ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5732/2022

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției - formulează în termen legal acțiune pentru anularea in totalitate a actului administrativ Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019 emis de Ministrul Justiției prin care i-a încetat calitatea de notar public și solicită îndeplinirea formalităților necesare pentru reluare activității de către el în calitatea pe care a avut-o anterior emiterii acestui ordin.

Prin sentința civilă nr. 85/CA din 05 mai 2021, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și a dispus sesizarea acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 41 și art. 53 din Constituție.

A respins de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A. prin care a solicitat casarea sentinței recurate, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul a susținut următoarele:

Recurentul consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii si motive străine de natura cauzei.

Potrivit dispozițiile art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii de la data când au rămas definitive, potrivit art. 552 alin. (1) din același act normativ, hotărârile instanței de apel raman definitive la data pronunțării acestora, iar potrivit art. 405, președintele completului pronunța minuta hotărârii, ceea ce înseamnă ca pronunțarea minutei echivalează cu pronunțarea hotărârii judecătorești.

În aceste condiții, caracterul executoriu al unei hotărâri penale definitive operează, conform art. 550 alin. (1), art. 552 alin. (1) si art. 405 din C. proc. pen., de la data pronunțării acestora (data redactării si semnării minutei de către președintele completului de judecata), dar numai in privința dispozitivului acestei hotărâri, adică numai in privința efectelor penale si civile pe care aceasta hotărâre le produce: pedeapsa principala, pedeapsa accesorie si despăgubirile acordate pârtii civile, aferent soluționării laturii civile a acțiunii penale. Acest caracter executoriu nu se extinde si asupra efectelor extrapenale (in domeniul administrativ, al raporturilor de munca etc.) ale unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, aceste efecte extrapenale se produc nu in condițiile C. proc. pen., ci potrivit dispozițiilor conținute in legile speciale respective, cum este cazul Legii nr. 36/1995, Legii nr. 51/1995 etc.

De altfel, însuși pârâtul face distincția intre cele doua categorii de efecte, declarând in mod expres ca încetarea calității de notar public in cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege nu este o pedeapsa accesorie, ci un caz legal de incetare a calității de notar public, prevăzut de legislația speciala (Legea nr. 36/1995), altfel spus, ea nu operează potrivit C. proc. pen. si in condițiile reglementate de acesta, ci in baza si potrivit susziselor dispoziții din Legea nr. 36/1995.

În aceste condiții, apreciază recurentul-reclamant că nu este corectă afirmația că toate efectele unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, atât cele penale, cât și cele extrapenale (administrative, de dreptul muncii, sau de altă natura), se produc de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătorești, întrucât C. proc. pen., adică reglementarea generala în materie procedural penală, vizează numai efectele penale ale hotărârii judecătorești definitive de condamnare, care se produc, într-adevăr, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale, când aceasta devine executorie, și doar cu privire la dispozitivul ei.

Ori, în cauza, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969, constând in interzicerea dreptului de a exercita o profesie de natura celeia de care sa folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, recte a profesiei de notar public a fost constatata ca fiind suspendata in baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969. Numai dacd o asemenea pedeapsa ar fi fost aplicată de instanța penala, calitatea de notar public ar fi încetat la data rămânerii definitive a hotdrarii iudecdtoresti de condamnare.

Recurentul-reclamant apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

Se retine în hotărârea instanței de fond că sunt aplicabile in cauza art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995 si art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din aceeași lege.

De asemenea, se afirmă in mod eronat si in contradicție cu dispozițiile legale: "cată vreme Ministrul Justiției dispune incetarea calității de notar... este evident ca acestuia ii revine atribuția si obligația de a analiza daca sunt îndeplinite condițiile legale pentru incetarea calității de notar public."

La data săvârșirii faptei penale (iulie 2012) era aplicabil art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/2015, care statua: "Calitatea de notar public încetează (...) f) in cazul condamnării definitive pantru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei."

In aceasta forma a legii, se impunea efectuarea unei anumite aprecieri cu privire la caracterul grav sau care aduce atingere prestigiului profesiei.

In aceste condiții, nu se poate considera ca Ordinul a cărui anulare am solicitat-o este doar o norma de procedura, deoarece decăderea din calitatea de notar reprezintă o măsura ce afectează existenta unui drept subiectiv civil, fiind o norma de drept material.

