ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1730/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 27 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în nume personal, dar și pe seama și în contul B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții C. și D. și Instalații S.R.L, a solicitat:

1.1. conducerea (administrare și directorat) de către pârâtul C. în același timp a B. S.R.L. și D. și Instalații S.R.L.;

1.2. angajarea de către D. și Instalații S.R.L. în orice fel, inclusiv prin transfer și delegare, și împărțirea în orice fel a beneficiului activității salariaților care au fost angajați ai B. S.R.L. la data constituirii D. și Instalații S.R.L. (15.11.2018);

1.3. dobândirea și folosirea de către D. și Instalații S.R.L. a fondului de comerț care a fost deținut de către B. S.R.L. la data constituirii D. și Instalații S.R.L. (15.11.2018) și pe care îl mai deține la data înregistrării prezentei acțiuni, respectiv portofoliul de lucrări și clienți ai B. S.R.L. și orice asociere a activității D. și Instalații S.R.L. cu denumirea și activitatea B. S.R.L., folosința echipamentelor, utilajelor și mașinilor B. S.R.L. și folosința unui sediu (punct de lucru) comun (la aceeași adresă) cu B. S.R.L.;

1.4. deturnarea clienților B. S.R.L în materia lucrărilor de construcții și instalații, în oricare din formele în care s-a materializat această deturnare a clientelei până în prezent, atât prin contracte directe cu clienții B. S.R.L., cât și prin sub contractări de la B. S.R.L. sau asocieri cu B. S.R.L. în aceleași proiecte pentru clienții din portofoliul B. S.R.L.;

1

) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii până la data plății efective;

1

) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii până la data plății efective; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții C. și D. și Instalații S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care, cu titlu prealabil, au invocat: excepția inadmisibilității cererii de intervenție forțată a B. S.R.L.; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei privitor la capetele 1, 2 și 3 ale acțiunii cu privire la pretinsele practici de concurență neloială; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de pârât în raport de capătul 3 al cererii; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv lipsa calității procesuale pasive a pârâtului în raport de petitul 4 al cererii (excepție tratată la abordarea petitului 4) și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

De asemenea, preliminar, pârâții au solicitat suspendarea dosarului până la soluționarea dosarului nr. x/2019 având ca obiect partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei reclamantei cu pârâtul – conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pe fond, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1657/2020 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți și a respins, în integralitate, acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâților C. și D., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, reclamanta A..

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 610/2021 din 08 noiembrie 2021 a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1657 din 04.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta A., solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei nr. 610 din 08 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj și a sentinței nr. 1657 din 4 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate recurentei în apel și recurs.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a prezentat, pe scurt, cu titlu de repere relevante în expunerea și dezvoltarea motivelor, cererile formulate și temeiurile de drept invocate, planul considerentelor deciziei recurate, susținând, în esență, următoarele:

Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea dată, a denaturat cererile formulate de reclamantă prin acțiunea introductivă, încălcând astfel art. 30 alin. (4) C. proc. civ.. și principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar, prin consecințe, și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor reținute în decizia recurată, care include și petitul 3 în categoria petitelor accesorii, după ce prima instanță considerase că doar petitul 4 este accesoriu, recurenta-reclamantă susține că petitele 3 și 4 sunt petite principale întrucât acestea pot fi soluționate indepedent de soluțiile ce s-ar da petitelor 1 și/sau 2.

Curtea de Apel Cluj a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ. care statuează că cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal, fiind de domeniul evidenței că acordarea daunelor pentru prejudiciul suferit nu este în niciun fel dependentă de (i) încetarea (așadar, impunerea unei măsuri) și (ii) interzicerea pentru viitor a practicilor de concurență neloială (de asemenea, o măsură).

