă în repararea prejudiciului cauzat prin diminuarea patrimoniului recurentei cu valoarea acestui teren, ca urmare a restituirii lui către fostul proprietar, fundamentul juridic al cererii fiind dispozițiile art. 32

4

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997.

Instanța de fond a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune și, totodată, a admis cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins-o ca prescrisă.

Referitor la terenul aflat în discuție, în suprafață de 2.000 m.p. situat în București, str. x, pe rolul instanțelor de judecată au existat mai multe litigii.

Astfel, un prim litigiu a avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată de C. în contradictoriu cu S.C PROSPECȚIUNI S.A., care a fost admisă, pârâta fiind obligată să îi lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință terenul, în acest sens fiind pronunțată sentința civilă nr. 24174/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2000, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curții de Apel București, dată în dosarul nr. x/2001.

Cel de-al doilea litigiu, purtat între S.C PROSPECȚIUNI S.A. și C., a avut ca obiect acțiunea în constatare nulitate absolută a titlului de proprietate nr. x/15.11.1993 deținut de pârât, ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1641/14.03.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 493/29.11.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Ulterior, prin încheierea din 05.04.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura generală de insolvență împotriva S.C PROSPECȚIUNI S.A., iar prin decizia nr. 13/27.07.2018 emisă de administratorul judiciar a fost scos din patrimoniul societății terenul în suprafață de 2.000 m.p. și restituit proprietarului, C..

Având în vedere obiectul acțiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă civilă ilicită a autorităților implicate în procesul de privatizare, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel la care recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea terțului, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, proces în care recurenta a fost parte și care a fost finalizat în mod irevocabil în cursul anului 2003.

În cadrul memoriului de recurs, recurenta susține că procesul ce a avut ca obiect acțiune în revendicare, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curții de Apel București, dată în dosarul nr. x/2001, a fost inițiat înainte de privatizare și că nu a putut afla despre existența hotărârii judecătorești la acea epocă, chiar dacă îi este opozabilă.

Înalta Curte constată că nu poate reține aceste susțineri, având în vedere că nu prezintă relevanță faptul că procesul privind revendicarea terenului a fost inițiat anterior privatizării societății, în condițiile în care recurenta a fost parte în acest litigiu, fiindu-i opozabilă decizia civilă nr. 1727A/07.10.2003 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2001, hotărâre care produce efecte în ceea ce privește obligația de restituirea bunului.

Chiar dacă recurenta nu a pus în executare obligația rezultată din decizia civilă enunțată, cea de a îi lăsa terțului în deplină proprietate terenul, termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în care putea formula cererea de despăgubire în baza art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 curge de la data presupusei evicțiuni, respectiv 07.10.2003 și nu de la momentul ieșirii din patrimoniul său a terenului (27.07.2018), cum greșit susține.

Practic, ceea ce solicită recurenta este reținerea unui alt moment de la care să curgă termenul de prescripție, în contextul în care din punct de vedere juridic a pierdut posesia terenului încă din 2003.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. PROSPECȚIUNI S.A., prin administrator judiciar A.. și prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 1647/25.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.