ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2238/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea în contencios administrativ și fiscal înregistrată la data de 7 august 2019 și formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGACM), în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1) și (6), și art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și a prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în principal obligarea pârâtei la restituirea către DEGR a sumei în cuantum de 5.650,487 RON achitate în mod excedentar la bugetul de stat general consolidat, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului instituției responsabile a unei amenzi în cuantum de 20 % din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere peste termenul de 10 zile, sancțiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Obligarea DGACM la plata dobânzii aferente sumei de 5.650,487 RON încuviințate la restituire, calculată de la data expirării termenului legal de soluționare a Cererii nr. x/21.12.2018 prin care Societatea a solicitat pârâtei restituirea imediată și integrală a sumelor achitate în mod excedentar la bugetul de stat general consolidat și până la data restituirii efective a acestora, conform dispozițiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea DGAMC la emiterea unui răspuns la Cererea nr. x/21.12.2018, sub sancțiunea aplicării conducătorului instituției responsabile a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere peste termenul de 10 de zile, sancțiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 132 din data de 23 decembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit plătit suplimentar.

A obligat pârâtul să plătească la această sumă dobânda legală fiscală în condițiile art. 182 alin. (1) din codul de procedură fiscală (Legea 207/2015).

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.305,17 RON și contravaloarea în RON - la cursul de referință al BNR de la data plății către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată, în parte.".

Împotriva sentinței civile nr. 132 din data de 23 decembrie 2019, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea Sentintei nr. 132/23.12.2019 si reținand cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului pârâta arată următoarele:

I. Cu privire la primul motiv de recurs privind nelegalitatea obligarii pârâtei să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit plătit suplimentar, pârâta arată că instanta de fond în mod greșit a stabilit culpa pârâtei în condițiile în care societatea reclamanta urmare fuziunii prin care a preluat societatea B. avea de îndeplinit o serie de obligații contabile cu repercursiuni în stabilirea corectă a situației fiscale, respectiv preluarea în contabilitate a soldurile creanțelor societății absorbite reprezentând TVA în sumă de 2.710.122 RON și sold impozit pe profit în cuantum de 2.940.365 RON. Organul fiscal constatând că soldurile creanțelor erau preluate în evidența contabilă a societății, dar nu în conturile corespunzatoare tipurilor de impozite mentionate (în speta impozitul pe profit - soldul 2.940.365 RON nu se regasea în soldul debitor - al contului 441 - cont corespondent al impozitului pe profit din evidenta fiscala), a solicitat reclamantei remedierea situatiei.

Prin adresa nr. x/10.12.2018 depusă la organul fiscal, societatea reclamantă, ca urmare a constatării nepreluării soldurilor creanțelor societății absorbite în contabilitate revine cu precizarea că prin documentele pe care le anexează se poate constata preluarea soldurilor în conturile corecte, din evidența contabilă, corespondente cu cele din evidența fiscală. Urmare acestor precizari D.G.A.M.C a procedat la preluarea soldurilor în evidența fiscală a S.C. A. S.A..

Așadar, instanța de fond în mod greșit a stabilit culpa pârâtei obligand-o la restituirea catre reclamantă a sumei solicitate uzând de motivarea conferită de dispozitiile art. 167 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, fără însă a ține cont de voința societății reclamante care a înțeles ca prin adresa nr. x/08.10.2019 să-și exprime voința în fata organului fiscal, în sensul menținerii acestui plus pentru a fi compensat cu eventualele obligatii fiscale restante înregistrate de societate în viitor ca urmare a inspecției fiscale aflată în derulare la data depunerii cererii de compensare.

II. Cu privire la nelegalitatea obligării pârâtei să platească societății dobanda legala fiscală în conditiile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motiv de recurs prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - regulile de procedură fiind coroborate cu dispozitiile art. 168 din Codul de procedură fiscală în coroborare cu cele ale Ordinului nr. 1899/2004, arată recurenta.