Arată că, într-adevăr, pentru ca instanța să admită o acțiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, trebuie să cerceteze dacă există o faptă ilicită, deci, să verifice și să constate existența practicilor de concurență neloială, ceea ce este comun tuturor celor 4 petite, dar în niciun caz nu trebuie să dispună încetarea și interzicerea acestora pentru a putea obliga persoanele răspunzătoare la plata despăgubirilor.

Rezultă, așadar, că petitele nr. 3 și nr. 4 nu sunt automat accesorii petitelor 1 și 2, astfel cum greșit a interpretat instanța de apel, extinzând practic teza vădit nemotivată din sentința apelată, care doar menționa în final accesorialitatea petitului 4 față de primele 3.

De altfel, recurenta consideră că excepția invocată în legătură cu petitul numărul 4 nu ar fi putut fi soluționată (în mod corect) fără cercetarea fondului cauzei, întrucât verificarea calității procesuale active presupunea confirmarea calității sale de persoană prejudiciată (de victimă), adică era necesară administrarea probațiunii propuse în cauză.

Recurenta-reclamantă mai susține că, în analizarea motivelor de apel care vizau greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active de către tribunal, Curtea de Apel Cluj omite complet că temeiul acțiunii sale a fost și răspunderea civilă delictuală de drept comun, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că s-a prevalat de calitatea de coproprietar devălmaș asupra părților sociale ale B. S.R.L., victimă a faptelor de concurență neloială, și și-a întemeiat pretențiile, în principal, pe dispozițiile Legii speciale nr. 11/1991 dar, în subsidiar, și pe dispozițiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală de drept comun, art. 1.349 și următoarele C. civ.

În concret, din aceeași calitate de coproprietar devălmaș asupra părților sociale a solicitat, prin petitul 4, obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor estimate la momentul promovării acțiunii la suma de 200.000 RON, în principal, în temeiul Legii nr. 11/1991 și, în subsidiar, în temeiul art. 1.349 C. civ.

Susține că instanța de apel nu a analizat și, în consecință, decizia nu conține motivele pentru care în speță nu este incidentă răspunderea civilă delictuală de drept comun, încălcând, astfel, dispozițiile de drept procesual ale art. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile de drept material, art. 1.349 și următoarele C. civ., din cuprinsul deciziei recurate lipsind cu desăvârșire motivele pe care instanța s-a întemeiat pentru a respinge acțiunea pe dreptul comun.

În alte cuvinte, instanța de apel a limitat accesul său la justiție, încălcând dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, arată că nu se poate considera nici că instanța de apel ar fi achiesat la motivarea instanței de fond cu privire la răspunderea civilă delictuală, întrucât aceasta lipsește. În consecință, instanța de apel a reținut în mod greșit că hotărârea primei instanțe a fost motivată în mod legal [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], dintr-o analiză sumară a sentinței reieșind cu evidență că lipsesc orice mențiuni cu privire la temeiul de drept comun (răspunderea civilă delictuală) al acțiunii inițiale. În consecință, instanța de apel a validat în mod eronat sentința apelată, prin considerente generice, încălcând flagrant art. 425 C. proc. civ.

Analizarea motivelor de apel care vizau greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active prin sentință omite complet ca s-a prevalat de calitatea de coproprietar devălmaș asupra părților sociale deținute, cu același titlu, și de intimatul-pârât C. în B. S.R.L., fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, chestiunea de legalitate a cărei dezlegare greșită o critică este dacă o persoană care deține o cotă de proprietate asupra părților sociale emise de o societate cu răspundere limitată, fără a fi, însă, și asociat al societății, se legitimează judiciar activ în baza art. 7 din Legea nr. 11/1991 și/sau a răspunderii delictuale de drept comun, pentru a reclama pretinse acte de concurență neloială păgubitoare pentru acea societate, dar și pentru sine, pentru a chema în judecată persoanele pe care le consideră responsabile pentru a obține încetarea, interzicerea faptelor/practicii și despăgubiri pentru societate și pentru sine.

