ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5010/2022

Ședința publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 27.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării a solicitat ca în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările și completările ulterioare, anularea pe motiv de nelegalitate a OMEC nr. 4671 din 06.07.2020 privind neconfirmarea sa în funcția de rector al Universității "Tibiscus" din Timișoara și obligarea Ministrului Educației și Cercetării să emită Ordinul pentru confirmarea în funcția de Rector a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 26 pronunțată la data de 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. și a dispus anularea OMEC nr. 4671 din data de 06.07.2020 privind neconfirmarea reclamantului în funcția de rector al Universității Tibiscus din Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 162 pronunțată la data de 25 martie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 26/25.01.2021 și a dispus completarea dispozitivului acestei sentințe în sensul că a obligat Ministerul Educației și Cercetării să emită în favoarea reclamantului ordinul pentru confirmare în funcția de rector alș Universității Tibiscus din Timișoara.

Împotriva sentinței civile nr. 26/25.01.2021 cât și împotriva sentinei civile nr. 162/25.03.2021 a formulat recurs pârâtul Ministerul Educației și Cercetării ambele recursuri fiind întemeiate pe aceleași motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentințelor recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.

În acest sens se arată că legile în vigoare nu prevăd reguli distincte pentru pensionarea personalului de conducere, acest personal anterior ocupării funcției de conducere exercită în fapt o funcție de execuție, regulile pensionării personalului care ocupă funcții de execuție fiind aplicabile și personalului care ocupă funcții de conducere.

Afirmă recurentul pârât că Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, nu stipulează cu privire la reguli distincte pentru personalul de conducere, legiuitorul primar uzitând termenul de "asigurat", termen incident și în cadrul personalului de execuție și în cazul personalului de conducere, pentru pensionare fiind necesar a fi îndeplinite condițiile de vârstă, respectiv stagiu minim de cotizare.

În opina recurentului, argumentația instanței de fond "în universitățile de stat, particulare și confesionale, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2012, nu mai există nicio condiționare legală a funcțiilor de conducere sau de administrare de limita vârstei de pensionare, ceea ce înseamnă că asemenea funcții se pot exercita fără limită de vârstă" este discriminatorie, vădit nelegală și nesusținută nu doar de normele de drept dar și de starea de fapt.

Se arată de către recurent și faptul că personalul didactic este personalul care are dreptul de a ocupa funcție de conducere și apreciază că nu era necesar ca legiuitorul primar să reglementeze distinct pentru pensionarea personalului de conducere din învățământ, fiind suficient să reglementeze cu privire la pensionarea personalului care are dreptul de a ocupa o funcție de conducere.

Totodată, se arată că instanța de fond a omis și prevederile art. 287 alin. (21) din Legea nr. 1/2011 și susține că în raport de această dispoziție legală norma didactică este apanajul personalului didactic.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. susținând că prin motivarea dată respectiv personalul de conducere exercită fără limită de vârstă funcți de conducere se intervertește în legiuitor. Topate categoriile de personal se pensionează, acest drept fundamental neputând fi șters printr-o interpretare exagerată rezultat al voinței unei singure persoane.

Se critică hotărârea atacată și pe considerentul că instanța de fond în mod nelegal a înlăturat de aplicare OMENCS nr. 3571/2015 ordin care reglementa cadrul privind procesul de stabilire și de alegere a structurilor și funcțiilor de conducere la nivelul instituțiilor din sistemul național de învățământ superior.

Textul art. 5 alin. (1) din Legea educației naționale invocat de instanța de fond nu se referă la acest act administrativ cu caracter normativ de nivel inferior emis în baza Legii nr. 1/2011 ci la acte de același nivel, respectiv legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență, iar prin utilizarea sintagmei "în domeniul educației și al formării profesionale" legiuitorul a trasat delimitarea de celelalte domenii fiind evident că ipoteza normei nu se referea la acte din același domeniu al educației, ci la un concurs de acte normative în care prioritate ale legea aducației.

Prin recursul declarat împotriva sentinței nr. 162 din 25 martie 2021 sunt invocate, în esență, aceleași critici, fiind invocate aceleași motive de casare respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurentul, și prin acest recurs, că legiuitorul a stabilit că vârsta de pensionare a personalului didactic și de cercetare este de 65 de ani fără a reglementa vreo excepție în ceea ce privește situația în care aceștia dețin vreo funcție de conducere.

