ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4866/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta Asociatia Municipiilor din Romania în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrarea și Reglementare în Comunicații a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de Decizia ANCOM nr. 997/2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1021 din data de 20.12.2019, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a anulat parțial Decizia nr. 997/13.11.2018 (emisă de pârât) în ceea ce privește art. 1 alin. (2) din Decizie, respingând în rest cererea.

Cererea de recurs Pârâta ANCOM a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește anularea art. 1 alin. (2) din Decizia președintelui ANCOM nr. 997/2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică și respingerea cererii de anulare în totalitate ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Întrucât prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de intimată și a anulat parțial Decizia nr. 997/2018, doar în ceea ce privește art. 1 alin. (2) din Decizie, respingând în rest cererea (în privința art. 1 alin. (1) din Decizia nr. 997/13.11.2018 și a anexei la această Decizie, necontestate efectiv de către reclamantă), recurenta a arătat că prezentul recurs va viza doar aspectele referitoare la anularea dispozițiilor art. 1 alin. (2) ale Deciziei contestate. Decizia președintelui ANCOM nr. 997/2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică se aplică instituțiilor publice, inclusiv autorităților administrației publice centrale sau locale, precum și oricăror altor entități care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor proprietate publica a statului ori a unităților administrativ-teritoriale și care nu utilizează aceste imobile ca infrastructuri prin care să furnizeze, în calitate de operatori economici, utilități publice sau servicii de transport. Calculul tarifelor maxime pentru exercitarea dreptului de acces stabilite prin decizia contestată a fost realizat de către ANCOM cu sprijinul asocierii A. și B., prin aplicarea metodologiei de calcul stabilite în cadrul Referatului de aprobare a proiectului deciziei. Astfel, în urma aplicării metodologiei de calcul, așa cum a fost detaliat în cuprinsul Referatului de aprobare, prin Decizia președintelui ANCOM nr. 997/2018 au rezultat tarife maxime pozitive pentru cele 48 de tipuri de acces enumerate în Anexat În cazul celorlalte elemente de rețea de comunicații electronice și elemente de infrastructură fizică care nu sunt incluse în Anexă, respectiv "antene, cabinete, camere tehnice, camere de tragere, conducte, stații de bază, stâlpi, piloni, turnuri, alte echipamente și infrastructuri fizice suport, precum și pentru cablurile și cutiile pentru care se exercită un alt tip de acces decât cel prevăzut în anexă, tariful pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietatea publică nu poate depăși valoarea de zero RON", potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decizia președintelui ANCOM nr. 997/2018. Prin urmare, doar pentru tipurile de echipamente și infrastructuri fizice precizate de textul sus-menționat, tariful de acces pe, deasupra ori sub proprietatea publică nu poate depăși valoarea de zero RON. Motivarea acestei valori rezidă în faptul că, în conformitate cu prevederile legislației primare, tarifele de acces pe proprietatea publică trebuie să acopere exclusiv contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate de efectuarea lucrărilor șl prin existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură asociate, iar prin aplicarea metodologiei de calcul stabilite în cadrul Referatului de aprobare a deciziei, pentru tipurile de echipamente și infrastructuri fizice menționate mai sus, beneficiile tangibile și intangibile aduse prin instalarea rețelelor de comunicații electronice depășesc contravaloarea lipsei de folosință și prejudiciile directe și certe cauzate de efectuarea lucrărilor și prin existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice si a elementelor de infrastructură suport. Cuantificarea beneficiilor tangibile și intangibile aduse de instalarea unor noi echipamente sau infrastructuri fizice suport s-a realizat prin estimarea impactului pe care investiția care se adaugă stocului existent îl are asupra ratei de penetrare a serviciilor de comunicații electronice, care determină surplusul de creștere economică. Pe baza metodologiei de stabilire a tarifelor, a fost dezvoltat un model de calcul al tarifelor, pentru fiecare categorie omogenă identificată, în vederea stabilirii tarifelor maxime aplicabile pentru accesul furnizorilor de rețele de comunicații electronice pe proprietatea publică. Prin