Instanța de fond în mod nelegal a reținut culpa autorității pârâte, fără a analiza temeinic motivele pentru care organul fiscal nu a putut da curs solicitării de restituire formulată de către A. S.A..

De asemenea, instanta de fond a omis a constata că societatea, prin cererea nr. x/21.12.2018, nu a solicitat în cadrul procedurii administrative desfășurate cu organul fiscal acordarea dobânzii legale fiscale conform dispozițiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, astfel că instanța de fond înainte să aplice dispozitiile art. 182 alin. (1) trebuia să constate dacă reclamanta a urmat procedura administrativă de restituire reglementată de Codul de procedură fiscală, căci instanța de contencios poate obliga la restituire doar subsecvent constatării unui refuz nejustificat al autorității administrative competente să efectueze restituirea, sesizată cu o cerere în acest sens.

În prezenta speță, organul fiscal nu a putut restitui suma întrucât a avut 2 impedimente: 1. societatea reclamantă urmarea fuziunii prin care a preluat societatea B. nu a preluat în contabilitate soldurile creanțelor societății absorbite reprezentând TVA în suma de 2.710.122 RON și sold impozit pe profit în cuantum de 2.940.365 RON; 2. societatea reclamanta prin adresa nr. x/08.10.2019, a solicitat ca plusul sa fie compensat cu cu eventualele obligatii fiscale restante inregistrate de societate in viitor, ca urmare a inspectiei fiscale aflata in derulare.

Instanța de fond, prin soluția pronunțată, de a obliga pârâta să plătească reclamantei reprezentând dobanda legală fiscal, s-a substituit organului fiscal, singura autoritatea care are atributul de a calcula sumele datorate cu titlul de dobanzi.

Soluționarea cererii de acordare a dobanzilor se face de catre organul fiscal competent, în conformitate cu O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Arată recurentul că doar organul fiscal competent poate calcula dobânzile ca urmare a hotărârii judecatorești definitive pronunțate de instanța de contencios administrativ prin care va dispune obligarea pârâtei la emiterea procesului-verbal privind calculul dobânzilor cuvenite contribuabilului.

In speță, reclamanta nu a solicitat către organul fiscal acordarea dobanzilor legale fiscale aferente sumei de restituit și nu are emisă o decizie de respingere a cererii de acordarea a dobânzilor, or în raport de prevederile legale menționate, care stabilesc o procedura administrativă specială pentru care se pot acorda dobanzi pentru sumele de restituit, hotărârea instantei de fond este vădit eronată.

In acest sens, recurenta face trimitere la dispozitiile Ordinului MFP nr. 1899/2004 care stabileste la Cap. 2 din Anexa 1, procedura de acordare a dobanzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depasirea termenului legal. Potrivit acesteia, dobanda se calculeaza de organul fiscal competent (pct. 3), iar cererea de plata a dobanzii se solutioneaza de organul fiscal competent (pct. 5 si 6), actele emise in urma acestei proceduri fiind acte administrativ fiscale (pct. 10).

Din cuprinsul acestor reglementari rezultă fără echivoc faptul că doar organul fiscal are atributul de a calcula sumele datorate cu titlul de dobanzi și că instanța de judecată poate efectua numai controlul judecatoresc asupra modului de stabilire a dobânzilor, numai cu ocazia verificării legalității și temeiniciei actului administrativ prin care organul fiscal a soluționat cererea de acordare dobânzi, arată recurenta.

In acelasi context, respectiv lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul fiscal, instanța nu poate dispune direct achitarea unei sume stabilite, aceste aspecte putand fi verificate numai în cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect decizia de calcul a dobânzilor emisă de organul fiscal.

Procedând în acest fel, instanța de fond s-a substitut autorității fiscal, singura competentă să stabilească sumele cu titlu de dobânzi de întârziere, concluzionează recurenta.

Ulterior soluționării definitive a cererii de restituire a sumei în cuantum de 5.650.487 RON, reclamanta ar fi putut solicita plata dobânzilor aferente în temeiul acelorași prevederi, respectiv art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu OMFP nr. 1899/2004, arată recurenta.

