ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1369/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursului de față și luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 27.05.2020, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.717.830,18 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului de 36.444.614,12 RON, calculată de la 01.09.2018 până la 25.11.2019.

Prin sentința civilă nr. 355/17.02.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și, pe cale de consecință, a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A. S.R.L. a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 1659A/25.10.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. A. S.R.L. și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au declarat recurs.

Pe calea recursului său, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a arătat că prin hotărârea dată instanța de prim control judiciar a încălcat principiul contradictorialității și dreptul său la apărare, respectiv prevederile art. 13 și art. 14 C. proc. civ., precum și limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt stabilite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, evocând textele de lege indicate mai sus, a afirmat că soluționarea pe fond a cauzei s-a realizat în baza unor temeiuri de fapt și de drept care nu au fost puse în prealabil în discuția părților, fiind astfel privată de posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere.

În argumentare, a susținut în fața instanțelor de fond intimata-pârâtă nu a invocat că plata debitului principal s-ar fi realizat în termenul agreat de părți, că nu ar fi fost depășită scadența acestuia sau că nu s-ar fi putut efectua plata în absența facturii emise.

A mai arătat că prin actele de procedură depuse în fazele procesuale anterioare intimata-pârâtă nu a făcut nicio referire la modificarea termenului de plată a creanței principale ori la imposibilitatea efectuării plății în lipsa facturii aferente, aceasta întemeindu-și apărările numai prin raportate la incidența în cauză a forței majore sau a ipotezei de la art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a afirmat că temeiul de drept invocat de intimata-pârâtă și cel reținut de instanța de apel sunt diferite.

În acest context, a apreciat că judecata procesului în baza unor elemente neinvocate de partea adversă reflectă depășirea limitelor devoluțiunii instituite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a arătat că decizia recurată a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1.266, ale art. 1.270 C. civ. și ale art. 3 din Legea nr. 72/2013, pe care le-a evocat.

În argumentare, a precizat că părțile nu au modificat niciodată termenele și condițiile de achitare a prețului astfel cum au fost stabilite prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.12.2017 de S.P.N. Confides, care, la art. 2.1 și 2.3, prevede întinderea prețului și termenele până la care trebuia efectuată plata lui.

Potrivit recurentei-reclamante, modificarea acestor elemente nu se putea realiza decât, potrivit art. 1.270 C. civ., printr-un acord de voință materializat prin încheierea unui act adițional la contractul sus-menționat.

Or, a arătat că părțile au înțeles să modifice anumite clauze contractuale, însă nu și pe acestea, fapt ce rezultă chiar din conținutul actului adițional nr. x la contract, în care părțile, atunci când au dorit să modifice o clauză, au indicat în mod expres articolul aferent.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1.266 C. civ. de către instanța de prim control judiciar, autoarea acestei căi de atac a arătat că scopul actului adițional nr. x a fost să permită transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în stadiul în care se afla și să modifice termenul de exercitare de către intimata-pârâtă a opțiunii de predare a imobilului la cheie.

A mai arătat că părțile nu au negociat cu privire la prelungirea termenelor de plată a prețului, aspect ce rezultă și din comportamentul lor ulterior, dat fiind că vânzătoarea a cesionat dreptul de a pretinde accesoriile prețului, iar intimata-pârâtă a recunoscut, prin răspunsul la notificarea cesiunii de creanță și prin întâmpinările depuse în cauză, efectuarea cu întârziere a plății în justificarea căreia a indicat cauze exoneratoare de răspundere și nicidecum modificarea termenului de plată.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a precizat că soluția instanței de apel ignoră faptul că legea civilă nu condiționează plata creanței de emiterea unei facturi fiscale. În acest sens, a evocat prevederile art. 280 din Codul fiscal, subliniind că nici măcar exigibilitatea taxei pe valoare adăugată nu este condiționată de emiterea facturii.

Mai mult, a arătat că argumentul instanței de apel în sensul că dobânda legală nu curge pentru că nu a fost emisă factura contravine dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013, în interpretarea căruia relevă că dacă termenul de plată a fost prevăzut în contract, atunci dobânda legală penalizatoare curge de la data împlinirii lui, indiferent de emiterea sau nu a facturii fiscale.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Pe calea recursului declarat, recurenta-pârâtă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a arătat, după expunerea parcursului procesului, că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active.