Așadar, in cauza, pedeapsa accesorie prevăzuta de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969, constând in interzicerea dreptului de a exercita o profesie de natura celeia de care sa folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, recte a profesiei de notar public a fost constatata ca fiind suspendata in baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969. Numai dacă o asemenea pedeapsa ar fi fost aplicată de instanța penala, calitatea de notar public ar fi încetat la data rămânerii definitive a hotdrarii iudecdtoresti de condamnare.

In aceeași ordine de idei, incetarea calității de notar public in cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) nu operează ipso iure, la primul moment, cel al rămânerii definitive al hotărârii judecătorești de condamnare, adică ea nu se constata, ci se dispune de către Ministrul Justiției, in cel de-al doilea moment, adică in momentul comunicării copiei certificate a hotărârii definitive de condamnare, si numai daca sunt indeplinite condițiile prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege. Aceasta intrucat, in concepția legiuitorului, nu in toate cazurile în care un notar public este condamnat definitiv printr-o hotărâre judecătorească calitatea acestuia încetează, ci doar în cazurile reglementate expres de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, la care se adaugă excepțiile rezultate din interpretarea per a contrario a acestui text, precum și excepțiile prevăzute în mod expres în alin. (3) al aceluiași articol.

În primul rând, apreciază recurentul că legea este ambiguă și nu precizează, raportându-ne la art. 40 alin. (1) lit. f), ce inseamnă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau in legătura cu serviciu, ceea ce da naștere Ia ambiguitate si subiectivism.

În al doiea rând, acesta afirmă că la alin. (3) din același art. 40 din Legea nr. 36/1995 că în cazul infracțiunilor din culpa sa "notarul poate fi menținut in activitate ....daca ...se apreciază ca fapta săvârșita nu a adus atingere prestigiului profesiei."

Atâta timp cât în lege nu se face vreo trimitere la organele de conducere ale profesiei sau la Ministrul Justiției, apreciază că legea se raportează tot la considerentele și dispozitivul unei Hotărâri judecătorești.

Prin Decizia nr. 225/04.07.2017, Curtea Constituționala a admis o excepție de neconstitutionalitate, in sensul in care sintagma "de natura sa aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat a fost declarata ca fiind neconstitutionala.

Recurentul-reclamant mai susține că în cauză este încălcat art. 14 din Convenția CEDO, in sensul in care "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, cu/oare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

În drept, recurentul-reclamanat a indicat în susținerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește situația de fapt care a generat starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că, prin Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019 emis de Ministrul Justiției recurentului-reclamant i-a fost încetată calitatea de notar public.

În motivarea Ordinului s-a reținut că, prin sentința penală nr. 26/P/11.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului prin decizia nr. 353/A/08.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-reclamant a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, la 7 luni închisoare în baza art. 289 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 81 C. pen. 1968 în sensul că s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 7 luni de la data rămânerii definitive a sentinței penale pronunțate.

La motivarea ordinului de încetare a calității de notar s-a mai reținut că infracțiunea pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat definitiv a fost săvârșită ca urmare a modului deficitar în care acesta și-a îndeplinit obligațiile legale, în exercitarea atribuțiilor specifice profesiei de notar public și că s-a adus astfel atingere prezumției de legalitate de care trebuie să se bucure actele întocmite de orice notar public, și dată fiind rezonanța socială a infracțiunii, rezultând astfel atingerea adusă prestigiului profesiei de notar public se impune încetarea calității de notar a acestuia.

Ordinul contestat de recurent a fost întemeiat pe prevederile art. 16 lit. c) și d), art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995 republicată în M.O., Partea I nr. 732/18.10.2011 și ale art. 41 alin. (4) și art. 45 din Legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995 republicată în M.O., Partea I nr. 237/19.03.2018 cu modificările și completările ulterioare precum și dispozițiile art. 68, art. 74 și art. 75 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin OMJ nr. 2333/C/2013 cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată că, instanța de fond la adoptarea soluției de respingere a cererii de anulare a ordinului prin care s-a dispus încetarea calității de notar a reclamantului a reținut în esență că acesta este legal și a fost emis în aplicarea prevederilor art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995.

