ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5279/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.06.2021 sub nr. x/2021, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea Rezoluției nr. C21-814/19.05.2021 a Inspectorului-Șef al Inspecției Judiciare privind rezultatul verificărilor efectuate asupra comportamentului magistraților care au pronunțat decizia nr. 875 din 13.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019, considerând că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 15 din Constituția României.

Au solicitat reclamanții reluarea judecății în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2017 ale Curții de Apel București, în sensul obligării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de despăgubire, pentru suma pretinsă de aceștia, de 1.667.581,5 RON.

Prin sentința nr. 1599 din 8 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de reluare a judecății în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2017 ale Curții de Apel București și de obligare a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

A respins cererea având ca obiect anularea Rezoluțiilor nr. 21-899/13.04.2021 și nr. C-814/19.05.2021, formulată în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora.

A respins cererea având ca obiect anularea Rezoluțiilor nr. 21-899/13.04.2021 și nr. C-814/19.05.2021, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1599 din 8 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 din vechiul C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au susținut, în esență, că sentința recurată este motivată cu încălcarea ordinii normative, juridice, constituționale, în condițiile în care prima instanță a pronunțat hotărârea pe fondul unui act normativ neconstituțional din punct de vedere al dispozițiilor cuprinse la art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevăd modalitatea de aplicare a legii.

Au citat recurenții prevederile art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1)-(3), art. 44 alin. (1), art. 52 alin. (1) și (3), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și cele cuprinse la art. 6 alin. (1) și alin. (5), art. 9, art. 15, art. 1357, art. 1831 și art. 1385 din C. civ., au făcut trimitere la jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a României în materia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și au reiterat pe larg întreaga situație de fapt dedusă judecății și probele administrate în cauzele ce au făcut obiectul sesizării înregistrate la Inspecția Judiciară, concluzionând că sentința de fond este nelegală și se impune casarea acesteia și admiterea acțiunii.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03.03.2022, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.

A formulat întâmpinare și intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul căreia, cu prioritate, a invocat excepția tardivității recursului, precum și excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, în subsidiar solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 10 noiembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului, reținând că a fost declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege în raport de data depunerii cererii de recurs la poștă, din 25 ianuarie 2022, și data comunicării sentinței din 10 ianuarie 2022, după care a reținut cauza pentru soluționare pe excepția nulității recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată prin întâmpinare de intimatele-pârâte Inspecția Judiciară și Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar apreciază că excepția este întemeiată și o va admite, urmând să constate că recursul declarat de reclamanți este nul, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, întrucât recurenții-reclamanți au invocat în susținerea recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., subsumând acestor motive de casare criticile formulate, Înalta Curte constată că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., raportat la data formulării cererii de chemare în judecată ce a stat la baza prezentului demers judiciar, și anume 3 iunie 2021, și față de prevederile art. 24 din noul C. proc. civ. potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Corespondentul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 este art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din 2010, aplicabil speței, conform căruia: "Casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", așa încât cererea de recurs urmează a fi analizată prin raportare la aceste dispoziții legale.

În actuala reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Așadar, motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: …d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile legale amintite.

În speță, recurenții-reclamanți nu au formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de prima instanță, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurenților, reține caracterul nesistematizat și nestructurat al căii de atac în motive care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate, aceștia limitându-se să reitereze întreaga situație de fapt dedusă judecății și probele administrate în cauzele ce au făcut obiectul sesizării înregistrate la Inspecția Judiciară, să citeze mai multe texte de lege, inclusiv din Constituția României și să evoce jurisprudența Curții Constituționale.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarace simpla nemulțumire a părților recurente cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

În cauză, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamanții indicând în mod formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (corespondentul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865), fără a formula nicio critică de nelegalitate la adresa sentinței atacate. Dimpotrivă, aceștia au reluat aspecte referitoare la fondul cauzelor ce fac obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare, situația de fapt și conținutul mai multor texte de lege considerate relevante.

Ca urmare, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate.

În egală măsură, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinței de fond, dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ.

În consecință, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul din cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenții-reclamanți nu s-au conformat exigențelor impuse de lege și nu au formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același Cod, va constata nul recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței de fond, pe care o va menține ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1599 din 8 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.