În motivare, a arătat că, raportat la art. 1.242 și art. 1.246-1.247 C. civ., contractul de cesiune de creanță încheiat la 04.02.2020 între S.C. B. S.R.L. și intimata-reclamantă era lovit de nulitate absolută.

Astfel, a afirmat, că fiind un act subsecvent contractului de vânzare, acesta trebuia încheiat în formă autentică pentru validitatea sa, potrivit art. 1.243 C. civ., întrucât prin acest înscris se modifica contractul inițial.

Din această perspectivă, a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu ar fi incident motivul de nulitate absolută prevăzut de art. 1.242 C. civ. și că încheierea contractului de cesiune de creanță sub semnătură privată era suficientă pentru validitatea lui.

Potrivit recurentei-pârâte, împrejurarea că debitorul cedat nu a solicitat prezentarea dovezii scrise a cesiunii, conform art. 1.578 alin. (3) C. civ., nu avea relevanță la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, atât prin prisma formei actului de cesiune, cât și a interpretării date de părți clauzei inserate la art. 8.4 din contractul de vânzare.

De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile 1.266 C. civ., pe care le-a evocat, întrucât voința concordantă a părților de a interzice, respectiv de a limita cesiunea rezulta atât din negocierile purtate între părți și concretizate în art. 8.4 din același contract, cât și din comportamentul lor ulterior încheierii contractului de vânzare.

În continuare, raportându-se la prevederile art. 1.268, art. 1.269 alin. (1) și ale art. 1.671 C. civ., a susținut că intimata-reclamantă nu era titulara creanței pretinse. Totodată, a arătat că prin prisma art. 1.569 alin. (1) și (2) și art. 1.570 C. civ., cesiunea de creanță nu se putea realiza.

În argumentarea nelegalității deciziei recurate, evocând prevederile art. 1.568 C. civ., a precizat că raportat la obiectul contractului de cesiune care a fost reprezentat de creanțele și accesoriile aferente acestora și la faptul că debitul principal fusese achitat anterior încheierii lui, creanța de 36.444.614,12 RON nu a fost transferată către intimata-reclamantă și, în consecință, nici accesoriile ei, potrivit principiului accesoriul urmează principalul.

În aceste condiții, a arătat că titulara acțiunii nu era legitimată procesual să inițieze demersul judiciar.

Conchizând, a subliniat că și în considerarea principiului bunei-credințe, voința concordantă a părților asumată prin actele juridice încheiate a fost de a interzice, respectiv de a limita cesiunea.

Criticile recurentei-pârâte au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.03.2022 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a invocat excepția lipsei de interes a acestuia și, în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În argumentare, a arătat că față de soluția instanței de apel criticată în recurs și raportat la art. 458 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu justifică un interes legitim, direct și actual în exercitarea căii de atac.

La 15.03.2022 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea lui ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul are ca obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 4.717.830.18 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului în sumă de 36.444.614,12 RON, reprezentând parte din prețul imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/27.12.2017, de C., calculată pentru perioada 01.09.2018-25.11.2019.

Prima instanță a respins demersul judiciar, ca fiind inițiat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Această sentință a fost atacată cu apel, care a fost admis de instanța de prim control judiciar. Totodată, reformând hotărârea și constatând că părțile nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a evocat fondul, respingând ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată relevă că părțile au convenit, în mod expres, un alt termen de plată, la data încheierii actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/21.11.2019 de notarul public D., sub condiția creditării contului vânzătoarei în termen de 3 zile de la data autentificării actului adițional, condiție care a fost îndeplinită.

În justificarea concluziei reținute, instanța de prim control judiciar a arătat că acordul părților în sensul modificării termenului de plată a debitului principal rezultă din comportamentul lor, anterior încheierii actului adițional, constând în aceea că vânzătoarea a facturat numai o parte din a doua rată și a primit plata acesteia cu 5 luni înainte de scadența prevăzută de art. 2, din faptul că, ulterior, vânzătoarea a facturat diferența de preț în 21.10.2019, după mai mult de un an de la scadența stabilită inițial, din cuprinsul art. II din actul adițional nr. x la contract și din faptul că, prin factura seria x/20.11.2019, vânzătoarea a facturat integral prețul în modalitatea stabilită prin actul adițional și a stornat toate facturile emise în baza contractului de vânzare inițial.