Susține aceasta recurenta deoarece plata unor sume de la bugetul de stat nu se poate face decât după ce organul fiscal va efectua compensarea sumelor a căror restituire se solicita cu cele pe care contribuabilii le datorează bugetului de stat.

In aceste condiții, formularea unei cereri de acordare a dobânzilor direct la instanța de judecată este inadmisibilă întrucât legea specială, respectiv Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, stabilește o procedura derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat, astfel încât solicită respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.

III. Mai arată recurenta că în ceea ce privește dispoziția instantei de fond "obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.305,17 RON și contravaloarea în RON - la cursul de referință al BNR de la data plății către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată, în parte’’, s-a dat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 451 alin. (2), art. 453 si art. 454 C. proc. civ.

Plata cheltuielilor de judecată reprezintă o sancțiune pentru partea care cade în pretenții și culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare suma la care va fi obligată partea care a căzut în pretenii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Or, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a dat dovada nici de rea credință și nici de un comportament neglijent, care să determine instanța să oblige instituția la plata cheltuielilor de judecată.

Dispozițiile art. 451 și 453 alin. (2) din C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării, arată recurenta.

Jurisprudența C.E.D.O., este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că, cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.

Proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocațial, astfel încât să se reflecte valoarea muncii depuse de apărător în baza unor dovezi concrete. Or, aprecierea Curtii de Apel Targu Mures privind justificarea sumei de 20.000 EURO reprezentand cheltuieli de judecata in parte este nefondata, apreciază recurentul.

În opinia recurentei, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă și nelimitată a părților care pierd procesele, ci ca o modalitate justă de reparație pentru persoanele care se văd chemate în judecată.

Față de aspectele învederate, recurentul face referire la jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului, Curții Constitutionale, respectiv Deciziile nr. 401/14.07.2005, nr. 493/29.05.2007 și nr. 492/2006, arătând că este prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acordării acestora.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare în recurs, prin care, a solicitat, pe cale excepție, anularea parțială a recursului promovat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în privința criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanță a acordat cheltuieli de judecată societății, iar, pe fond, respingerea recursului promovat de recurentă și menținerea sentinței atacate ca legală.

Intimata-reclamantă A. S.A. a despus la data de 25.03.2022 concluzii scrise în cuprinsul cărora a solicitat instanței de control judiciar să ia act de rămânerea, în parte, fără obiect a cererii de chemare în judecată din perspectiva capătului principal de cerere având în vedere că a fost emisă decizia de compensare nr. 48351/06.04.2020, suma de 5.650.487 RON fiind compensată de către autoritatea pârâtă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte va respinge excepția nulității parțiale recursului în privința criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanță a acordat cheltuielile de judecată, invocată de intimata reclamantă A. S.A. prin întâmpinare constatând că motivul de recurs se încadrează în cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, Înalta Curte nu va proceda la analizarea criticilor vizând nelegalitatea obligării pârâtei la plata către societatea reclamantă a dobânzii legale fiscale în conditiile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală reținând că autoritatea pârâtă nu a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 15 noiembrie 2019, dată la care prima instanță a soluționat excepția inadmisibilității vizând capătul de cerere privind acordarea dobânzilor aferente sumei de 5.650,487 RON încuviințate la restituire și a tranșat asupra dreptului reclamantului de a solicita pe lângă pretențiile principale și obligarea pârâtului la dobânda legală.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 451 și 453 C. proc. civ., privind posibilitatea și cazurile de reducere a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut că, sub aspectul cheltuielilor de judecată, observând cuantumul sumei solicitate (2.305,17 RON reprezentând contravaloare transport și cazare pentru apărător și 22.000 RON onorariu de avocat), precum și complexitatea concretă a procesului, dar și măsura în care a fost admisă acțiunea raportat la cauzele juridice dezvoltate, suma de 2.305,17 RON și suma de 20.000 RON onorariu de avocat acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată este corespunzătoare în cauza de față