În prima critică formulată împotriva sentinței recurate, recurentul-reclamant în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 a apreciat că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura pricinii.

Cu privire la acest prim motiv de casare, Înalta Curte constată că, instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei și a răspuns punctual fiecărui aspect prezentat de către reclamant în susținerea cererii sale prin raportare la apărările pârâtului.

Astfel, instanța de fond și-a exprimat propriul raționament juridic în legătură cu modalitatea și temeiurile juridice în baza cărora s-a emis Ordinul nr. 5135/C/09.12.2019.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-reclamant conform căreia instanța de fond a prezentat motive contradictorii, ori străine de natura cauzei în măsura în care a subliniat că în mod legal actul administrativ contestat a avut în vedere dispozițiile art. 23 lit. f) și art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, nefiind relevate în cuprinsul hotărârii recurate, argumente contradictorii ori străine de natura pricinii, care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, fără a se putea reține elemente contradictorii în privința considerentelor sentinței, ori elemente care să confirme instanței de recurs că în primul ciclu procesual nu s-a efectuat din partea instanței o analiză efectivă a argumentelor propuse de părți.

În consecință, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, subsumat criticilor prin care acesta apreciază că instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material aplicabile speței, instanța de recurs apreciază că și acest motiv de casare este nefondat.

În speță, s-a reținut că încetarea calității de notar public a recurentului-reclamant s-a dispus în urma condamnării definitive a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată.

Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 23 lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995:,,(1) Calitatea de notar public încetează:

f) în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei;

g) în cazul în care notarul public nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) și f)."

Iar în confromitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 36/1995: "Notar public poate fi cel care îndeplinește următoarele condiții: c) nu are antecedente penale: d) se bucură de o bună reputație;"

În interpretarea situației de fapt prin raportare la textele de lege citate mai sus, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a efectuat o analiză justă a cauzei, dând o interpretare corectă normelor aplicabile cauzei. În speță, recurentul-reclamant în urma condamnării penale, pe de-o parte indiferent de forma executării pedepsei aplicate (cu executare, ori cu suspendare) reprezintă o persoană cu antecedente penale, calitate incompatibilă cu exercitarea profesiei de notar public astfel cum rezultă din prevederile art. 16 din Legea nr. 36/1995. Pe de altă parte în ceea ce privește critica recurentului-reclamant, conform căreia instanța de fond a interpretat în mod greșit raționamentul propus de acesta, prin care a afirmat că doar instanța de judecată penală în aplicarea pedepsei penale are posibilitatea de a dispune și măsura complementară a încetării calității de notar public și nu Ministerul de Justiție, precum și aceea că Ministerul Justiției nu este în măsură să analizeze infracțiunea sa, Înalta Curte apreciază că reprezintă două critici nefondate.

În speță s-a reținut că fost încetată calitatea de notar public a recurentului-reclamant întrucât a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a infracțiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1968, considerată de către emitentul Ordinului ca fiind o infracțiune care aduce atingere prestigiului profesiei de notar. În emiterea ordinului s-a avut în vedere că o astfel de infracțiune pentru care a fost condamnat recurentul-reclamant, atrage asupra acestuia caracterul lipsei bunei reputații pentru a fi menținut în exercitarea profesiei de notar.

Prin raportare la dispozițiile art. 23 lit. f) și art. 23 lit. g) cu trimitere la art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, Ministrul Justiției, atât în forma din prezent a legii notarilor publici (art. 41 alin. (4) din lege) cât și în forma veche (art. 23 alin. (2) aplicabilă în prezenta cauză, are atribuția și obligația de a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru încetarea profesiei de notar public a unei persoane aflată în cazurile expres prevăzute de lege.

Înalta Curte mai arată că, analogia raționamentului juridic propus de Curtea Constituțională în soluționarea unei excepției de neconstituționalitate față de un text de lege asemănător celui criticat de către recurentul-reclamant în prezenta cauză, dar aplicabil unei alte profesii liberale nu-i poate profita acestuia în prezentul litigiu. În speță, măsura instanței de fond prin care a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale promovate de recurentul-reclamant cu privire la pretinsa neconstituționalitate a textului de lege prevăzut de art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare în luna iulie 2012 reprezentând un argument în plus pentru caracterul judicios al instanței de fond în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste motive, în speță, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 85/CA din 05 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2022.