ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2499/2022

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2020, la 5 martie 2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat obligarea pârâților A., B. și C., în solidar, la plata sumei de 260.578,26 RON actualizată cu indicele de inflație de la data plății despăgubirilor către beneficiari, respectiv 22.02.2011, până la data plății efective.

Prin încheierea din 27 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., în favoarea Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 10 mertie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a II a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., având ca obiect pretenții, în favoarea secției civile a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 916 din 4 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și fost respinsă cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 981 din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 916 din 4 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă; a fost obligată apelanta la plata către intimatul A. a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a formulat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat greșit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv data plății compensațiilor, 22 februarie 2011, ceea ce a determinat reținerea greșită și a incidenței dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la cazurile de îndrerupere a cursului prescripției.

Susține că a cunoscut existența producerii prejudiciului prin raportul de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curții de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român, iar termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existența prejudiciului.

Arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la instituția întreruperii termenului de prescripție întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar reprezentanții ANRP au formulat, la 15 mai 2014, sesizare penală privind săvârșirea de către membrii Comisiei județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a infracțiunii continuate de abuz în serviciu. Susține că dosarul penal nr. x/2014 a fost soluționat prin Ordonanța de clasare din 19 aprilie 2019, moment de la care încetează cauza de întrerupere a cursului prescripției și curge o nouă prescripție extinctivă.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel, invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și arată că instanța de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Arată că dispozițiile articolului precitat nu intră în contradicție cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanța de judecată nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client.

Afirmă că trebuie să existe o echivalență între munca prestată de avocat și onorariu, iar faptul că reprezentantul convențional al intimatului s-a prezentat la toate termenele de judecată nu reprezintă per se o condiție a majorării onorariului său către o valoare disproporționată în raport de munca îndeplinită de acesta.

Prin întâmpinare, intimata C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 19 octombrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 15 decembrie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

Înalta Curte reține că recurenta nu a adus critici punctuale deciziei atacate și nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, sub aspectul normelor legale interpretate ori aplicate greșit de către instanța de apel, limitându-se să reitereze motivele deduse judecății apelului.

Astfel, prin cererea de recurs, partea a susținut nelegalitatea soluției pronunțate sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, susținând că acest termen de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existența prejudiciului, respectiv după întocmirea raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curții de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care a pricinuit-o era momentul plății și nu momentul la care reclamanta a cunoscut paguba și pe făptuitor ca urmare a raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013, sens în care a constatat că prin decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a apreciat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuții, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Sub un alt aspect, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la instituția întreruperii termenului de prescripție întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

Prin decizia recurată s-a constatat că, în cauza pendinte, nu a operat întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen, având în vedere, pe de o parte, că plângerea penală a fost formulată la 15 mai 2014, după împlinirea termenului de prescripție, astfel cum rezultă din ordonanța de clasare nr. 149/P/2016 din 18 aprilie 2019, iar, pe de altă parte, că nu rezultă din probele administrate că reclamanta s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal pentru recuperarea eventualului prejudiciu ce face obiectul cererii de față.

Astfel, se constată că aceleași critici din recurs au fost dezvoltate în calea de atac a apelului, regăsindu-se inserate în considerentele deciziei recurate, în raport de care instanța de apel a expus raționamentul juridic ce reflectă soluția de respingere a apelului, ca nefondat.

În raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse deja judecății în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenta-reclamantă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

O altă critică formulată a vizat faptul că instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, fără a avea în vedere că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei."

Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nici nu se pot reține motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei 981 din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 981 din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 2000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.