urmare, tarifele maxime pentru exercitarea dreptului de acces pe proprietatea publică a autorităților publice centrale și locale stabilite de ANCOM prin decizia contestată de intimată au la bază o fundamentare riguroasă și extinsă, pe baza unei metodologii detaliate, cu respectarea principiilor și criteriilor stabilite de legislația în vigoare și de cele mai bune practici în domeniu. Instanța a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 din Legea nr. 159/2016. Astfel cum rezultă din conținutul criticilor intimatei, însușite fără rezerve de prima instanță, se poate remarca faptul că, în esență, argumentul unic pe care se fundamentează atât pretinsa încălcare a dispozițiilor legislației cu caracter general în materia proprietății publice (Constituția României, C. civ., Legea nr. 215/2001) cât și ale legislației cu caracter special (Legea nr. 159/2016), este reprezentat de aspectul de fapt constând în stabilirea de către ANCOM a unui tarif cu valoare negativă, criticile referitoare la încălcarea legislației cu caracter general suprapunându-se cu cele vizând încălcarea legislației speciale. În măsura în care ANCOM ar fi stabilit, pentru elementele de rețea sau de infrastructură fizică enumerate în cuprinsul art. 1 alin. (2) din decizia atacată, orice fel de tarif cu valoare pozitivă (indiferent dacă acesta ar fi avut un cuantum derizoriu - de exemplu, o valoare de 0,00001 RON) criticile intimatei ar fi rămas fără niciun obiect, dat fiind că aceasta nu ar fi putut susține nici faptul că ar fi vorba de "o folosință gratuită" care poate fi acordată numai instituțiilor de utilitate publică, respectiv faptul că ANCOM nu ar fi stabilit "tarife maxime" în condițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 159/2016. Această împrejurare demonstrează faptul că argumentele intimatei nu reprezintă o critică veritabilă la adresa actului atacat, întreaga acțiune reprezentând doar o construcție juridică artificială construită în jurul ideii unei pretinse acordări a "folosinței gratuite" (instituție juridică consacrată în dreptul administrativ) către operatorii economici, care nu se regăsesc între destinatarii recunoscuți de lege ai unui astfel de drept, iar instanța, preluând același raționament, a pronunțat o hotărâre sub acest aspect nemotivată. Prin urmare, contrar celor reținute de instanță, textul legal nu instituie obligația de a stabili o anumită valoare a tarifelor, neapărat pozitivă, ci o modalitate de calcul a acestora. Astfel, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 159/2016 instituie regula conform căreia tarifele trebuie să acopere, exclusiv, contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de efectuarea lucrărilor sau de existența și funcționarea rețelelor, fără să reprezinte o sursă de venit nejustificată pentru entitățile care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor proprietate publică a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, regulă care a fost pusă în aplicare de ANCOM, așa cum rezultă din metodologia de calcul a tarifelor. În acest context, față de motivația instanței potrivit căreia dacă legiuitorul ar fi urmărit ca, în cazul instalării anumitor elemente de rețea de comunicații electronice și elemente de infrastructură fizică, accesul (pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică) să fie gratuit, ar fi reglementat în mod expres acest aspect prin Legea nr. 159/2016, s-a arătat că legiuitorul a urmărit ca tarifele să reflecte rezultatul unei analize care să țină cont de realitățile economice concrete existente, pe care ANCOM are obligația să o efectueze, cu respectarea principiilor și condițiilor stabilite prin aceeași lege. Recurenta a arătat că prevederile legale care impun ANCOM stabilirea tarifelor pe baza unei analize fundamentate și riguroase nu ar fi fost respectate dacă, deși în urma acestei analize a rezultat că beneficiile tangibile și intangibile aduse prin instalarea rețelelor de comunicații electronice depășesc contravaloarea lipsei de folosință și prejudiciile directe și certe cauzate de efectuarea lucrărilor si prin existenta si funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură suport, aspect necontestat de intimată sau instanță, decizia ANCOM ar fi obligat totuși operatorii la plata unei sume reprezentând contravaloarea tarifului. Dacă legiuitorul ar fi urmărit stabilirea unei valori minime a tarifului, ar fi stabilit prin lege acest aspect, stabilind un plafon, eventual printr-o formulare gen: "tarifele vor fi cele rezultate în urma analizei, dar nu mai mici de X RON." Or, în lipsa unor asemenea prevederi, susținerile instanței potrivit cărora tarifele maxime stabilite de pârâtă trebuie să aibă o valoare pozitivă adaugă la