Această apreciere a instanței de fond, în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată în sensul în raport de criteriile reglementate de art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, nefiind incident în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.. Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.". Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanța de judecată. Însă, operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanță presupune stabilirea onorariului avocațial inter partes, astfel că, în ceea ce privește critica privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte țin de temeinicie și de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. În acest sens, s-a pronunțat și Decizia nr. 3/2020, în soluționarea unui recurs în interesul legii, pronunțată la data de 20.01.2020 în dosar nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privesc criticile recurentei pârâte vizând nelegalitatea obligării acesteia să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit plătit suplimentar întemeiate pe diapozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind întemeiate.

Astfel, societatea reclamantă, A. S.A. este continuatoarea B., astfel cum rezultă din sentința 1072/C/9.12.2014, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, definitivă prin decizia 328/4.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Tîrgu-Mureș, prin care C. S.A. a preluat prin fuzionare societatea B.. De asemenea, prin certificatul de înregistrare emis la data de 3.01.2017 de ONRC rezultă că C. S.A. și-a schimbat denumirea în A. S.A..

Așadar, în temeiul transmisiunii universale validate prin deciziile judecătorești arătate mai sus, A. S.A. a dobândit toate drepturile și obligațiile avute anterior de către societatea B..

Din certificatul de atestare fiscală x/7.08.2015, B. figurează cu suma de 2.710.122 RON reprezentând TVA achitat în plus și suma de 2.940.365 RON cu titlu de impozit pe profit achitat în plus, sume pe care reclamantul le solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte arată că, în mod corect, a apreciat autoritatea recurentă că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 164 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se înțeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.

Al. 4 stabilește că, dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.".

Mai reține instanța de fond că alin. (5) lit. h) pct. 1 prevede că, în sensul articolului enunțat, creanțele sunt exigibile la data nașterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit art. 168, astfel, la data plății pentru sumele achitate în plus față de obligațiile fiscale datorate.

Or, a concluzionat aceasta faptul că în prezent se derulează o inspecție fiscală, iar pârâtul va trebui să analizeze o eventuală compensare cu posibile sume datorate de A. S.A. nu se opune restituirii acestei sume, în măsura în care nu este datorată.

Din perspectiva reglementării compensării prin art. 167 Codul de procedură fiscală, situația în cauză pune o problemă cu privire la caracterul cert și lichid al noilor obligații fiscale suplimentare, nimic mai adevărat.

Însă, în această chestiune, apreciază Înalta Curte că are prevalență față de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 167 alin. (4) Codul de procedură fiscală susținută de reclamantă și adoptată de instanța de fond, adresa nr. x/08.10.2019, în cuprinsul căreia societatea reclamantă și-a exprimat voința în fața organului fiscal în sensul menținerii sumei în discuție pentru a fi compensată cu eventualele obligații fiscale restante înregistrate de societate în viitor ca urmare a inspecției fiscale aflată în derulare la data depunerii cererii de compensare.

În acest context, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis la data de 6 aprilie 2020 decizia de compensare nr. 48351 a obligațiilor fiscale/bugetare restante, .

Totodată, Înalta Curte constată că au fost depuse la dosurul cauzei și fișele de plătitor care atestă că sumele plătite în plus de către antecesoarea societății A., respectiv B., au fost compensate de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Temeiul legal al soluției adoptate

Față de toate acestea și reținând că, în speță, solicitările reclamantei au fost satisfăcute în ceea ce privește capătul principal de cerere referitor la restituirea sumei de 5.650.487 RON reprezentând impozit pe profit și TVA achitate suplimentar la bugetul de stat, Înalta Curte găsind fondat motivul de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 132 din data de 23 decembrie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.650.487 RON.

În egală măsură, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței în ceea ce privește oblidarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobândă fiscală și la plata sumei de 2.305,17 RON și contravaloarea în RON - la cursul de referință al BNR de la data plății către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 132 din data de 23 decembrie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința civilă recurată și, în rejudecare, respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.650.487 RON.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2022.