ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1537/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2019 inițial pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x/2019, iar ulterior declinării de competență, pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea alin. (13) prevăzut în Hotărârea de Guvern nr. 291/2017, adoptată la data de 05.05.2017 și publicata în Monitorul Oficial, partea I, nr. 334 din 08.05.2017, hotărâre promovată în completarea art. 134 din Normele de aplicare ale Legii nr. 263/2010, stabilite prin H.G. nr. 257/2011.

Prin sentința nr. 209 din data de 28 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea promovată în contencios administrativ de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Împotriva sentinței civile nr. 209 din data de 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat recurentul admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă de către intimatul-pârât Guvernul României s-a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală.

În cauză a formulat întâmpinare și intimatul-intervenient Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin care a invocat, la rândul său, excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul a solicitat respingerea excepției nulității precum și, reiterând aspecte învederate prin memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate asupra fondului recursului, apreciind susținerile intimaților ca fiind neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 27 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 14 februarie 2022 s-a înregistrat la dosar cererea formulată de recurentul - reclamant A. de retragere a cererii de chemare în judecată.

Cererea de renunțare a fost comunicată intimatului-pârât la data de 18 februarie 2022, iar intimatului-intervenient la data de 17 februarie 2022, însă aceștia nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la solicitarea recurentului-reclamant.

Analizând cererea recurentului-reclamant A. de renunțare la judecarea cererii formulată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reține următoarele:

Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act de procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă, în mod vădit, intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil.

Sesizată fiind cu soluționarea prezentului recurs, Înalta Curte constată că la data de 14.02.2022, recurentul - reclamant A. a depus la dosar o cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2019 (prin care acesta solicita anularea alin. (13) prevăzut în Hotărârea de Guvern nr. 291/2017, adoptată la data de 05.05.2017 și publicata în Monitorul Oficial, partea I, nr. 334 din 08.05.2017, hotărâre promovată în completarea art. 134 din Normele de aplicare ale Legii nr. 263/2010, stabilite prin H.G. nr. 257/2011). În susținerea cererii de renunțare a arătat recurentul că prin adoptarea și aplicarea Legii nr. 221/2018 situația litigioasă a fost rezolvată.

Cererea de renunțare a fost comunicată intimatului-pârât Guvernul României la data de 18 februarie 2022, iar intimatului-intervenient Ministerul Muncii și Justiției Sociale la data de 17 februarie 2022, aceștia neexprimând un punct de vedere cu privire la solicitarea recurentului - reclamant.

Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform art. 9 din C. proc. civ.

Potrivit alin. (2) și (3) al sus indicatului text normativ obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate oricând renunța la judecarea cererii sale sau la însuși dreptul pretins, în condițiile legii.

În egală măsură, instanța de control judiciar are în vedere, în acest sens și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, care prevăd că: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiași text de lege, când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

Totodată, Înalta Curte, față de formularea cererii de renunțare la judecată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primul termen la care părțile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., observând conduita procesuală a intimaților, care nu au formulat un punct de vedere față de cererea de renunțare la judecată, ce le-a fost comunicată, constată existența acordului tacit al acestora la renunțare.

Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs, urmând a se lua act de renunțarea recurentului - reclamant A. la judecata cererii de anulare a alin. (13) prevăzut în Hotărârea de Guvern nr. 291/2017, adoptată la data de 05.05.2017 și publicata în Monitorul Oficial, partea I, nr. 334 din 08.05.2017, hotărâre promovată în completarea art. 134 din Normele de aplicare ale Legii nr. 263/2010, stabilite prin H.G. nr. 257/2011 și, pe cale de consecință, a se dispune anularea sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată.

Anulează sentința civilă nr. 209 din data de 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.