lege, instanța completând acolo unde legea nu prevede șî ignorând, în același timp, ceea ce legea prevede expres, respectiv modalitatea prin care trebuie stabilite aceste tarife. Instanța se rezumă, însă, la a menționa că chiar dacă beneficiile tangibile și intangibile menționate la art. 6 alin. (6) din Legea 159/2016 sunt unele considerabile, totuși luarea lor în considerare nu poate conduce la stabilirea unor tarife maximale cu valoarea de zero Iei fără a preciza cum altfel ar fi fost legal stabilite tarifele, în condițiile în care aplicarea criteriilor stabilite de lege a dus, printr-o operație simplă de scădere matematică, (din cuantumul contravalorii lipsei de folosință și prejudiciilor directe și certe cauzate de efectuarea lucrărilor și prin existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură suport scăzând beneficiile tangibile și intangibile aduse prin instalarea rețelelor de comunicații electronice), la un rezultat negativ. Referitor la motivația potrivit căreia prevederile art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/13.11.2018 încalcă nu doar dispozițiile art. 6 din Legea nr. 159/2016, ci și dispozițiile art. 136 din Constituția României, art. 861 alin. (3) C. civ.., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 285 și 297 din O.U.G. nr. 57/2019 din a căror interpretare coroborată rezultă că bunurile proprietate publică pot fi date în folosință gratuită doar instituțiilor de utilitate publică ori persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice, s-a arătat că, în realitate, prin Decizia președintelui ANCOM nr. 997/2018, aplicându-se principiile și regulile de stabilire a tarifelor impuse de dispozițiile art. 6 alin. (4) - (6) din Legea nr. 159/2016, au fost calculate efectiv tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe proprietatea publică a autorităților publice centrale șî locale. Prin urmare, modalitatea de calcul a tarifelor a fost stabilită prin dispozițiile exprese ale legii, iar decizia președintelui ANCOM a individualizat valorile rezultate din aplicarea metodologiei stabilite conform prevederilor legale. Mai mult decât atât, decizia contestată a defalcat tarifele pe categorii de elemente de rețea de comunicații electronice și elemente de infrastructură fizică și a stabilit tarifele prevăzute în Anexă, și doar pentru anumite elemente a prevăzut că nu pot depăși valoarea de zero RON. Astfel, nu se poate invoca o încălcare a dispozițiilor art. 136 din Constituția României, art. 861 alin. (3) din C. civ. sau art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (în prezent, înlocuite de dispozițiile art. 108 din Codul administrativ) prin emiterea deciziei contestate, cât timp ANCOM a respectat o obligație stabilită prin lege. Prin urmare, stabilirea, pentru anumite elemente de rețea de comunicații electronice și de infrastructură, a unor tarife de zero RON este în concordanță cu "principiul priorității interesului public și principiul gestiunii eficiente" stabilite de art. 285 din Codul administrativ (act normativ neaplicabil, de altfel, prezentei spețe, acesta intrând în vigoare ulterior emiterii deciziei), cât timp beneficiile tangibile și intangibile aduse prin instalarea rețelelor de comunicații electronice depășesc contravaloarea lipsei de folosință și prejudiciile directe și certe cauzate de efectuarea lucrărilor și prin existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură suport. În acest context, accesul gratuit este reglementat și pentru alte categorii de furnizori de utilități. Totodată, gratuitatea accesului furnizorilor de rețele de comunicații electronice a fost stabilită și de alte State Membre ale Uniunii Europene, un exemplu în acest sens fiind legislația portugheză care permite accesul gratuit pe proprietatea publică și privată a statului și a regiunilor autonome, în cazul autorităților locale fiind prevăzută posibilitatea de a nu percepe niciun tarif, cu respectarea principiului nediscriminării. În concluzie, obligația ANCOM de a stabili, prin decizie, tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, a fost reglementată la nivel de legislație primară, de către legiuitor (prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 159/2016). Ca atare, ab initio, trebuie respinse orice alegații care tind să demonstreze că ANCOM a acționat cu încălcarea atribuțiilor conferite de lege în mod expres. Mecanismul propus de Legea nr. 159/2016 pleacă de la principiul colaborării loiale și de bună credință între instituțiile publice, în scopul superior al realizării interesului public, ceea ce ar presupune, în mod normal, o colaborare între autoritățile publice locale/centrale și autoritatea publică centrală cu atribuții în domeniul comunicațiilor