Afirmă că instanța de fond a făcut o interpretare trunchiată a prevederilor aplicabile și a reținut în mod eronat că normele art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se referă doar la personalul didactic și de cercetare care se pensionează la vârsta de 65 de ani și nu la personalul care ocupă funcții de conducere sau de administrare. Aceste dispoziții legale se impun a fi interpretate în mod coroborat și cu celelalte prevederile ale legii primare respectiv art. 289 conform cărora personalul didactic și de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Invocă recurentul și dispozițiile art. 207 alin. (2)

1

din Legea nr. 1/2011 precum și dispozițiile art. 287 alin. (21) din Leghea nr. 1/2011.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând, pe cale de excepție respingerea recursurilor ca nemotivate, iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

În esență, se susține de către intimat împrejurarea că dispozițiilșe art. 215 alin. (1) precum și dispozițiile art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 au fost abrogate prin art. I pct. 10 și 17 din O.U.G. nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie – 21 decembrie 2013.

Așadar, în universitățile de stat, particulare și confesionale, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2012 nu mai există nicio condiționare legală a funcțiilor de conducere sau de administrare de limita vârstei de pensionare, ceea ce înseamnă că asemenea funcții se pot exercita fără limită de vârstă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, pe motiv de nelegalitate, a OMEC nr. 4671 din 06.07.2020 privind neconfirmarea sa în funcția de rector al Universității "Tibiscus" din Timișoara și obligarea Ministrului Educației și Cercetării să emită Ordinul pentru confirmarea în funcția de Rector.

Prima instanță, prin sentința nr. 26/25.01.2021 a admis cererea dedusă judecății și a dispus anularea OMEC nr. 4671/06.07.2020, iar prin sentința nr. 162/25.03.2021 a fost admisă cererea de completare formulată de reclamant și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 26/25.01.2021 în sensul că a obligat Ministerul Educației și Cercetării să emită în favoarea reclamantului ordinul pentru confirmare în funcția de rector al Universității Tibiscus din Timișoara. În esență, prima instanță a reținut că dispozițiile legale care reglementau interdicția ocupării oricărei funcții de conducere sau de administrare după pensionare au fost abrogate prin O.U.G. nr. 92/2012, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a renunța la aceste norme cu caracter restrictiv în privința persoanelor ce ocupă funcții de conducere.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte nu va împărtăși soluția instanței de fond, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente cauzei, răspunzând prin critici comune celor două recursuri.

În ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se impune a se preciza cu prioritate faptul că, din perspectivă teoretică, acest motiv de casare se referă la situația în care hotărârea este reformabilă întrucât au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, prin încălcarea principiului separației puterilor în stat sau imixtiunea instanțelor în domenii excluse puterii judecătorești. Prin excesul de putere se încalcă, așadar, ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în legătură cu aspectele invocate, neputând fi vorba despre depășirea de către curtea de apel a limitelor atribuțiilor sale, prin admiterea cererii cu motivarea că personalul de conducere exercită fără limită de vârstă funcția de conducere. Înalta Curte constată că această critică se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare pe care instanța de recurs îl găsește întemeiat, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 207 alin. (2)

1

din Legea nr. 1/2011 "Funcțiile de conducere prevăzute la alin. (2) reprezintă funcții în domeniul didactic a căror desfășurare nu presupune prerogative de putere publică".

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 209 din Legea nr. 1/2011 în conformitate cu care:

"(1) Rectorul universităților de stat și particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalități:

a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau

b) prin votul universal, direct și secret al tuturor cadrelor didactice și de cercetare titulare din cadrul universității și al reprezentanților studenților din senatul universitar și din consiliile facultăților.

(2) Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevăzute la alin. (1), se stabilește cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct și secret al tuturor cadrelor didactice și de cercetare titulare din cadrul universității și al reprezentanților studenților din senatul universitar și din consiliile facultăților", precum și prevederile art. 210 din același act normativ "(1) În cazul în care modalitatea aleasă pentru desemnarea rectorului este cea pe baza unui concurs public, procedura de desemnare este cea prevăzută de prezentul articol.

(2) Senatul universitar nou-ales stabilește o comisie de selecție și de recrutare a rectorului formată, în proporție de 50%, din membri ai universității și, în proporție de 50%, din personalități științifice și academice din afara universității, din țară și din străinătate. Această comisie conține minimum 12 membri, dintre care cel puțin un reprezentant al studenților sau un absolvent al universității desemnat de către studenții din senatul universitar, conform Cartei universitare. De asemenea, senatul universitar nou-ales elaborează și aprobă metodologia de avizare, de selecție și de recrutare a rectorului, conform legii.

(3) Concursul public pentru desemnarea rectorului se desfășoară în baza metodologiei prevăzute la alin. (2). Comisia de concurs este comisia de selecție și recrutare prevăzută la alin. (2).