Pe calea recursului său, S.C. A. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată încalcă principiul contradictorialității, dreptul său la apărare și limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât pârâta a indicat un alt temei de drept decât cel reținut de către instanța de prim control judiciar și nu a susținut, prin apărările formulate în cauză, că obligația de plată a fost rescadențată, iar curtea de apel a examinat, prin prisma art. 1.350 și art. 1.535 C. civ., acest aspect, pe care l-a și reținut în justificarea soluției pronunțate după evocarea fondului, fără însă să îl pună în dezbaterea părților.

Din această perspectivă, a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 13-14 și ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., arătând că nu a putut pune concluzii asupra rescadențării obligației de plată.

Susținerile recurentei sunt nefondate.

Din examinarea conținutului întâmpinării pe care Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a prezentat-o atât în apel, cât și în prima etapă procesuală, rezultă că intimata nu a susținut că părțile ar fi modificat termenul de plată al celei de-a doua tranșe de preț și nu a prezentat instanței judecătorești temeiul de drept în raport cu care s-a analizat temeinicia acțiunii reclamantei, respectiv art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 și art. 1.535 C. civ.

Rescadențarea obligației de plată a creanței aferente dobânzii pretinse pentru data transferului dreptului de proprietate asupra terenului și a posesiei și folosinței clădirii în curs de edificare este considerentul fundamental pe care curtea de apel și-a întemeiat decizia, iar recurenta-reclamantă consideră că lipsa dezbaterilor asupra acestui aspect încalcă prevederile art. 13 și 14 C. proc. civ., întrucât nu i s-a acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra acestor aspecte.

În cauză, astfel cum rezultă din actele dosarului, acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350 și art. 1.535 C. civ., potrivit cărora neîndeplinirea la termen a obligațiilor contractuale instituie în sarcina debitorului obligației neexecutate, obligația de a despăgubi creditorul.

Prin urmare, fiind învestită cu o acțiune fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care condițiile angajării răspunderii contractuale în temeiul clauzei penale de la art. 5.4 din contract erau întrunite în cauză, pornind de stabilirea raportului contractual dintre părți, a obligațiilor asumate de acestea, a termenelor stabilite de părți pentru executarea lor și a datei la care a fost efectuată plata creanței în raport cu care s-a solicitat dobânda legală.

Contrar recurentei-reclamante, o atare evaluare a elementelor de fapt era cuprinsă în raționamentul pe care instanța de apel era chemată să-l facă, iar aceasta nu implica obligația ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii asupra constatărilor efectuate în timpul procesului de deliberare în scopul aflării adevărului.

Procesul deliberativ, temei al hotărârii judecătorești, presupune analiza probelor administrate, în scopul aflării adevărului, ale cărei rezultate se regăsesc în raționamentul logico-juridic prezentat de instanță în justificarea soluției pronunțate. O astfel de analiză, necesară stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin verificarea și evaluarea elementelor probatorii ale cauzei, ca urmare a unor raționamente logice, aparține doar instanței.

Curtea de apel, astfel cum rezultă din decizia recurată, a stabilit voința concordantă a părților cu privire la termenul de plată a prețului ca rezultat al evaluării și interpretării probatoriului administrat, aspect care face parte din procesul său decizional, care, contrar recurentei-reclamante, are loc în timpul deliberării, după prezentarea tuturor argumentelor și elementelor de fapt și de drept indicate de părți și supunerii lor în dezbatere.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a invocat un alt temei de drept decât cel reținut în fundamentarea soluției pronunțate nu semnifică o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului astfel cum acestea sunt stabilite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce, în virtutea rolului activ pe care judecătorul trebuie să îl manifeste în aflarea adevărului, verificarea întrunirii în cauză a cerințelor prevăzute pentru angajarea răspunderii contractuale constituia o componentă a procesului deliberativ, iar temeiul de drept reținut la pronunțarea soluției în apel fost indicat chiar de titulara acțiunii.