electronice, ANCOM trebuind să decidă cu privire la tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces, în considerarea expertizei de specialitate de care beneficiază această instituție ca urmare a atribuțiilor sale, superioară celei deținute în această materie de către autoritățile administrației publice locale/centrale. Or, prin actul administrativ contestat, ANCOM nu a intervenit în ceea ce privește titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public, nu a constituit drepturi civile reale asupra proprietății publice în favoarea particularilor, ci a statuat asupra unor aspecte care fac obiectul propriei competențe conferite de lege. Având în vedere toate aceste aspecte, rezultă, fără putință de tăgadă, faptul că ANCOM a respectat, la emiterea deciziei contestate, toate dispozițiile legale aplicabile, iar hotărârea contestată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legislației incidente. În drept, nu au fost invocate motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

Apărările formulate în cauză Reclamanta Asociația Municipiilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În speța de față nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., (neindicat în mod expres de către recurenta-pârâtă, rezultând însă din motivarea recursului), judecătorul fondului prin sentința pronunțată a respectat și aplicat în mod corect art. 6 din Legea nr. 159/2016. Cifra "0" nu reprezintă un tarif și nicidecum nu poate reprezenta o valoarea maximă a vrunui tarif indiferent de domeniul aplicabil, utilizarea cifrei zero, echivalând de fapt cu acordarea accesului gratuit de acces pe deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică; ceea ce uită recurentă-pârâtă este că nimeni nu este mai presus de lege, iar legiuitorul în cuprinsul Legii nr. 159/2016 a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a stabili valorile maximale a tarifelor percepute furnizorilor de rețele de comunicații electronice pentru dreptul de acces pe imobilele proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale. Scopul avut în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 159/2016 vizează necesitatea perceperii unor tarife, a căror maxime va fi stabilit prin decizia recurentei-pârâtei, astfel încât să acopere contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea lucrărilor; și contravaloarea lipsei de folosința și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate de existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură fizică instalate; însă, prin art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/2018, ANCOM a stabilit că un tarif maxim de 0 RON pentru elementele de rețea de comunicații electronice executate "pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietatea publică", de tipul: antene, cabinete, camere tehnice, camere de tragere, conducte, stații de bază, stâlpi, piloni, turnuri, alte echipamente și infrastructuri fizice suport, precum și pentru cablurile și cutiile pentru care se exercită un alt tip de acces decât cel prevăzut în anexă. Or, valoarea de "zero RON" (nici un cost) nu poate acoperi contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea lucrărilor asupra bunurilor proprietate publică. Judecătorul nu a preluat susținerile intimatei-reclamante, ci s-a raportat la prevederile exprese reglementate în art. 6 din Legea nr. 159/2016. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost în sensul acordării cu titlu gratuit a dreptului de acces pentru furnizori pe deasupra, în, sau sub imobilele proprietate publică ar fi menționat în mod expres acest lucru în cuprinsul legii. Un exemplu în care legiuitorul a reglementat în mod expres exercitarea dreptului de uz și de servitute cu titlu gratuit îl regăsește în cuprinsul Legii nr. 123/2012 privind energia electrică și a gazelor naturale, astfel încât orice fel de interpretare legată de beneficiile aduse de furnizori prin instalarea pentru tipurile de echipamente-antene cabluri, etc. precum și de expertiza superioară pe care o deține recurenta în domeniu nu poate reprezenta un argument pentru nerespectarea legii. Recurenta-pârâtă, printr-un act administrativ cu caracter normativ, de rang inferior legii, pune la dispoziția unor agenți economici cu titlu gratuit bunuri care aparțin domeniului public. Conform art. 78 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative actele emise adoptate de autoritățile publice centrale, deci și actele emise de recurenta-pârâtă trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele ne baza si în executarea cărora au fost emise si nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. Trebuie respectată ierarhia actelor normative indiferent de expertiza deținută