(4) La concursul de ocupare a funcției de rector pot participa personalități științifice sau academice din țară și din străinătate care, pe baza audierii în plenul senatului universitar nou-ales, au obținut avizul de participare la concurs din partea acestuia. Avizul se acordă numai pe baza votului majorității simple a membrilor senatului universitar nou-ales. Senatul universitar nou-ales are obligația de a aviza minimum 2 candidați. Candidații avizați de senatul universitar nou-ales participă apoi la concursul organizat conform alin. (3)".

Dispozițiile art. 287 alin. (21) din Legea nr. 1/2011 prevăd: "Personalul care exercită o funcție de conducere în cadrul instituției de învățământ superior sau de îndrumare și control în cadrul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului poate beneficia de o reducere a normei didactice de cel mult 30%, cu aprobarea senatului universitar".

Potrivit prevederilor cuprinse la capitolul II din Legea educației naționale nr. 1/2011, întitulat "Statutul personalului didactic și de cercetare din învățământul superior" art. 289 alin. (1) "Personalul didactic și de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani".

Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că legiuitorul a limitat exercitarea profesiei de cadru didactic universitar până la împlinirea unei anumite vârste. Această limitare este justificată însă prin natura specifică a domeniului de activitate în care se aplică, respectiv învățământul, domeniu de interes public, reglementat prin norme de natură a garanta o bună desfășurare a procesului de învățământ

Totodată, din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că funcția de conducere, în speță, de rector, poate fi deținută de persoanele care au calitatea de cadru didactic, prin urmare vârsta de pensionare de 65 de ani este pe deplin aplicabilă și funcțiilor de conducere, nu doar personalului didactic.

Observă Înalta Curte că dispozițiile art. 289 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 92/2012 instituiau interdicția ocupării oricărei funcții de conducere sau de administrare, la orice nivel al universității, după pensionare.

Împrejurarea că legiuitorul a intervenit și a abrogat această dispoziție legală nu poate duce la concluzia că funcțiile de conducere pot fi exercitate fără limită de vârstă, așa cum în mod greșit a statuat judecătorul fondului.

În condițiile în care personalul didactic este personalul care are dreptul de a ocupa funcție de conducere, funcție pe care nu o poate deține decât tot prin menținerea calității de personal didactic, dispozițiile art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 este aplicabil implicit și funcțiilor de conducere.

Așadar, nu era necesar ca legiuitorul primar să reglementeze distinct pentru pensionarea personalului de conducere din învățământ, fiind suficient să reglementeze cu privire la pensionarea personalului care are dreptul de a ocupa o funcție de conducere.

Înalta Curte va avea în vedere și jurisprudența Curții Constituționale a României, respectiv Decizia nr. 1090/2011, în care s-a statuat: "Cu privire la interzicerea ocupării unor funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale, după împlinirea vârstei de pensionare, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că "o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalității prevăzut de art. 16 din Constituție. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, și anume că, în speță, criteriul vârstei are "doar natura unei condiții legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică". De asemenea, Curtea a reținut că "dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, în anumite condiții stabilite de legiuitor, și nu vizează obligația statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile".

În mod greșit judecătorul fondului a înlăturat de la aplicare Ordinul MECS nr. 3751/2015.

Necontestat acest Ordin este un act normativ cu rang inferior supus exigenței respectării principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformității actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă, fiind emis în executarea legii cu rang superior și fiind în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 1/2011, astfel că nu se poate susține cu suficient temei inaplicabilitatea acestui ordin prezentei cauze.

Prin dispozițiile art. 17 alin. (1) din Ordinul nr. 3751/2015 se prevede "(1) Au dreptul de a ocupa una dintre funcțiile de conducere prevăzute la art. 9 -12, 15 și 16 prin alegeri sau concurs, după caz, persoanele care nu au împlinit vârsta de pensionare".

Prin urmare, această normă juridică vine în executarea actului normativ cu forță juridică superioară, art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, astfel că în mod greșit a fost înlăturată de la aplicare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursurile formulate de recurentul pârât Ministerul Educației și Cercetării, va casa în parte sentința nr. 26/25.01.2021 în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată, va casa în tot sentința nr. 162/25.03.2021 și va respinge cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 26/25.01.2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Educației împotriva sentinței civile nr. 26 din 25 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal precum și recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Educației împotriva sentinței civile nr. 162 din 25 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 26 din 25 ianuarie 2021.

Casează în parte sentința nr. 26 din 25 ianuarie 2021 în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține în rest dispozițiile sentinței.

Casează în tot sentința nr. 162 din 25 martie 2021 și respinge cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 26 din 25.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2020

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2022.