ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 494/2022

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Târgu -Mureș, în urma declinării de la Tribunalul Mureș, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând instanței a dispune obligarea acestuia la efectuarea operațiunilor administrative constând în transpunerea și individualizarea în fișa de plătitor a DEGR a sumei în cuantum de 5.650.487 RON achitate în mod excedentar de B. la bugetul de stat general consolidat, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului instituției responsabile a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru flecare zi de întârziere peste termenul de 10 de zile, sancțiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 87 din 27 septembrie 2019 Curtea de Apel Târgu – Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A obligat pârâta ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata în favoarea reclamantei A. S.A. a sumei de 859,50 RON, respectiv a echivalentul în RON, la data plății, a sumei de 19.087,39 EUR, ambele cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, criticând-o exclusiv din perspectiva obligării instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate formulate sunt structurate dihotomic, în sensul că, pe de o parte, se afirmă nelegalitatea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, iar, pe de altă parte de afirmă netemeinicia aceste soluții în raport de cuantumul excesiv al cuantumului acestora.

În susținerea nelegalității soluției de obligare a instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate dispozițiile art. 453 și ale art. 454 din C. proc. civ., având în vedere că nu există o culpă a instituției pârâte, deoarece organul fiscal a fost împiedicat să efectueze operațiunea de transpunere în fișa fiscală de pasivitatea reclamantei de a evidenția la timp în fișa pe plătitor suma de 2.710.122 RON T.V.A. și suma de 2.940.365 RON impozit pe profit.

Mai mult, susține recurenta, că a recunoscut pretențiile reclamantei la primul termen de judecată, deoarece nu a negat niciodată dreptul reclamantei dedus judecății spre a fi recunoscut pe cale judecătorească, astfel încât, sunt incidente dispozițiile art. 454 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă susține că, instanța de fond trebuia să cenzureze onorariul de avocat, în raport de complexitatea cauzei și munca efectiv depusă de apărătorul societății reclamante.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în ceea ce privește critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, prin prisma Deciziei nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegalitatea soluției de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată solicită respingerea acesteia ca nefondată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând cererea de recurs, prioritar prin prisma excepției nulității și, în continuare, pe fondul acesteia, prin raportare la criticile formulate, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că primul set de critici vizează modul în care instanța de fond a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată, fără a apela la instituția diminuării onorariului de avocat potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, pe care o va considera întemeiată.

Astfel, în raport de susținerile recurentei, Înalta Curte reține că are incidență în cauză Decizia nr. 3/2020 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se constată astfel că Decizia nr. 3/2020 are în vedere stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul și care presupune o analiză a unor aspecte de fapt, referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, precum și o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii s-a reținut că este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, astfel că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu valoarea și complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că există un impediment procedural care nu permite instanței de recurs să exercite controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de instanța de fond, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, criticile formulate de recurentă pe acest aspect neputând fi încadrate în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat în susținerea cererii de recurs.

În ceea ce privește setul de critici vizând nelegalitatea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă afirmă, în esență, că nu a existat o culpă procesuală din partea ei, deoarece nu au dat dovadă de rea-credință sau de un comportament neglijent, nefiind astfel întrunite condițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Mai susține că sunt incidente dispozițiile art. 454 din C. proc. civ., pretențile reclamantei fiind recunoscute până la primul termen de judecată.

Analizând argumentele recurentei, în raport de modalitatea în care s-a derulat procedura de judecată în prima instanță, Înalta Curte constată netemeinicia acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin soluția pronunțată de instanța de fond societății reclamante i-a fost respinsă acțiunea, ca rămasă fără obiect, instanța de fond constatând că pe parcursul judecății cauzei, autoritatea pârâtă și-a executat obligația solicitată a fi îndeplinită de către societatea reclamantă, pe calea acțiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, conform textului procedural citat mai sus, societatea reclamantă este cea care a câștigat procesul, iar faptul că pe parcursul judecății cauzei, pârâta a dat curs pretențiilor reclamantei, dovedește faptul că și-a acceptat culpa în neîndeplinirea obligației.

Orice altă condiție suplimentară pe care recurenta-pârâtă încearcă să o adauge acestui text de lege nu este valabilă din punct de vedere juridic, având în vedere că este dovedită culpa acesteia, constând în nerecunoașterea pretențiilor reclamantei, înainte ca aceasta să inițieze acțiunea judecătorească.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă nu s-a aflat nici în cazul de exonerare de la plată prevăzut de art. 454 din C. proc. civ., în sensul că, nu numai că nu a recunoscut la primul termen de judecată pretențiile reclamantei dar, procesul s-a derulat pe parcursul a patru termene de judecată, iar pârâta, prin întâmpinare, s-a opus admiterii acțiunii, prin formularea unor apărări ample și complexe constând în invocarea de excepției prescripției dreptului la acțiune, susțineri detaliate privind netemeinicia pretențiilor reclamantei coroborate cu un vast probatoriu administrat în cauză.

Înalta Curte mai reține și că respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, nu înseamnă că pretențiile reclamantei au fost neîntemeiate și că aceasta este partea care a căzut în pretenții, ci că pârâții au achiesat la pretențiile reclamantei, prin efectuarea operațiunii de transpunere în fișa de plătitor, astfel cum li se solicitase anterior sesizării instanței de contencios administrativ.

Scutirea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care aceasta recunoaște că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, operează numai potrivit art. 454 din C. proc. civ., text care nu este aplicabil în cauză, deoarece pârâta a fost pusă în întârziere de către reclamantă, înainte de introducerea acțiunii de chemare în judecată, prin mai multe cereri adresate începând cu luna iunie 2018, la care autoritatea pârâtă nu a oferit niciun răspuns în termenul legal.

Prin urmare, pârâta se află în culpă procesuală, prin atitudinea ei în proces, precum și înainte de declanșarea acestuia, determinând aceste cheltuieli, motiv pentru care, în mod corect, instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul în ceea ce privește critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, și îl va respinge în rest, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului în ceea ce privește critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond.

Constată nul recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond.

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 87 din 27 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din perspectiva celorlalte critici, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.