ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5106/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2021, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, au solicitat instanței să se constate că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, până în prezent, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege a omis a formula un răspuns la solicitarea reclamanților de a emite ordinele de salarizare pentru sumele stabilite prin hotărâre judecătorească nr. 1322 pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, obligarea emiterii de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru fiecare dintre reclamanți a unui nou ordin de încadrare, salarizare, cu respectarea deciziei judecătorești nr. 1322 pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 28.11.2016 (după caz raportat la data numirii în funcție) și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) existent la momentul 11 noiembrie 2009 respectiv la nivelul cuvenit procurorilor DNA/DIICOT prin hotărârile judecătorești pronunțate în perioada 2007-2009 (astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 1322 pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj), obligarea pârâților ca pentru viitor, obligațiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, în conformitate cu prevederile art. 166 din Codul Muncii, obligarea pârâților la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin respectarea hotărârii judecătorești pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, decât pentru trecut și nu pentru viitor, prin plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare ce trebuiau a fi emise, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă, obligarea la plata de daune morale, în cuantum de 10.000 de euro pentru fiecare dintre reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 159/2021 din 2 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, s-au dispus următoarele: au fost respinse excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, lipsa calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, lipsa calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, lipsa calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș; a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită pentru fiecare reclamant un nou ordin de încadrare, salarizare, care să aibă în vedere decizia civilă nr. 1322/20.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj, conform căreia indemnizația de încadrare se stabilește conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 28.11.2016 respectiv data numirii reclamanților în funcție, și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT; au fost obligați pârâții la plata lunară, în viitor, a drepturilor salariale astfel stabilite; au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, de la scadență și până la plata efectivă. Totodată a fost respinsă cererea privind obligarea pârâților la plata daunelor morale.

Împotriva sentinței civile nr. 159 din 2 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a sentinței recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 15.02.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă ca prescrisă iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată, considerând că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 precum și punctele 13-14 lit. a) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 303/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1)

1

– 1

4

din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Apreciază acesta că judecătorul fondului în mod greșit a respins excepția prescripției extinctive, întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 28.11.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 15.02.2021, prin urmare, în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 15.02.2018. Consideră că nu pot fi reținute argumentele referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, întrucât acest act normativ și-a încetat efectele în cursul anului 2016 iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată la instanță la 15.02.2021.

În opinia sa, cum decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curții de Apel Cluj a fost pronunțată într-un litigiu de muncă aceasta nu instituia în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare.

Redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, or, în acest context, consideră că în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

A mai arătat recurentul că începând cu 01.01.2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare care a înlocuit reglementările anterioare, din analiza prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 rezultând că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011, prin urmare, consideră că dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi, cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

De asemenea, a mai precizat acesta că reclamanții nu dețin gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și că în mod greșit instanța de fond a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de casare invocat apreciază că soluția instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității nu are susținere.

În opinia sa, ordinele de salarizare nu sunt acte administrative iar inadmisibilitatea acțiunii rezidă și din competența stabilită pentru instanța de contencios administrativ prin acte normative.

Consideră că motivarea instanței, potrivit căreia "stabilirea salariilor reclamanților, având calitatea de procurori (…), se realizează prin emiterea ordinelor de salarizare de către pârâtul de rd. 1 (Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție)", nu este la adăpost de critici, întrucât dacă s-ar aplica un astfel de raționament am ajunge la concluzia că orice ordin de salarizare emis de procurorul general ar putea fi atacat în fața instanței de contencios administrativ și nu urmând procedura specială, derogatorie, reglementată de Legea nr. 153/2017.

Prin admiterea acțiunii, cel puțin în ceea ce privește obligarea ordonatorilor secundari și terțiari de credite la plata unor sume, instanța a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. cât și dispozițiile art. 623 din același cod.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că deși instanța a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistrița Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curții de Apel Cluj, aceasta a înfrânt-o printr-o nouă soluționare a fondului, motivând că "față de recunoașterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,00 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, Curtea va obliga pârâții la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, de la scadență și până la plata efectivă".

Cel de al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Menționează recurentul că reclamanții au chemat în judecată ordonatorii secundari și terțiari de credite în cadrul cărora și-au desfășurat activitatea doar pentru pretențiile aferente perioadelor în care și-au desfășurat activitatea în cadrul acestora. Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar petitele 1 și 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

3.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Consideră că în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative.

În opinia sa ordinele de salarizare nu sunt acte administrative iar inadmisibilitatea acțiunii rezidă și din competența stabilită pentru instanța de contencios administrativ prin acte normative.

Instanța de contencios care a soluționat prezenta cauză se substituie instanței de executare, obligând pârâții la punerea în executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță civilă, în complet constituie pentru soluționarea conflictelor de muncă. Prin admiterea acțiunii, cel puțin în ceea ce privește obligarea ordonatorilor secundari și terțiari de credite la plata unor sume, instanța a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. cât și dispozițiile art. 623 din același cod.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că deși instanța a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistrița Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curții de Apel Cluj, aceasta a înfrânt-o printr-o nouă soluționare a fondului.