Una dintre consecințele relevante este legătura directă de cauzalitate dintre afectarea patrimoniului B. S.R.L. (ale cărei părți sociale le deține în coproprietate devălmașă) și afectarea concomitentă a patrimoniului său prin scăderea valorii părților sociale, adică vătămarea directă a recurentei prin faptele de concurență neloială săvârșite de către intimații-pârâți.

Susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1' lit. f), g), h), i) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, considerând că aceste dispoziții reglementează (singure) cadrul procesual al unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 11/1991.

Dispozițiile art. 1

1

lit. f), g), h), i) din Legea nr. 11/1991, evocate în considerentele deciziei și sentinței, sunt prevederi de drept material care definesc noțiunile de întreprindere, consumator, participanți la piață și persoană fizică, în înțelesul acestei legi și în niciun caz aceste dispoziții nu restrâng aplicabilitatea Legii nr. 11/1991 doar la aceste entități definite în cadrul art. 1

1

și nu pot sta la baza admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

În mod evident, susține recurenta, aceste dispoziții legale nu stabilesc (în orice caz, nu limitează) cine ar avea calitatea procesuală activă într-un litigiu întemeiat pe Legea privind combaterea concurenței neloiale. Ele doar definesc (și condiționează) concurența neloială.

În continuare, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991 stabilesc cine are calitate procesuală activă să se adreseze direct instanțelor de judecată - orice persoană - și condiționează calitatea procesuală activă de existența unui interes legitim, mecanism acceptat și de doctrină.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze, să restrângă posibilitatea de a acționa în temeiul Legii nr. 11/1991 ar fi folosit altă sintagmă, nu orice persoană, precum: participanții la piață, întreprinderile, persoanele fizice, etc, dar nu a făcut-o, dimpotrivă.

Or, așa cum reiese din textul normativ, Legea nr. 11/1991 permite oricărei persoane interesate să se adreseze instanței, deci nu exclude posibilitatea sa de a se adresa instanței, motiv pentru care nici instanța nu o poate cenzura.

Recurenta-reclamantă susține că sunt profund încălcate aceste prevederi legale de către instanțele de fond și apel, care au restrâns sensul dispozițiilor peste voința legiuitorului, concluzionând că numai orice comerciant care se consideră lezat de activitatea desfășurată cu un alt comerciant ar avea calitate procesuală activă în promovarea unei astfel de acțiuni.

Arată că nici nu a susținut că se legitimează procesual activ pentru că ar fi comerciant sau că ar desfășura activitate industrială, sau că acționează personal pe o anumită piață. Însă, interesul pe care îl justifică (din calitatea de coproprietar devălmaș asupra părților sociale ale B. S.R.L. prejudiciat prin scăderea valorii acestora) o legitimează activ, deși nu se află în raporturile de concurență, căci este subiect al raportului obligațional derivat din raportul de concurență.

Curtea indică în mod expres că a analizat îndeplinirea condiției calității procesuale active raportat la dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., coroborate cu art. 1

1

și art. 2 din Legea nr. 11/1991- norme de drept material care nu reglementează nici tangențial calitatea procesuală activă -, iar nu coroborate cu art. 7 din Legea nr. 11/1991 - norma de drept procesual aplicabilă în speță.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că a invocat, deopotrivă, și art. 643 alin. (1) C. civ. (premisă a posibilității coproprietarilor de a se adresa instanțelor), text de drept comun ignorat de către instanța de apel, asemeni primei instanțe, prevedere care-i permite acesteia, coproprietar, să acționeze (cel puțin) pentru conservarea valorii și pentru obținerea despăgubirilor aferente părților sociale deținute în coproprietate, iar considerentele care analizează și înlătură dispozițiile art. 37 C. proc. civ. se bazează pe o premisă greșită.

În concluzie, coproprietarul părților sociale, care nu este și asociat, are un interes legitim să obțină încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, dar, mai ales, acoperirea prejudiciilor patrimoniale suferite, urmând să dovedească în proces în ce constă prejudiciul suferit și, consecutiv, logic, se legitimează activ.

