ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 421.284 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății. Prin încheierea din 16 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale funcționale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secția a II-a contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe. Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a contencios administrativ și fiscal și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile ale Tribunalului București. Cererea a fost înregistrată la data de 27 februarie 2020 pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă sub nr. x/2020***.

Sentința Tribunalului București, secția a IV a civilă Prin sentința civilă nr. 904 din 22 iunie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A., B., ca prescrisă și a dispus obligarea reclamanților la plata către pârâtul A. a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 1968 din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 904 din 22.06.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a dispus obligarea reclamantei la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a formulat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat greșit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv data emiterii deciziei nr. 10 din 10.10.2013 de către Curtea de Conturi prin care au fost dispuse măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul român, fără a lua în considerare incidența art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la întreruperea termenului de prescripție extinctivă. Susține că a cunoscut existența producerii prejudiciului prin raportul de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curții de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român, iar termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existența prejudiciului. Arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la instituția întreruperii termenului de prescripție întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar reprezentanții ANRP au formulat, la 15 mai 2014, sesizare penală privind săvârșirea de către membrii Comisiei județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a infracțiunii continuate de abuz în serviciu. Susține că dosarul penal x/2015, reunit, ulterior, la dosarul nr. x/2014 a fost soluționat prin Ordonanța de clasare din 19 aprilie 2019 cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, moment de la care încetează cauza de întrerupere a cursului prescripției și curge o nouă prescripție extinctivă. Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel, invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și arată că instanța de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Arată că dispozițiile articolului precitat nu intră în contradicție cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanța de judecată nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client. Afirmă că trebuie să existe o echivalență între munca prestată de avocat și onorariu, iar faptul că reprezentantul convențional al intimatului s-a prezentat la toate termenele de judecată nu reprezintă per se o condiție a majorării onorariului său către o valoare disproporționată în raport de munca îndeplinită de acesta.

Apărările formulate în cauză La data de 08 ianuarie 2024, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON. La data de 26 februarie 2024, intimatul-pârât A. a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei –reclamanate la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 22 ianuarie 2024, a fost fixat termen de judecată la 19 martie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate. Verificând, în aceste coordonate, cererea de recurs formulată de reclamantă, Înalta Curte constată că prin aceasta nu au fost aduse critici punctuale deciziei atacate, în sensul că recurenta nu a arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel sub aspectul modului de interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză, ci s-a limitat la a reitera susținerile formulate în fața instanței devolutive. Astfel, prin cererea de recurs, partea a invocat nelegalitatea soluției pronunțate din perspectiva modului de stabilire a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, susținând că acest termen de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existența prejudiciului, respectiv după întocmirea raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curții de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care a pricinuit-o era data emiterii Deciziei nr. 10/10.10.2013 de către Curtea de Conturi, aspect cu privire la care, aceeași instanță a constatat că nu este contestat de către reclamantă care admite că aceasta este data de început a curgerii termenului de prescripție. Sub un alt aspect, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitoare la instituția întreruperii termenului de prescripție întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Prin decizia recurată s-a constatat că, în cauza pendinte, nu a operat întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen, având în vedere, pe de o parte, că prin raportare la data de început reținută de prima instanță, necontestată de recurenta-reclamantă, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii, plângerea penală fiind formulată la 15 mai 2014, după împlinirea termenului de prescripție, iar, pe de altă parte, că plângerea penală a fost formulată împotriva altor persoane decât a intimaților-pârâți din prezenta cauză, A. și B.. Se constată că aceleași critici din recurs au fost dezvoltate și în calea de atac a apelului, acestea fiind reținute și analizate ca atare în considerentele deciziei recurate, instanța de apel expunând în mod judicios raționamentul care a stat la baza înlăturării lor. În raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterându-le, doar, pe cele deduse deja judecății în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenta-reclamantă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. O altă critică formulată a vizat faptul că instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, fără a avea în vedere că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei." Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate, care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel că nu poate forma obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nici nu se pot reține motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1968A din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, către intimata-pârâtă B., conform chitanței nr. 479 din 08 ianuarie 2024, aflate la dosarul de recurs, și în cuantum de 1500 RON, către intimatul-pârât A., conform chitanței seria x nr. x aflate la dosarul de recurs.