Este de remarcat faptul că deși reține incidența autorității de lucru judecat, instanța purcede la o nouă soluționare a fondului motivând că "față de recunoașterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,00 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, Curtea va obliga pârâții la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, de la scadență și până la plata efectivă".

Or, din analiza comparativă a celor două hotărâri judecătorești, respectiv sentința recurată și decizia nr. 1322/2020 a Curții de Apel Cluj reiese că ambele au dispus plata pentru perioada ulterioară soluționării litigiului.

Ultimul motiv de recurs se referă la faptul că instanța în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Susține recurentul că reclamanții, în cererea introductivă de instanță au precizat perioadele de activitate în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care apreciază că aceștia au chemat în judecată ordonatorii secundari și terțiari de credite în cadrul cărora și-au desfășurat activitatea doar pentru pretențiile aferente perioadelor în care și-au desfășurat activitatea în cadrul acestora. Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar petitele 1 și 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș.

3.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se întemeiază pe faptul că soluția instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității nu are susținere raportat la faptul că ordinele de salarizare nu sunt acte administrative. În opinia recurentului, raporturile stabilite între reclamanți și unitățile de parchet sunt raporturi de serviciu și nu raporturi administrative iar inadmisibilitatea rezidă și din competența stabilită pentru instanța de contencios administrativ prin acte normative.

Consideră că instanța de contencios care a soluționat cauza se substituie instanței de executare, obligând pârâții la punerea în executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță civilă, în complet constituit pentru soluționarea conflictelor de muncă.

O altă critică adusă sentinței recurate privește faptul că instanța, deși reține autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 175/F din 29.06.2020 a Tribunalului Bistrița Năsăud, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1322 din 20.11.2020 a Curții de Apel Cluj, o înfrânge printr-o nouă soluționare a fondului, de remarcat fiind motivarea de la fila x a sentinței.

Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare raportat la faptul că ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar petitele 1 și 2 sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

4.1 Intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind lovit de nulitate iar în subsidiar ca nefondat precum și respingerea recursurilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, ca nefondate.

Referitor la nulitatea recursului promovat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, consideră intimații-reclamanți că nu au fost dezvoltate critici din care să rezulte normele de drept material încălcate sau aplicate greșit.

De asemenea, consideră că în condițiile în care dreptul de a solicita emiterea ordinelor de salarizare s-a născut odată cu decizia nr. 1322/20.11.2020 a Curții de Apel Cluj, sunt nefondate criticile privind prescripția.

Referitor la celelalte critici aduse de recurenți sentinței instanței de fond privind excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive, apreciază intimații că sunt nefondate și că instanța în mod legal și temeinic a respins aceste excepții. În ce privește critica referitoare la respingerea excepției autorității de lucru judecat consideră că o asemenea excepție nu a fost invocată iar instanța de fond în mod legal a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Curții de Ape Cluj, prin sentința recurată a dat eficiență acesteia, dispunând obligarea emiterii ordinelor de salarizare. Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind obligarea emiterii unui ordin de salarizare, motiv pentru care critica recurenților potrivit căreia instanța de contencios a înfrânt autoritatea de lucru judecat printr-o nouă soluționare a fondului este nefondată.

4.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de unitățile de parchet pârâte, reiterând motivele invocate prin cererea de recurs.

4.3 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor iar pe fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

4.4 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, reluând susținerile din cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 octombrie 202, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată pentru 2 noiembrie 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepției nulității recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție invocată de intimații-reclamanți, constatând că în cererea de recurs sunt detaliate atât motivele de nelegalitate cât și temeiul de drept al criticilor formulate.

Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2020 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au solicitat pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonator principal de credite, punerea în executare a deciziei civile nr. 1322/A/20.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj, respectiv recalcularea indemnizației și plata diferențelor salariale rezultate, atât pentru trecut, cât și pentru viitor, prin emiterea ordinelor de salarizare corespunzătoare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a răspuns solicitării formulate și nu e emis ordine de salarizare având ca obiect indemnizația stabilită prin decizia civilă nr. 1322/A/20.11.2020 a Curții de Apel Cluj. De asemenea, nu a procedat la ordonarea plății, iar pârâții ordonatori secundari și terțiari de credite nu au procedat la plata către reclamanți a sumelor stabilite ca datorate prin hotărârea judecătorească menționată.

În acest context instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș cu acțiunea având ca obiect:

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare, salarizare, cu respectarea deciziei judecătorești nr. 1322 pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj;

- obligarea pârâților ca pentru viitor, obligațiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, precum și obligarea acestora la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat, prin respectarea hotărârii judecătorești pronunțată la data de 20.11.2020, în dosar nr. x/2019 de către Curtea de Apel Cluj, decât pentru trecut și nu pentru viitor, prin plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare ce trebuiau a fi emise, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă;

- obligarea la plata de daune morale, în cuantum de 10.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți;

Acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, refuzul pârâtului fiind apreciat de prima instanță ca nejustificat.

Recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare au formulat critici de nelegalitate împotriva acestei sentințe, susținând în esență că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției extinctive (PICCJ), excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale pasive și că hotărârea recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legislației incidente în materia salarizării magistraților, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar având în vedere similitudinea argumentelor și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de recurenții-pârâți în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de aceștia în fața primei instanțe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinările din dosarul de fond.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, constatând caracterul neântemeiat al acestei excepții.

Prin decizia civilă nr. 1322/A/20.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj, definitivă, s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamanților la reclalcularea cuantumului indemnizației de bază brute lunare cuvenită, ținând seama de perioada în care aceștia și-au desfășurat activitatea în cadrul pârâților, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizațiile procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 28.11.2016 și în continuare, egalizare care operează și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Astfel, de la data rămânerii definitive a acestei sentințe (20.11.2020) curge termenul de prescripție de 3 ani în interiorul căruie reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată de față.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că în speță reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare, care să dea conținut deciziei civile nr. 1322/A/20.11.2020 a Curții de Apel Cluj, fiind invocat în susținerea acțiunii un refuz nejustificat.

În condițiile în care pârâtul nu a răspuns solicitării reclamanților, devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care "se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, astfel că și această soluție este corectă.

În ceea ce privește criticile legate de greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive se constată că și acestea sunt nefondate.

Recurenții au întemeiat aceste susțineri pe ideea că ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție iar petitele acțiunii sunt astfel formulate încât nu pot fi opuse parchetelor de pe lângă curțile de apel sau tribunale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că petitul acțiunii din prezenta cauză cuprinde atât solicitarea de emitere a unui nou ordin de încadrare cât și solicitarea de obligare la plată ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății…".

Potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 "(1) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege, are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public, iar potrivit alin. (4) "(4) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite."

Totodată, conform art. 93 din același act normativ "Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite".

Cum calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între titularul obligației subiective și persoana chemată în judecată, reprezentând o condiție de exercitare a acțiunii civile iar în conformitate cu art. 131 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, bugetul pentru parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că este justificată calitatea procesuală pasivă a recurenților din prezenta cauză din perspectiva obligației de a plăti drepturile salariale solicitate de reclamanți.

Distinct de aceste aspecte, Înalta Curte constată că deși recurenții-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare și-au întemeiat cererea de recurs pe pct. 6 și 7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceste motive de casare nu sunt incidente în speța de față.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește pe deplin sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la respingerea autorității de lucru judecat se constată că o asemenea susținere este în mod evident eronată, în condițiile în care, instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj, dând eficiență acestei sentințe, dispunând obligarea emiterii ordinelor de salarizare. Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019 nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind obligarea emiterii unui ordin de salarizare, motiv pentru care critica recurenților potrivit căreia instanța de contencios administrativ a înfrânt autoritatea de lucru judecat printr-o nouă soluționare a fondului nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, fiind nefondată.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanță caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanți.

S-a invocat greșita interpretare și aplicare a legislației incidente în materia salarizării magistraților prin raportare la faptul că procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., iar acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,00.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ignoră motivația esențială ce a stat la baza admiterii acțiunii de către prima instanță, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecății, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești definitive prin care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare au fost obligați să recalculeze cuantumul indemnizației de bază brute lunare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2006, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, prin egalizare cu indemnizația procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006 începând cu data de 28.11.2016 și în continuare, egalizare care operează și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanță a constatat că apărările formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 1322/A/2020, Curtea de Apel Cluj analizând în ce măsură acțiunea formulată de reclamanți este fondată, devenind aplicabile prevederile art. 430 și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în raport de aceste dispoziții legale, prima instanță a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizionala, adică a acelor motive care conțin soluții asupra unor puncte litigioase ale procesului de așa maniera încât doar felul în care au fost aduse în fata judecății (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluții să nu se regăsească în dispozitiv. Așadar, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanță a reținut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinelor de salarizare pentru reclamanți, motivele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin întâmpinare trebuind să fie înlăturate ca efect al autorității de lucru judecat.

Or, în recursul de față recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanță ca efect al prevederilor art. 430 și 431 C. proc. civ.

Față de recunoașterea prin hotărâre judecătorească definitivă a drepturilor salariale la nivelul coeficientul de multiplicare 19,000 existent la momentul 11.11.2009, la nivelul stabilit pentru procurorii DNA/DIICOT, în mod corect prima instanță a obligat pârâții la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele recalculate conform ordinelor de salarizare care era necesar a fi emise, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, de la scadență și până la plata efectivă.

În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâților la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va respinge recursurile pârâților ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, împotriva sentinței nr. 159 din 2 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.