În fine, printr-o ultimă critică din recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu a activat mecanismul prevăzut de dispozițiile art. 349 alin. (3) C. civ., interpretând greșit textul legal, întrucât nu există cerința menționată de instanță- acordul celuilalt soț - astfel că, este o adăugare nepermisă la lege, fiind incidente, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că art. 349 alin. (3) C. civ. nu prevede o anume formă sau procedură care ar trebui urmată de aceasta, fost soț și coproprietar devălmaș, neasociat, pentru a-și manifesta voința de a deveni asociat.

Or, a manifestat această voință neechivoc, într-un cadru solemn, în fața instanței, într-un litigiu în contradictoriu cu ceilalți doi asociați ai societății, intimații- pârâți. În plus, instanța de apel nu i-a arătat că ar fi trebuit să parcurgă o altă procedură, rezumându-se la a menționa că este exclusă aplicarea dispozițiilor art. 349 alin. (3) C. civ.

A mai susținut că, interpretând același art. 349 alin. (3) C. civ., Curtea de Apel Cluj a dat o valență incorectă contractului de cesiune a drepturilor izvorâte din calitatea de asociat deținută anterior de către recurentă - adică, a interpretat eronat norma convențională existentă între părți, întrucât acest text legal reglementează raporturile dintre cei doi (foști) soți cu privire la părțile sociale care sunt bunuri comune acestora, iar nu raporturile dintre foștii asociați ori dintre un soț fost asociat și societate.

Într-adevăr, a cesionat drepturile izvorâte din calitatea sa de fost asociat în B. S.R.L., dar nu a cesionat drepturile izvorâte din coproprietatea asupra părților sociale și, consecutiv, și-a conservat dreptul de a-și manifesta voința de a (re)deveni asociat în baza acestei coproprietăți.

Susține că instanța de apel, aplicând greșit art. 349 alin. (3) din C. civ., nu a analizat motivele de apel și de fond pe care le-a invocat în susținerea calității sale procesuale din perspectiva calității de asociat, iar vătămarea este cu atât mai evident și gravă cu cât, atât prima instanță, cât și instanța de apel, acceptă că dacă ar fi asociat, ar avea calitate procesuală.

Pe cale de consecință, ar putea să susțină acțiunea pe temeiuri de drept suplimentare explicit invocate (Legea nr. 31/1990), aducând în fața instanței și exercitarea defectuoasă a funcției de administrator de către intimatul-pârât C..

Mai arată că, înlăturând motivele de apel care priveau greșita soluționare a cererii sale incidentale de a-i fi recunoscută în acest litigiu calitatea de asociat, nici prima instanță, nici instanța de apel nu au mai aplicat dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, în sensul că recurentei nu poate să-i fie opusă lipsa înregistrării calității de asociat în Registrul Comerțului, întrucât este evident că manifestarea sa de voință de a-i fi recunoscută calitatea de asociat, le este opozabilă pârâților - terții persoane interesate.

Și, în urma încălcării dispozițiilor de drept material, art. 349 alin. (3) C. civ., instanța a încălcat și celelalte dispoziții de drept procesual civil care reglementează calitatea procesuală activă (art. 32 și art. 36 C. proc. civ., coroborate cu art. 7 din Legea nr. 11/1991).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 07.01.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimații-pârâți C. și D. S.R.L. (fostă, CONSTRUCȚII ȘI INSTALAȚII S.R.L.) au formulat întâmpinare la recurs, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la 27.04.2020, deci, după data intrării în vigoare a acestei legi.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 11.05.2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 22 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce succed.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel apreciind că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat pct. 5, dar și pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică decizia atacată întrucât instanța de apel ar fi denaturat capetele de cerere formulate de ea prin acțiunea introductivă, din perspectiva calificării petitelor 3 și 4 ca fiind accesorii, încălcând, astfel, dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ. și principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Aprecierea recurentei-reclamante, cum că toate cele 4 petite ale acțiunii sale introductive de instanță ar avea caracter principal, și nu accesoriu, cum a reținut instanța de apel, în cazul petitelor 3 și 4, este nefondată.