de către recurenta-pârâtă. astfel că actele pe care le emite trebuie să fie în concordanță cu prevederile Legii nr. 159/2016, art. 861 alin. (1) din C. civ., art. 123 din Legea nr. 215/2001 si cu Constituția României. Faptul că există niște beneficii tangibile și intangibile aduse prin instalarea acelor cabluri, antene, casete, nu înseamnă că recurenta-pârâtă are abilitatea legală de atribui și de a acorda accesul gratuit unor agenți economici pe deasupra, în sau sub bunurile proprietate publică. Interpretarea recurentei-pârâtei este contrară Legii nr. 156/2016 și nu soluția pronunțată de judecătorul fondului căci abilitatea prevăzută prin acest act normativ conform căreia președintele ANCOM stabilește tarifele maxime pentru dreptul de acces pe proprietatea publică, nu îi conferă acestuia competența legală de a nune gratuit la dispoziția furnizorilor de rețele de comunicații, proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică și privată care aparțin unităților administrației publice locale pot fi date în administrare, concesionate sau închiriate, numai în condițiile legii. Folosința gratuită poate fi acordată numai instituțiilor de utilitate publică (instituții publice sau organisme neguvernamentale de utilitate publică) și niciodată unor operatori economici. Intimata a arătat că sunt clare prevederile art. 6 din Legea nr. 159/2016 potrivit cărora leguitorul a prevăzut în sarcina recurentei-pârâte sarcina de a stabili tarifele maxime percepute furnizorilor/operatorilor economici or cifra zero nu reprezintă nici o valoare maximă și nicio valoare minimă, oricât ar încerca să argumenteze recurenta-pârâtă. Valoarea indicată în cuprinsul cererii de recurs de 0,0001 RON nu este de natură a susține incidența vrunui motiv de casare prin raportare la faptul că recurenta-pârâtă nu poate atribui printr-un act propriu accesul gratuit asupra bunurilor proprietate publică. Noțiunea prevăzută de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 156/2016 de a se stabili tarife maxime nu echivalează cu noțiunea de gratuitate sau cu o valoare derizorie raportat Ia regimul juridic al bunurilor asupra căruia se intervine de către operatorii economici. În speța de față, instituirea unei taxe cu valoarea maximă 0 nu respectă în mod evident obligația de stabilire a unui tarif maxim, cifra 0 echivalând cu lipsa unui tarif, fapt ce este în contradicție cu scopul avut în vedere de legiuitor în sensul că accesul furnizorilor de rețele de comunicații electronice să se realizeze contracost și nu cu titlu gratuit. Dreptul de a stabili niște tarife maxime nu echivalează cu dreptul de a acorda acces gratuit unor operatori economici pe deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică. Dacă în cuprinsul Legii nr. 159/2016 există reguli de stabilire a tarifelor este logic și firesc să fie instituite aceste tarife, iar valorile maximale ale acestora să fe stabilite de recurenta-pârâtă, or valoarea zero nu poate reprezenta un tarif și nicidecum un maxim al acestuia. Regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale este reglementat prin dispozițiile C. civ., el derivă din faptul că proprietatea publică nu se definește doar prin raportare la titularii ei, ci și prin afectațiunea bunurilor folosinței publice și, potrivit acestor prevederi, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. În mod corect, judecătorul fondului a reținut că prin art. 1 alin. (2) din Decizia contestată se permite agențiilor economici să beneficieze de folosința gratuită asupra bunuri care aparțin domeniului public contrar legii fundamentale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, în condițiile legii organice ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică, prevedere nesocotită prin art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/2018, cum în mod judicios a reținut judecătorul fondului. Practic prin cererea de recurs, ANCOM încercă să convingă că (i) cifra 0 reprezintă o valoare maximă a unui tarif, (ii) că această valoare acoperă contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea" lucrărilor și contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate de existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură fizică instalate și că în baza expertizei superioare pe care o deține față autoritățile administrației publice locale să acorde operatorilor economici accesul gratuit pe deasupra, în sau sub imobilele proprietatea publică. Totodată, practica unor autorități nu poate fi invocată ca un argument pentru nerespectarea art. 6 din Legea nr. 159/2016. În drept, au fost invocate Legea nr. 159/2016, Legea nr. 554/2004, precum și toate textele normative la care au făcut trimitere în cuprinsul întâmpinării.

