ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5523/2022

Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată la data de 23.07.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), cu consecința respingerii sesizării formulate de petentul B., ca neîntemeiată. Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 1000 RON, cu consecința respingerii sesizării formulată de petentul B., ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2020 Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019. Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin cererea precizatoare depusă la data de 10.12.2019, reclamanta D. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a următoarelor persoane: E., B., F., C., A., G. și H.. Prin încheierea de ședință din data de 15 septembrie 2020 Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019. Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta E., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B., F., C., A., H., G. și D., a solicitat anularea hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin încheierea din data de 18 mai 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 1290 din data de 8 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și a inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunile formulate de reclamanții A., E., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, B., H., F. și G., astfel cum au fost completate și precizate și a dispus anularea Hotărârii nr. 255/16.04.2019, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Recursul exercitat în cauză. Împotriva sentinței menționate a declarat recurs pârâtul B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 drept temei juridic al nelegalității Hotărârii C.N.C.D. 255/16.04.2019, ca efect al pretinsei descrieri incomplete a faptei de discriminare sau a prezentării simplificate și superficiale, este greșită. Contrar celor reținute în sentința instanței de fond, potrivit căreia actul "nu răspunde exigențelor formale", analiza sumară a Hotărârii C.N.C.D. 255/16.04.2019 relevă că acest act cuprinde descrierea faptei de discriminare, în maniera în care emitentul actului a considerat că reprezintă prezentarea obiectivă și sintetică a situației de fapt. Chiar dacă C.N.C.D. nu ar fi realizat o descriere completă a faptei de discriminare, acest fapt ar fi constituit un motiv de anulare a actului administrativ ca fiind neîntemeiat, iar nu o anulare a lui ca efect al nerespectării unei condiții de formă, respectiv lipsa "descrierii faptei de discriminare". O altă critică rezidă în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora "Prevederile prezentei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie și a dreptului la informație.", întrucât reclamanții și-au exercitat dreptul la vot în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice, iar nu dreptul la libera exprimare, a dreptului la opinie sau a dreptului la informație. Instanța de fond a aplicat greșit legea incluzând dreptul de a vota în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice într-o enumerare limitativă a legiuitorului, adăugând acesteia în mod nepermis. De asemenea, aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond rezultă din concluziile acesteia potrivit cărora: "atitudinea reclamanților de a vota în cadrul ședinței Consiliului de Administrație revocarea din funcția de director general a pârâtului B. în calitatea acestora de membri ai Consiliului de Administrație, nu este de natură să aducă atingere drepturilor petentului B.", iar "de vreme ce acțiunile reclamanților pot fi subsumate unor activități legale, nu se poate afirma că aceștia au săvârșit fapte ce pot fi calificate drept discriminatorii." Aceste concluzii sunt contrare dispozițiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, dispoziții citate chiar de către instanța de fond în considerentele sentinței sale: "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare." Legiuitorul a prevăzut expres situația în care faptele de discriminare pot fi comise prin practici aparent neutre deci afirmația potrivit căreia efectuarea unei activități legale nu poate fi, de principiu, o faptă de discriminare este profund greșită. În realitate, cele mai multe fapte de discriminare sunt comise sub aparențele unor acte sau activități conforme cu legea, iar rolul C.N.C.D. și al instanțelor de judecată este tocmai acela de a analiza în profunzime sesizările persoanelor care se pretind discriminate și de a decela faptele discriminatorii de actele și faptele autentic legitime, în baza criteriilor prevăzute expres și a celor asimilate, iar nu de a elimina din sfera faptelor de discriminare, dintr-un bun început, actele și faptele care pot fi exercitate potrivit unor dispoziții legale. În speță, recurentul-pârât susține că a fost discriminat pe baza unui criteriu politic, respectiv faptul că era membru al unui alt partid politic decât cel aflat la guvernare, iar fapta de discriminare a fost disimulată într-un act aparent neutru, revocarea dintr-o funcție de conducere prin votul exercitat în cadrul organelor de conducere ale unei persoane juridice. În analiza sa, instanța de fond s-a oprit la acest nivel de aparență și, cu încălcarea normelor legale care o obligau la o analiză profundă, dincolo de aparența practicilor obișnuite, a conchis că nu a existat o faptă de discriminare. În realitate, din probele administrate în fața C.N.C.D. și a instanței de fond rezultă cu claritate faptul că pârâtul a fost anunțat de către fostul ministru al finanțelor public că va fi revocat din funcția pe care o deținea pentru că nu mai avea susținere politică, iar această măsură a fost îndeplinită prin decizia de revocare menționată în sentința atacată, fără a exista o motivație a adoptării măsurii și în urma votului unanim al intimaților - reclamanți. O analiză profundă a situației în ansamblul său ar fi