Ca definiție, cererea accesorie este cererea a cărei rezolvare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

Legiuitorul a specificat, astfel, că modul de rezolvare a cererii accesorii depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

Dependența față de modul de soluționare a capătului principal din cadrul cererii principale poziționează cererea accesorie ca un capăt secund de cerere.

De asemenea, caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procedurală aleasă, iar nu de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecății.

Pentru stabilirea capătului de cerere principal, instanța nu trebuie să analizeze cererile în ordinea formulării lor de către reclamant, ci în funcție de interdependența lor, instanța nefiind ținută, la stabilirea caracterului principal sau accesoriu al capetelor de cerere, de ordinea fixată de reclamant, ci de faptul că modul de rezolvare al celui de-al doilea capăt imprimă soluția ce se va pronunța asupra primului capăt de cerere.

Pornind de la aceste considerații, se reține că, în speță, din modul de construcție al acțiunii introductive, astfel cum a fost reluat de către recurentă și prin însăși cererea de recurs, în preambul, pct. A.1., petitele 1 și 2 au ca obiect încetarea și interzicerea pentru viitor a pretinselor practici de concurență neloială, iar petitele 3 și 4 au ca obiect dezdăunarea acesteia pentru prejudiciile suferite ca urmare a faptelor de concurență neloială săvârșite de către intimații-pârâți.

Însăși recurenta-reclamantă arată: "Prin acțiunea introductivă am solicitat obligarea pârâților (i) să înceteze practicile de concurență neloială, (ii) să se abțină pe viitor de la săvârșirea practicilor de concurență neloială indicate în cuprinsul primului petit, (iii) să plătească B. despăgubiri (cuantificate provizoriu) reprezentând beneficiu nerealizat și (iv) să-i plătească despăgubiri (cuantificate provizoriu), reprezentând scăderea valorii/lipsa de creștere a valorii părților sociale ale B. ca efect al actelor și faptelor de concurență neloială săvârșite".

Ca atare, nu se poate susține că petitele 3 și 4 ale cererii nu ar avea caracter accesoriu față de primele două, ci unul principal, cum greșit pretinde recurenta-reclamantă, despăgubirile solicitate de aceasta cu titlu de beneficiu nerealizat ori cele reprezentând scăderea valorii sau lipsa de creștere a valorii părților sociale ale societății intimate-pârâte B. S.R.L., fiind cerute, cum însăși recurenta-reclamantă recunoaște, "ca efect al actelor și faptelor de concurență neloială săvârșite".

Aceste două ultime capete de cerere sunt interdependente cu primele două, deoarece ele depind de soluția care s-ar da primelor, întrucât numai în cazul admiterii acestora s-ar putea aprecia, eventual, asupra prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă, urmare constatării practicilor de concurență neloială săvârșite de intimații-pârâți.

În mod cert, soluționarea petitelor 3 și 4 din acțiune decurge din admisibilitatea primelor două capete de cerere; așa cum corect s-a reținut și de către instanța de apel, soluționarea capetelor 3 și 4 de cerere are ca premisă admiterea primelor două, astfel încât, s-a realizat o corectă aplicare a normei procedurale înscrise la art. 30 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea pronunțată nefiind afectată nici de viciul nemotivării pe acest aspect și nici de încălcarea vreunei norme de procedură.

Prin a doua critică din recurs, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut omisiunea completă a instanței de apel, în analizarea motivelor de apel formulate cu privire la admiterea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale active, că temeiul acțiunii sale l-a constituit și răspunderea civilă delictuală de drept comun, art. 1349 și urm. C. civ., instanța încălcând, astfel, dispoziția de drept procesual a art. 9 C. proc. civ. și neaplicând dispozițiile de drept material invocate, art. 1349 și urm. C. civ.