Răspunsul la întâmpinare Deși întâmpinarea intimatei-reclamante Asociația Municipiilor în România i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta – pârâtă Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații nu a combătut apărările părții oponente în cadrul unui răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471 1 alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 din C. proc. civ.

Alte aspecte procesuale 6.1. Cererea de intervenție accesorie în favoarea ANCOM formulată de C. Petenta C. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), prin care a solicitat admiterea recursului formulat de ANCOM împotriva sentinței. În cuprinsul cererii de intervenție, s-au arătat următoarele: În conformitate cu susținerile recurentei, dispozițiile prevăzute la art. 1 alin. (2) din Decizia ANCOM nr. 997/2018 sunt legale, deoarece Decizia ANCOM nr. 997/2018 a fost emisă cu respectarea principiilor specifice dreptului de proprietate publică prevăzute de art. 285 C. adm., a principiului egalității, prevăzut de art. 7 C. adm. și a principiului adaptabilității, prevăzut de art. 13 C. adm. În considerarea dispozițiilor legale pre-citate și a considerentelor expuse mai sus privind legalitatea tarifelor maxime prevăzute în Decizia ANCOM nr. 997/2018, autoritățile publice sunt obligate să respecte dispozițiile Deciziei ANCOM și să o pună în aplicare. Motivele pentru care tariful maxim de zero RON nu reprezintă o dare în folosință gratuită a bunurilor proprietate publică sunt întemeiate pe prevederile art. 862 alin. (1) C. civ., din interpretarea cărora rezultă că dreptul de proprietate publică poate fi supus unor limitări, însă numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiții: limitele să fie reglementate de lege (această condiție este îndeplinită întrucât chiar Legea nr. 159/2016 stabilește mai multe limite ale dreptului de proprietate publică, dintre care enumerăm dreptul de acces pe proprietatea publică a furnizorilor de rețele publice de comunicații [art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1)]; limitele să fie compatibile cu interesul public (această condiție este îndeplinită, fiind aplicabile considerentele expuse mai sus, unde a fost analizată respectarea principiul interesului public în emiterea Deciziei contestate). De asemenea, se întemeiază și pe prevederile art. 3 alin. (3) din Legea 159/2016; așadar, legiuitorul nu a condiționat asigurarea folosinței asupra bunurilor proprietate publică de existența unui tarif maxim pozitiv, nici nu a făcut distincție între bunurile proprietate publică, în cuprinsul dispoziției legale pre-citate cuprinzându-se, teoretic, toate bunurile proprietate publică, stipulând doar condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 159/2016 pe care furnizorii de comunicații electronice trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de dreptul de acces și, deci, de dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică. Astfel, prin faptul că intimata solicită să se stabilească un tarif maxim pozitiv pentru ca furnizorii de rețele publice de comunicații electronice să aibă drept de acces la bunurile proprietate publică și, deci, la folosința asupra acestor bunuri, reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii speciale, prin faptul că încearcă să adauge și alte condiții pentru exercitarea dreptului de acces decât cele prevăzute expres de Legea 159/2016. Nu există echipolentă între puterile recunoscute titularului dreptului de folosință cu titlu gratuit și prerogativele pe care le dețin furnizorii de rețele de comunicații electronice în baza dreptului de acces la bunurile proprietate publică. Astfel, furnizorilor de rețele de comunicații electronice le este asigurată folosința asupra bunurilor proprietate publică [art. 3 alin. (3) din Legea 159/2016] numai în limita dreptului de acces de care beneficiază, respectiv: au acces numai la bunurile expres prevăzute în Legea nr. 159/2016 și în Decizia ANCOM nr. 997/2018, se pot folosi de aceste bunuri numai în scopul furnizării