ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5345/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017, cu consecința exonerării de la plata sumei de 6.827.092 RON.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 131 din 11 martie 2021, judecând cauza, în fond, după casare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.550 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 322,45 RON către martorul B..

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât prima instanță în mod greșit a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, repunând reclamanta-debitoare în termenul de legal de contestare a actului administrativ contestat, având în vedere că, în dispozitivul deciziei contestate, organul fiscal emitent al actului administrativ contestat, a indicat atât temeiul de drept cât și termenul în care acesta poate fi contestat în procedura prealabilă. Raportat la data comunicării actului administrativ contestat, respectiv data de 22.03.2017 și data depunerii la A.J.F.P. Timiș a contestației împotriva acestuia, respectiv 08.06.2017, reclamanta a nu respectat termenul prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare, conform căruia: "(1) Contestația se va depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii". În opinia recurentei, instanța de fond trebuia să admită excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, să respingă acțiunea ca inadmisibilă, reclamanta-intimata fiind decăzută din dreptul de a mai contesta actul administrativ ce face obiectul prezentului dosar. În dovedirea comunicării actului administrativ, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei originalul confirmării de primire, înscris care poartă într-adevăr mențiunea că persoana care a primit scrisoarea recomandată se identifică cu Cartea de identitate Seria x nr. x, iar din verificările făcute, după casarea cauzei, a rezultat că persoana titulară a respectivei cărți de identitate este numitul B. și nu reclamanta. Pentru a se stabili dacă acest înscris este sau nu apt a face dovada că reclamantei i s-ar fi comunicat scrisoarea recomandată prin care a fost expediat actul administrativ contestat, instanța a procedat la audierea în calitate de martor a persoanei ale cărei date de identificare figurează pe confirmarea de primire, martorul declarând că semnătura de pe confirmarea de primire nu este a sa,instanța de fond omițând să ceară scripte de comparație a semnăturii persoanei care contestă subscrierea, apreciind astfel în mod netemeinic fără a verifica, că semnătura nu este a martorului. Recurenta mai susține că organul fiscal și-a îndeplinit obligația de comunicare a actului administrativ fiscal contestat în conformitate cu dispozițiile art. 47 din NCPF, comunicând scrisoarea recomandată corect la adresa de domiciliu al reclamantei, expedierea prin poștă fiind o garanție a comunicării corecte a înscrisurilor expediate de organele fiscale. De asemenea, se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, comunicarea se poate face și uneia dintre persoanele identificate la art. 163 alin. (6) noul C. proc. civ. Pe fondul cauzei, recurenta apreciază că, în mod cu totul netemeinic și nelegal, prima instanță a reținut faptul că, pârâta nu a probat existența raportului de cauzalitate dintre fapte omisive sau comisive ale reclamantei pentru a se putea concluziona că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei acesteia. Consideră netemeinică și nelegală hotărârea pronunțată în ceea ce privește motivul reținut de instanța de fond, privind neîndeplinirea condiției relei -credințe, organul fiscal dovedind implicarea reclamantei în ajungerea societății S.C C. S.R.L. în stare de insolvabilitate, condiția relei-credințe fiind temeinic argumentată și dovedită de organul fiscal, argumente și dovezi pe care instanța nu le-a avut în vedere sau le-a interpretat eronat. Analizând situația obligațiilor fiscale înregistrate de debitorul S.C. C. S.R.L., a rezultat că acesta înregistra la data de 18.08.2016 obligații fiscale în sumă totală de 6.827.092 RON, din care debite în sumă totală de 6.099.812 RON și accesorii în sumă totală de 727.280 RON. Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017, emisă în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș prin Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, a angajat răspunderea solidară a doamnei A., în calitate de administrator și de asociat unic a S.C. C. S.R.L., pentru suma totală de 6.827.092 RON, reprezentând debite în sumă de 6.099.812 RON și accesorii aferente în sumă de 727.280 RON. Ca urmare a măsurilor întreprinse în cazul societății S.C. C. S.R.L., organele de executare silită din cadrul Administrației Finanțelor Publice Timișoara au recuperat doar parțial sumele datorate bugetului consolidat al statului de către acest contribuabil. Întrucât S.C. C. S.R.L. nu și-a plătit de bunăvoie obligațiile datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, au inițiat acțiunile de executare silită a debitorului, executarea silită a creanțelor fiscale efectuându-se în temeiul titlurilor executorii emise conform art. 141 din O.G. nr. 92/2003 și art. 226 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Executarea silită a debitorului a început prin comunicarea, de către organul fiscal competent, a somațiilor însoțite de titluri executorii, prevederile art. 145 din O.G. nr. 92/2003 și art. 230 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind respectate întocmai. Din cele prezentate în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.03.2017 rezultă reaua-credință a administratorului societății în săvârșirea faptelor ilicite imputate. Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la atribuțiilor lor, precum și pentru nerespectarea obligațiilor care le-au revenit în baza mandatului încredințat de către acționari, prin actul constitutiv sau prin intermediul adunării generale. Conform art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991 răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a supus controlului de legalitate Decizia nr. 12661/20.03.2017 de angajare a răspunderii solidare emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, prin care a fost angajată răspunderea solidară a sa, în calitate de asociat unic al debitorului S.C. C. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale în limita sumei de 6.827.092 RON. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic și legal a respins această excepție. Potrivit art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare se depune la organul fiscal în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal sub sancțiunea decăderii. Examinând înscrisurile depuse în dovedirea comunicării actului administrativ fiscal contestat, respectiv scrisoarea recomandată cu confirmare de primire depusă la dosar, în original, instanța de fond a constatat că înscrisul poartă mențiunea că persoana care ar fi primit decizia comunicată se identifică cu carte de identitate seria x nr. x Din verificările efectuate a rezultat că persoana titulară a respectivei cărți de identitate este numitul B., și nu reclamanta, care la data comunicării scrisorii recomandate, respectiv 22.03.2017 se identifica cu cartea de identitate seria x nr. x, având domiciliul în sat, doar împreună cu soțul său, cetățean italian, identificat cu carte de identitate emisă de autoritățile italiene din Napoli, nr. x și fiul lor minor. Respectând decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv pentru stabilirea corectă a circumstanțelor privind comunicarea deciziei, pentru a se face dovada că reclamantei i s-ar fi comunicat decizia de angajare a răspunderii nr. 12661/20.03.2017 la data de 22.03.2017, instanța de fond a procedat la audierea, în calitate de martor, a persoanei ale cărei date de identificare figurează pe confirmarea de primire de care s-a prevalat pârâta. În urma administrării probei testimoniale, martorul a declarat, sub prestare de jurământ, că nu a locuit niciodată la adresa din sat D., str. x C, jud. Timiș, că nu o cunoaște pe reclamantă, respectiv că nu este semnătura sa pe confirmarea de primire atașată la dosarul cauzei și nu înțelege de ce apar menționate seria și numărul de buletin personale pe confirmarea de primire ce i-a fost prezentată. Astfel fiind, instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada certă a faptului că reclamantei i s-ar fi comunicat decizia contestată la data de 22.03.2017. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că depunerea contestației la oficiul poștal la data de 06.06.2017, respectiv înregistrarea acesteia la pârâtă la data de 08.06.2017, se încadrează în termenul de 45 de zile stabilit de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, iar pârâta nu a făcut dovada certă a emiterii unei comunicări valabile la o dată anterioară, orice dubiu sub acest aspect fiind de natură a profita reclamantei. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constatând că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că obligațiile fiscale ale debitoarei datează din perioada în care reclamanta avea calitate de asociat și administrator al acestei societăți, însă probatoriul administrat nu este de natură a releva împrejurarea că aceasta ar fi nesocotit sau ignorat cu intenție frauduloasă obligațiile legale ce îi reveneau în această calitate, acționând cu rea credință în neîndeplinirea obligației de a declara veniturile realizate, sumele respective fiind debite cuprinse în evidența fiscală ulterior deschiderii procedurii insolvenței, având în vedere că societatea se afla sub incidența Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, începând cu data de 18.07.2013, și nu s-a făcut dovada că societatea ar fi dispus de active sau sume de bani pe care reclamanta cu rea-credință să le utilizeze în alt scop decât cel al achitării obligațiilor fiscale. Nu orice deficiență managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților și a motiva suportarea pasivului de către aceștia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale și care sunt săvârșite cu rea-credință și nu și orice politică managerială deficitară. Or, reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor ceea ce nu s-a dovedit în cauză. De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că pârâta nu a probat existența raportului de cauzalitate dintre fapte omisive sau comisive ale reclamantei și starea de insolvabilitate creată, pentru a se putea concluziona că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei acesteia, concretizată în acțiuni/omisiuni specifice, câtă vreme nu s-a dovedit prin vreun mijloc de probă că administratorul a acționat în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credință trebuie a fi dovedită în mod efectiv și nu prezintă. Reaua-credință este condiția esențială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situația constatării unor debite fiscale ale societății că acestea nu au fost achitate cu rea-credință. Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiția prejudiciului trebuie dovedită și forma de vinovăție cerută de lege, așadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanțele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu față de bugetul statului, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauza de față. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția ce urmează a se pronunța, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nedovedită.