Și această critică este nefondată.

Din modul de formulare a petitelor cererii de chemare în judecată și din dezvoltarea acestora reiese că demersul judiciar al recurentei-reclamante s-a fundamentat pe săvârșirea unor pretinse fapte de concurență neloială, pentru care invocă prejudicii a căror reparare face obiectul capetelor 3 și 4 de cerere.

De altfel, temeiul juridic al acțiunii este unul vast, astfel cum este indicat la paginile 15 și 16 din acțiune: "În drept. Întemeiez prezenta acțiune în special pe dispozițiile: art. 2, art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale; art. 63, art. 72, art. 73, art. 79, art. 155

1

, art. 194, art. 197 din Legea nr. 31/1990 a societăților, art. 214, art. 345 alin. (4), art. 349 alin. (3), art. 355 alin. (2), art. 356, art. 1349, art. 1357, art. 1359, art. 1382, art. 1530, art. 1531, art. 1535 C. civ., art. 7 pct. 26 și 33 și art. 11 alin. (4) și art. 19 alin. (6) din Codul fiscal".

Faptul că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, care a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei în ce privește activarea legislației speciale în materia concurenței neloiale, care este Legea nr. 11/1991, a condus și la respingerea celorlalte două petite ale acțiunii, care reclamau prejudiciul suferit și care, așa cum s-a arătat mai sus, au caracter dependent față de primele, justificat nefiind reținut temeiul de drept de la art. 1349 și urm. C. civ. și nemaifiind, așadar, necesară analizarea condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale de drept comun, mai ales, că recurenta-reclamantă nu a argumentat în acest sens cererea sa.

În aceste condiții, instanța de apel a procedat corect verificând prealabil dacă reclamanta este legitimată să acționeze pentru antrenarea răspunderii civile speciale, configurată de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, nefiind fondată critica recurentei-reclamante că instanța de apel nu ar fi analizat speța și din perspectiva răspunderii civile delictuale de drept comun.

Acțiunea în daune pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale suferite ca urmare a practicilor de concurență neloială, reglementată expres în partea finală a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, este supusă, în principiu, probării condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Exercitarea acțiunii răspunderii pentru concurență neloială se fundamentează, într-adevăr, pe răspunderea civilă delictuală și se subordonează condițiilor clasice ale acestui tip de răspundere, supra arătate, dar constituie, în sine, o acțiune în concurență neloială, cu reglementare specifică.

Formulând în mod expres toate capetele de cerere prin raportare la pretinse fapte de concurență neloială, recurenta-reclamantă însăși a plasat acțiunea sa în sfera acestei răspunderi civile speciale, care reclama verificarea, cu prioritate, a condițiilor de exercitare a acțiunii din perspectiva cerințelor Legii nr. 11/1991, astfel încât nu i se poate reproșa instanței de apel că nu a procedat la verificarea acestora și din perspectiva condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale de drept comun.

Subsumat următoarelor critici din recurs și întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reia susținerile sale privind omisiunea instanței de apel în analiza motivelor de apel care vizau admiterea excepției lipsei calității procesuale active, și anume că prin sentință instanța de fond a omis complet că reclamanta s-a prevalat de calitatea sa de coproprietar devălmaș asupra părților sociale deținute, cu același titlu, și de intimatul-pârât C. și Societatea "B." S.R.L.

Critica este nefondată.

Conform art. 1 din Legea nr. 11/1991, "(1) Prezenta lege are drept scop asigurarea unei concurențe loiale, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe, pentru protejarea interesului legitim public și/sau privat, prin aplicarea normelor de drept contravențional, penal sau civil, după caz".