Deși principiul contradictorialității implică obligația instanței de a pune în dezbatere orice chestiune de fapt sau de drept din proces, el este respectat atunci când părțile au, în concret, posibilitatea de a-și prezenta părerea cu privire la elementele de fapt și de drept ale cauzei și dacă, în circumstanțele cauzei, se poate în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate le-a fost asigurată.

Or, aspectele avute în vedere de instanța de prim control judiciar la evocarea fondului au fost cunoscute de recurenta-reclamantă, în calitate de titulară a acțiunii și a căii de atac, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt, dovezilor și temeiurilor de drept ale cauzei, astfel cum acestea au fost prezentate și invocate de părți.

Înalta Curte subliniază că nimic nu a împiedicat recurenta-reclamantă, așa cum în mod nefondat afirmă, să formuleze concluzii și asupra aplicabilității art. 1.350 și art. 1.535 C. civ., cu atât mai mult cu cât a fost reprezentată de avocați care, în considerarea apărării calificate pe care se presupune că o acordă, au libertatea de a alege conduita pe care o consideră cea mai potrivită protejării intereselor părții.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea, din partea instanței de prim control judiciar, a principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și nici depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Pe cale de consecință, deciziei recurate nu i se poate imprima un viciu de legalitate prin prisma ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care criticile recurentei sub acest aspect vor fi înlăturate.

Un alt set de critici, circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1266 și art. 1270 C. civ. și art. 3 din Legea nr. 72/2013.

În argumentare, recurenta-reclamantă a făcut referire la cuprinsul actului adițional nr. x la contract, pentru a sublinia că părțile nu au modificat și termenele și condițiile plății prețului, așa cum acestea au fost stabilite la art. 2.1 și art. 2.3 din contract,.

De asemenea, raportându-se la elementele prevăzute de art. 1.266 C. civ. la stabilirea voinței concordante a părților, a arătat că scopul actului adițional a privit numai transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, că între părți nu a existat nicio negociere cu privire la prelungirea termenului de plată a ratei de preț în litigiu, că din comportamentul ulterior al părților nu rezulta că acestea au înțeles să rescadențeze obligația de plată și că recurenta-pârâtă nu a contestat că se află în întârziere.

Totodată, a arătat că instanța de apel a ignorat caracterul de document fiscal al facturii, de emiterea căreia nu este condiționată exigibilitatea unei creanțe, potrivit art. 280 Codul fiscal și art. 3 din Legea nr. 72/2013.

Or, aceste susțineri nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât ele vizează temeinicia acțiunii și nu nelegalitatea deciziei recurate, pretinsa încălcare a normelor de drept material fiind fundamentată pe elemente factuale și probatorii, respectiv pe actul adițional nr. x la contract și pe comportamentul părților.

Repunerea în discuție a situației de fapt și a probelor administrate nu este posibilă în această etapă procesuală, în cadrul căreia, potrivit art. 483, coroborat cu art. 457 C. proc. civ., controlul judiciar este limitat numai la aspectele de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Faptul că soluția nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, astfel cum rezultă din modalitatea în care a readus în dezbatere chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul recurentei-reclamante.

În continuare, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului declarat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile și implicit a promovării căilor de atac, constă în folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca, potrivit art. 33 C. proc. civ., să fie legitim, personal, născut și actual și să se mențină pe tot parcursul procesului.

În speță, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de prim control judiciar, susținând că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă în mod nelegal.

Se cuvine reiterat că prin demersul judiciar, titulara acțiunii urmărește obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale, ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a unei obligații de plată.

În primă instanță, acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în apel, prin decizia civilă atacată, curtea de apel, reformând hotărârea tribunalului, a respins această excepție și acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin urmare, recurenta-pârâtă se situează pe poziția părții care a câștigat procesul.

În acest context, interesul ei de a exercita calea de atac nu este actual, dat fiind că finalitatea pe care a urmărit-o în cursul procesului, aceea de respingere a acțiunii, a fost obținută.

Așa fiind, în considerarea acestor argumente, dar și a împrejurării că recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează să fie respins, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care recursul declarat de recurenta-pârâtă va fi respins ca lipsit de interes, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1659A/25.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.