ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2022

HOTĂRÂRE

08.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 12.06.2014, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D., E. și S.C. F. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 78.634,66 RON, reprezentând contravaloarea părților sociale pe care asociatul defunct G. le-a deținut în cadrul societății pârâte, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2420/30.10.2014, Judecătoria Alba Iulia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Prin sentința civilă nr. 102/15.01.2015, Tribunalul Alba – secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea ca prescrisă și a obligat reclamanții la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 473/18.06.2015, Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul, a anulat sentința civilă atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată primei instanțe.

În rejudecare, prin încheierea din 04.02.2016, Tribunalul Alba – secția I Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E. și a dispus scoaterea lor din proces.

În ședința publică de la 18.04.2019, reclamanții au precizat cuantumul pretențiilor lor, indicând că acesta este de 193.648 RON.

Prin sentința civilă nr. 1038/27.06.2019, Tribunalul Alba – secția I Civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 193.648 RON, reprezentând valoarea părților sociale pe care asociatul defunct G. le-a deținut în cadrul S.C. F. S.R.L., actualizată cu indicele de inflație la 01.07.2018 și în continuare, până la plata integrală a debitului; de asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamanți și a sumei de 12.332,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. F. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 684/27.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I Civilă.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. F. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la curtea de apel, pentru o nouă judecată.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 133 și art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la Ordinul nr. 1376/2004, emis de Ministrul Finanțelor, pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operațiuni de fuziune, divizare, dizolvare și lichidare a societăților comerciale, precum și retragerea sau excluderea unor asociați din cadrul societăților comerciale și tratamentul fiscal al acestora.

Sub acest aspect, după evocarea art. 133 și art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și a Capitolului 3 din Ordinul sus-menționat, a afirmat că drepturile moștenitorilor asociatului decedat se calculau, conform acestor Norme metodologice, prin raportare la activul net al societății menționat în ultimul bilanț contabil aprobat al societății recurente.

În argumentare, a arătat că această situație financiară era relevantă în cauză pentru identificarea activului și pasivului societății la data decesului unuia dintre asociați, în vederea determinării valorii părților sociale cuvenite intimaților.

De asemenea, după prezentarea practicii judiciare a instanței supreme cu privire la modalitatea de stabilire a drepturilor moștenitorilor, a susținut că prin reținerea de către instanțele de fond a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, prin care aceste drepturi s-au stabilit prin raportare la valoarea de piață a patrimoniului societății, au fost încălcate prevederile Normelor metodologice sus-menționate.

În opinia recurentei, determinarea drepturilor cuvenite moștenitorilor asociatului decedat trebuia efectuată prin raportare la ultimul bilanț aprobat, iar evaluarea elementelor de activ și de pasiv trebuia realizată prin utilizarea unor metode de evaluare recunoscute de standardele internaționale de evaluare și că la stabilirea activului net, instanța de prim control judiciar trebuia să verifice dacă a fost luat în calcul și pasivul societății, în condițiile în care în raport nu a fost indicat modul de determinare a pasivului societății la data decesului asociatului.

A mai arătat că deși instanțele de fond au reținut că drepturile asociatului decedat trebuia să se raporteze la valoarea de piață a patrimoniului societății, acestea nu au avut în vedere la stabilirea drepturilor intimaților pasivul societății de la data decesului, încălcând astfel prevederile legale evocate.

Din această perspectivă, a apreciat că se impune casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului declarat și a obligării sale la plata sumei de 33.376,33 RON, calculată conform formulei propuse de expertul H..

În acest context, a susținut că această modalitate de calcul era corectă, întrucât respecta dispozițiile legale și viza valoarea activului net al societății de la data decesului asociatului și pasivul societății înregistrat în ultimul bilanț anterior decesului.

În opinia recurentei, considerentele instanței de apel, în sensul că aceste date ar fi fost "istorice", erau contrazise de concluziile expertului care a menționat că la stabilirea activului net al societății au fost avute în vedere și valorile rezultate din reevaluarea imobilizărilor corporale anterior datei de 30.06.2008, așa încât datele prezentate reflectau situația reală a societății.

A mai susținut că o nouă expertiză de evaluare a patrimoniului societății în apel nu era necesară, deoarece, în raport cu textele legale sus-indicate, drepturile moștenitorilor asociatului decedat se stabileau în baza activului net determinat în temeiul ultimului bilanț contabil al societății, anterior decesului asociatului.

În continuare, recurenta a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat că raportul de expertiză întocmit de evaluatorul I. nu respecta standardele de evaluare ANEVAR.

Astfel, a arătat, în esență, că metoda comparației directe aplicate de expert a fost greșită, întrucât imobilele în raport cu care s-a realizat evaluarea imobilului societății nu prezentau caracteristici apropiate cu bunul evaluat.

Mai mult, recurenta a susținut că soluția instanței de apel deschide calea unei îmbogățiri fără justă cauză a intimaților, în condițiile în care cota de 33% din prețul de piață al imobilului la nivelul anului 2008 a fost stabilită la 193.648 RON, valoarea impozabilă a bunului în 2016 era de 142.998 RON, iar cheltuielile de întreținere și taxele aferente imobilului în perioada 2008-2016 au fost achitate numai de către asociații recurentei.

În final, a arătat că desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel se impune și din perspectiva faptului că evaluarea activului net nu s-a efectuat prin utilizarea a două metode de evaluare recunoscute de standardele internaționale de evaluare și a împrejurării că la stabilirea drepturilor intimaților nu s-a avut în vedere pasivul societății de la data decesului asociatului.

Criticile au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26.08.2021 intimații au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, apreciind că susținerile recurentei vizează administrarea probatoriului administrat și situația de fapt, care nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs, fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I Civilă, care, prin încheierea nr. 2141/20.10.2021, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile.

La 16.12.2021 intimații au depus note scrise prin care au arătat ca la 26.11.2021 părțile au încheiat o tranzacție și că recurenta a renunțat la judecata recursului, sens în care au anexat cererea acesteia. De asemenea, au menționat că nu solicită cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Luând în examinare, cu prioritate, cererea recurentei-pârâte, Înalta Curte, în complet de filtru, constată următoarele:

Recurenta și-a exprimat voința de a renunța la judecata recursului, însă analiza prevederilor art. 406 C. proc. civ. relevă că actul de voință al renunțării la judecată vizează, în mod exclusiv, cererea de chemare în judecată (sau, eventual, cererea reconvențională), nu însă și căile de atac.

Interpretarea alin. (5) al aceluiași articol consolidează concluzia expusă anterior, de vreme ce prevede, pentru ipoteza în care renunțarea la judecată se face în căile de atac, soluția de anulare, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

Cum, în speță, ulterior înregistrării dosarului pe rolul instanței supreme, autoarea căii de atac a depus cererea "de renunțare la judecata recursului", Înalta Curte constată că devin aplicabile dispozițiile art. 463 și 464 C. proc. civ.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

Recurenta-pârâtă a formulat cererea supusă analizei ca urmare a încheierii între părțile litigante a unei tranzacții în vederea stingerii procesului.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că încheierea tranzacției de către părți, dublată de o cerere de renunțare la judecata recursului, care însă nu îndeplinește cerința formei autentice impusă de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o faptă precisă și concordantă care exprimă intenția certă a părții de desistare de soluționarea căii de atac și care echivalează cu o achiesare tacită la hotărârea recurată, conform art. 464 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere textele de lege sus-citate, precum și manifestarea de voință a recurentei-pârâte, care îmbracă forma prevăzută de art. 464 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de achiesarea acesteia la decizia atacată.