La alin. (2) al aceluiași text, se prevede că "Întreprinderile au obligația să acționeze cu respectarea uzanțelor cinstite, în conformitate cu principiul general al bunei credințe și cu prezenta lege", iar prevederile de la alin. (3) statuează că "Dispozițiile prezentei legi se aplică întreprinderilor și persoanelor fizice, române sau străine, care săvârșesc practici de concurență neloială".

În definiția legii, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, "(1) Orice persoană care are un interes legitim privat se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a acestora, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței".

Prin critica formulată, recurenta-reclamantă pretinde că această calitate a sa de coproprietar devălmaș al părților sociale i-ar conferi legitimare procesuală activă prin prisma Legii nr. 11/1991.

Ceea ce omite, însă, recurenta, este că noțiunea de "orice persoană care are un interes legitim privat", în definiția legii, nu poate extinde sfera de aplicare a acesteia în afara celor avute în vedere de acest act normativ și în contra scopului pentru care el a fost edictat.

Argumentele recurentei-reclamante ignoră definițiile legale prevăzute la art. 1

1

lit. f), g), h) și i) din Legea nr. 11/1991, norme care, fiecare, definesc categoriile cărora le sunt aplicabile prevederile acestui act normativ: întreprinderile, care pot avea atât calitate procesuală pasivă, cât și activă; consumatorii, care pot avea doar calitate procesuală activă, participanții la piață- consumatori și întreprinderi, precum și persoanele fizice (salariați, etc.), care sunt definiți de lege ca putând avea doar calitate procesuală pasivă.

Mai mult, aceasta susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1

1

lit. f), g), h) și i) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, considerând că aceste dispoziții reglementează, singure, cadrul procesual al unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 11/1991.

Acțiunea în concurență neloială aparține fie comerciantului vătămat prin faptele sau actele de concurență neloială, fie consumatorului vătămat de practicile de concurență neloială ale unui comerciant, recurenta-reclamantă neaparținând niciuneia dintre cele două categorii, chiar și în calitatea sa de coproprietar devălmaș asupra părților sociale.

În accepțiunea Legii nr. 11/1991, interes legitim poate avea doar persoana prejudiciată prin practicile de concurență neloială prevăzute de lege, adică "participantul la piață", definit de art. 1

1

lit. h), art. 2 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din lege, respectiv o "întreprindere" -teza de la art. 2 alin. (2) lit. b).

Susținerea recurentei-reclamante că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991 stabilesc că are calitate procesuală activă să se adreseze direct instanței de judecată "orice persoană", calitatea procesuală activă fiind condiționată doar de existența unui interes legitim, nu poate fi primită, așadar, față de cele anterior arătate.

În ce privește dispozițiile art. 643 alin. (1) C. civ., pe care recurenta-reclamantă susține deopotrivă că le-a invocat (premisă a coproprietarilor de a se adresa instanțelor) și pe care instanța de apel le-ar fi ignorat, Înalta Curte observă că acest text nu a fost indicat nici în cererea de chemare în judecată și nici în apel, fiind arătat omisso medio direct în recurs, ceea ce constituie un fine de neprimire a acestei critici.

Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondată, și critica prin care recurenta susține că acele considerente care analizează și înlătură dispozițiile art. 37 C. proc. civ. se bazează pe o premisă greșită.

Dispozițiile speciale ale art. 7 din Legea nr. 11/1991 nu prevăd că acțiunile ar putea fi promovate de persoane care nu justifică un interes personal, așa cum greșit încearcă recurenta să acrediteze ideea.

Recurenta-reclamantă a susținut, printr-un ultim motiv de recurs, că instanța de apel a interpretat greșit textul art. 349 alin. (3) C. civ., reținând în mod greșit că aceasta nu a activat mecanismul prevăzut de aceste dispoziții legale, considerând că ar fi incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În soluția instituită prin alin. (3) al art. 349 C. civ., în configurarea dată de Legea de punere în aplicare a Noului C. civ., calitatea de asociat o poate avea nu doar soțul care a constituit aportul, ci și celălalt soț, în măsura în care își exprimă voința în acest sens într-o manieră neechivocă.