relevat existența faptei de discriminare, începând cu anunțul revocării din funcție și a motivației reale pentru luarea acestei măsuri, continuând cu revocarea propriu - zisă și până la măsura finală a concedierii. Instanța de fond a aplicat greșit legea și în privința sarcinii probei care îi revenea pârâtului. Astfel, instanța a considerat că "petentul nu a produs nicio dovadă certă în sensul că aceștia, în exercitarea dreptului la vot, ar fi realizat vreo faptă de discriminare pe criterii politice...". Acest considerent contravine dispozițiilor art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000: "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament în fața instanței și poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice." Prin urmare, pârâtul avea posibilitatea legală de a prezenta doar faptele care ar fi putut naște prezumția unei discriminări, iar această prezentare a răsturnat sarcina probei, obligația dovedirii inexistenței unei fapte de discriminare revenind persoanelor împotriva cărora a fost formulată sesizarea către C.N.C.D. însă recurentul-pârât nu s-a mulțumit doar cu prezentarea unei situații de fapt ci a prezentat și probe în susținerea afirmațiilor sale, inclusiv înregistrări audio permise expres și prin norma specială sus-citată. Această împrejurare, coroborată cu faptul că potrivit regulii generale sarcina probei în procesul civil revine reclamantului denotă grava eroare în aplicarea legii de către instanța de fond în considerarea neîndeplinirii obligației recurentului-pârât de a-și proba susținerile. În ceea ce privește "inexistența scopului sau a efectului prevăzut de lege" și "inexistența unui criteriu discriminatoriu", instanța de fond a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Este evidentă intenția legiuitorului de a crea un cadru flexibil în care orice faptă discriminatorie să poate fi inclusă, fără enumerări limitative și fără o definiție exhaustivă a conceptului de discriminare. Instanța de fond a aplicat greșit această normă juridică considerând că nu a existat o încălcare a unui drept al pârâtului și nici un criteriu în baza căruia să fi fost discriminat. Această concluzie provine din interpretarea restrictivă a normei citate, interpretarea greșită dată fiind exprimarea nelimitativă a legiuitorului. În realitate, o interpretare în acord cu scopul urmărit de legiuitor a fost realizată prin Hotărârea C.N.C.D. 255/16.04.2019, act prin care s-a statuat că și revocarea dintr-o funcție de conducere a unei persoane juridice, fără o motivație reală, legitimă și serioasă, ci doar în baza lipsei sprijinului unui partid politic, reprezintă restrângerea unui drept recunoscut de lege în domeniul economic. De asemenea, enumerarea criteriilor discriminatorii este una exemplificativă, fapt ce rezultă explicit din exprimarea legiuitorului: " ... precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect ...", deci și criteriul apartenenței la un partid politic reprezintă un criteriu pe baza căruia poate fi comisă o faptă de discriminare. În concluzie, Hotărârea C.N.C.D. 255/16.04.2019 este legală și temeinică, iar sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care se impune casarea acesteia, rejudecarea litigiului în fond, respingerea cererilor de chemare în judecată ca neîntemeiate și obligarea reclamanților-intimați la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate de intimați Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că, în mod corect a statuat prima instanță faptul că Hotărârea CNCD nr. 255/16.04.2019 nu răspunde exigențelor formale prevăzute de lege întrucât nu este descrisă complet fapta de discriminare imputată fiecărui reclamant, precum și faptul că nu au fost întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, neexistând scopul sau efectul prevăzut de lege (îngrădirea unui drept) și nici criteriul discriminatoriu. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă E. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că nu se poate reține în sarcina sa niciun element în legătură cu cele relatate privind ziua de 13 iulie 2017. Intimata-reclamantă D. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat având în vedere că petentul B. nu a putut identifica și individualiza în concret, nicio faptă sau conduită persoanlă a intimatei-reclamante care să constituie o faptă de discriminare și nici nu a administrat vreo probă care să susțină direct sau indirect săvârșirea vreunei fapte de discriminare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prima instanță a admis cererile reclamanților și a dispus anularea Hotărârii nr. 255/16.04.2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reținând, în esență că hotărârea nu răspunde exigențelor formale impuse prin art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, pron descrierea insuficientă a faptelor și că elementele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul că nu se poate reține o legătură de cauzalitate între fapta de discriminare și conduita fiecărui reclamant, precum și faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative în temeiul cărora poate fi angajată răspunderea contravențională a reclamanților pentru așa-zisa faptă de discriminare. Prin motivele de recurs, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, urmând ca Înalta Curte să răspundă punctual criticilor invocate. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, constând în aceea că instanța a încălcat normele de drept material aplicabile în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, sau a aplicat greșit legea. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Înalta Curte constată că, pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de textul normativ citat și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior. De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. În cauza dedusă judecății, fapta reclamată constă în aceea că recurentul-pârât a fost revocat din funcția de director general pe criterii politice, adică pentru faptul că nu mai avea susținere din partea niciunui partid politic aflat la guvernare. Or, prin revocarea din funcția de director general nu se poate considera că s-a realizat scopul prevăzut de lege, și anume că ar fi fost restrâns sau înlăturat dreptul recurentului-pârât la muncă, având în vedere că acesta exercita funcția de director general în cadrul Consiliului de Administrație al FNGCIMM IFN S.A., în baza unui contract de mandat, pentru o perioadă de 4 luni, cu posibilitate de revocare. Relevant este faptul că, activitatea F.N.G.C.I.M.M. este guvernată de regulile O.U.G. nr. 109/2001 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, aceasta fiind o instituție financiară nebancară, persoană juridică română de drept privat, înființată în baza Hotărârii Guvernului nr. 1211/2001, cu modificările și completările ulterioare și această entitate este organizată ca societate comercială pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990, având acționar unic Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În aplicarea regulilor stabilite prin O.U.G. nr. 109/2001, membri Consiliului de administrație, inclusiv Directorul general și Directorul general adjunct, ocupă funcția și își îndeplinesc atribuțiile în temeiul unui contract de mandat, și nicidecum în temeiul unor raporturi de muncă. Totodată, Înalta Curte constată că regimul juridic al unui contract de mandat este diferit de cel al unui contract de muncă, context în care, nu se poate reține că recurentului-pârât i-ar fi fost restrâns dreptul la muncă (prin revocarea din funcția de director general), deoarece acesta a continuat să ocupe poziții importante de conducere în cadrul aceleiași entități (director general adjunct, director coordonator al Departamentului de garanții din cadrul FNGCIMM și începând cu data de 15.01.2021 – director general). Astfel, la numai trei zile de la data revocării sale, conform Deciziei nr. 16/2017, același Consiliu de administrație l-a numit în funcția de director general adjunct, după care, la aproximativ o lună de la data revocării sale, acesta a ocupat funcția de director coordonator al Departamentului de garanții al F.N.G.C.I.M.M., context în care se poate observa că, dacă ar fi existat vreun criteriu de discriminare, recurentul-pârât nu ar mai fi ocupat nicio funcție la nivelul menționat. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că nu se poate pune în discuție excluderea, restricționarea sau îngrădirea unor drepturi ale petentului pe criterii politice, câtă vreme același petent a beneficiat în continuare și a fost numit tot în funcții de conducere. De asemenea, în recurs se susține că faptele de discriminare sunt comise sub aparența unor acte sau activități conforme cu legea, iar rolul CNCD și al instanțelor de judecată este acela de a analiza în profunzime sesizările persoanelor care se pretind discriminate și de a decela faptele discriminatorii de actele și faptele autentic legitime. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu prezintă în concret modalitatea în care ar fi trebuit să voteze membrii consiliului de administrație precum și de unde rezultă că faptele de discriminare au fost comise sub aparența unor acte sau activități conforme cu legea, atât timp cât dispozițiile art. 143 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, actualizată, menționează că revocarea din funcția de director general se poate dispune oricând de către Consiliul de Administrație. Criticile din recurs sunt neîntemeiate și din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita. În sentința atacată s-a reținut, în esență, că faptele de discriminare imputate fiecărui reclamant sunt prezentate în hotărârea C.N.C.D. într-o manieră simplificată și superficială, în condițiile în care materialul probator nu oferă indicii cu privire la săvârșirea unei fapte de discriminare cu ocazia exercitării votului în Consiliul de administrație În raport cu aceste dispoziții legale, recurentul-pârât susține că prima instanță a reținut în mod greșit că Hotărârea CNCD nr. 255/16.04.2019 nu răspunde exigențelor formale stabilite prin dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, însă fără a detalia elementele pe care le cuprinde și fără a arăta în mod concret de unde rezultă descrierea faptei de discriminare într-un mod care să corespundă exigențelor subsumate principiului motivării actelor administrative, care decurg din prevederea legală citată. Instanța de control judiciar reține, de asemenea, că insuficiența descrierii faptei de discriminare reținute și sancționate de C.N.C.D. nu a constituit singurul considerent al soluției de anulare a hotărârii contestate, judecătorul fondului făcând o analiză aprofundată a existenței unui tratament discriminatoriu din perspectiva criteriilor prevăzute de lege. În ceea ce privește critica recurentului-pârât conform căreia obligația dovedirii inexistenței unei fapte de discriminare revine persoanelor împotriva cărora a fost formulată sesizarea către C.N.C.D., Înalta Curte constată pe de o parte că în majoritatea cauzelor civile, probațiunea are ca scop stabilirea faptelor pozitive concrete, care reprezintă o stare sau o circumstanță existentă ori care a existat în realitatea obiectivă, în timp ce, probațiunea faptelor negative, respectiv a inexistenței unei circumstanțe sau stări, neîndeplinirii unor acte, neexecutării unor obligații poate fi facută tot printr-un fapt pozitiv. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că administrarea probelor și interpretarea acestora este apanajul instanței de fond, iar în calea de atac a recursului, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul-pârât prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei. 5. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.