Că este așa, rezultă din chiar conținutul textului: "(3)Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și-a exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote-părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii".

O calitate, precum cea de asociat, nu ar putea fi recunoscută în mod discreționar, doar pentru anumite litigii sau în anumite circumstanțe, ceea ce încearcă recurenta-reclamantă să acrediteze, ci ea este condiționată, așa cum prevede legea, de o exprimare a voinței în acest sens.

Recunoașterea calității de asociat implică inclusiv efectuarea formalităților prevăzute de art. 349 alin. (3) C. civ. (partajul părților sociale și efectuarea formalităților prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de înscriere la Registrul Comerțului a modificării structurii asociative, conform art. 7 din lege. În lipsa unor atare formalități ori a formalităților de înscriere la Registrul Comerțului a calității de asociat, s-ar periclita circuitul civil.

Ca atare, împrejurarea arătată de recurenta-reclamantă, că și-ar fi manifestat această voință neechivoc, într-un cadru solemn în fața instanței, într-un litigiu în contradictoriu cu ceilalți doi asociați ai societății, intimații-pârâți, nu este de natură a suplini formalitatea cerută de lege.

Nefondat se susține de către recurenta-reclamantă și că interpretând același art. 349 alin. (3) C. civ., Curtea de Apel Cluj a dat o valență incorectă contractului de cesiune a drepturilor izvorâte din calitatea de asociat deținută anterior.

De fapt, recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că în temeiul unui contract de cesiune de părți sociale, care a fost încheiat la 05.09.2012, cum este cel în speță, cedentul ar cesiona doar drepturile izvorâte din calitatea sa de fost asociat, iar nu drepturile izvorâte din coproprietatea asupra părților sociale și, consecutiv, și-ar fi conservat dreptul de a-și manifesta voința de a redeveni asociat în baza acestei coproprietăți.

Însă, acest lucru este contrazis de actul de cesiune încheiat, prin care s-a statuat în mod expres: "Subsemnata cedentă – recurenta-reclamantă A., sn- declar că nu mai am nicio pretenție față de cesionar și față de societate (...). Ca urmare a hotărârilor adoptate la punctele I și II, cedenta E. pierde calitatea de asociat și de administrator, noul asociat unic și administrator al societății fiind C.".

Ca atare, nu există niciun dubiu asupra împrejurării că, prin contractul de cesiune, recurenta-reclamantă, în calitate de cedentă, și-a manifestat în mod expres voința de a nu mai fi asociat în Societatea "B." S.R.L., începând cu data de 05.09.2012, data încheierii convenției și de la care recurenta-reclamantă a cesionat, prin act autentic în fața notarului public, participația sa la această societate, recurenta încetând de bună-voie orice raport cu Societatea "B." S.R.L.

În fine, sintetizând, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, iar aspectele invocate de către apelanta-reclamantă au fost efectiv analizate.

De altfel, instanța de control judiciar poate să-și însușească motivat argumentele instanței anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii, iar, în cauză, instanța de apel a argumentat de ce prima instanță a procedat corect atunci când a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei și netemeinicia argumentelor prezentate de parte pe acest aspect.

În plus, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor formulate.

Cum, în raport de cele anterior prezentate, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, critica se privește ca nefondată, urmând a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., decizia atacată fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce privește cererea accesorie formulată de intimata-pârâtă D. S.R.L. (fostă, CONSTRUCȚII ȘI INSTALAȚII S.R.L.) de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu este dovedită, conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ.

Astfel, înscrisurile depuse nu fac dovada că a fost efectuată plata, în sensul că nu există referiri în extrasul de cont depus la dosar cu trimitere la factura fiscală emisă pentru onorariul de avocat .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 610/2021 din 08 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-pârâte D. S.R.L. (fostă, CONSTRUCȚII ȘI INSTALAȚII S.R.L.) de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.