de rețele electronice de comunicare, fără a beneficia și de alte prerogative specifice dreptului de folosință. În ceea ce privește, persoanele cărora le-a fost acordat, cu titlu gratuit, dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică, acestea beneficiază de toate facultățile recunoscute titularului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, dreptul de folosință cu titlu gratuit fiind, practic, o dare în administrare atipică. În lumina acestor considerații, se poate observa argumentul artificial și falacios al intimatei, prin care echivalează tariful maxim de zero RON pentru exercitarea dreptului de acces asupra unor bunuri proprietate publică cu darea în folosință gratuită. Echivalența susținută de intimată ar fi fost întemeiată numai în situația în care furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ar fi beneficiat de toate prerogativele specifice dreptului de folosință; însă, din moment ce furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sunt constrânși numai la exercitarea acelor drepturi aflate în strânsă legătură cu dreptul de acces la bunurile proprietate publică, nu poate exista echivalență între darea în folosință gratuită și dreptul de acces la bunurile proprietate publică în baza unui tarif maxim ce nu poate depăși valoarea de zero RON. În drept, au fost invocate prevederile art. 61, 63, 67 C. proc. civ. art. 2, 3, 4 și 6 din Legea 159/2016, art. 285 și art. 7,10, 13 C. adm, art. 862 C. civ. 6.2. Cererea de intervenție accesorie în favoarea ANCOM formulată de intervenienta D. SA Petenta D. S.A. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în sprijinul recurentei ANCOM, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție voluntară accesorie și, ulterior, admiterea în tot a recursului formulat de către recurenta ANCOM cu consecința casării în parte a sentinței și respingerea cererii de anulare în totalitate ca neîntemeiată. Intervenienta a argumentat admisibilitatea cererii de intervenție voluntară accesorie, iar apoi a susținut nelegalitatea sentinței. Considerentele primei instanțe sunt în mod vădit contrare atât literei, cât și spiritului Legii nr. 159/2016, nefiind susținute nici de legislația care reglementează regimul juridic al proprietății publice. Un tarif maximal stabilit în cuantum egal cu zero, în condițiile în care această valoare a fost determinată pe baza metodologiei detaliate menționate la alin. (5) al art. 6, respectă în totalitate obligația de stabilire a tarifului maximal și în niciun caz nu poate echivala, astfel cum în mod eronat susține intimata în cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea Deciziei nr. 997/2018, cu absența unui tarif. Astfel, absența tarifului poate fi determinată în mod exclusiv de o omisiune a analizării cuantumului acestuia pentru anumite elemente de infrastructură, pe baza metodologiei prevăzute la alin. (5), iar nu de o stabilire a acestuia, respectiv de o trecere a acestuia prin filtrul modalităților de calcul prevăzute de metodologia menționată, în cuantum egal cu 0 RON. Aplicarea metodologiei de calcul pentru un element de rețea/infrastructură, indiferent de valoarea tarifului astfel obținut (tarif zero sau în valoare pozitivă), echivalează cu o stabilire a acestuia și, prin urmare, cu o respectare a condiției impuse de alin. (4) al art. 6 din Legea nr. 159/2016. Din această perspectivă, raționamentul primei instanțe, în sensul că nu ar fi posibil un tarif zero, adică noțiunea de tarif ar implica în mod obligatoriu o valoare pozitivă a acestuia, nu se susține din punct de vedere economic. Acest aspect este confirmat inclusiv de existenta si cristalizarea, la nivel internațional și unional, a noțiunii de tarif zero, aceasta desemnând situațiile în care se aplică așadar există) un tarif in cuantum 0 fie în relații comerciale, vamale, în acorduri internaționale si în acorduri încheiate între Uniunea Europeană și state terțe. Stabilirea tarifului maximal în cuantum de 0 RON pentru ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/2018 a avut la bază tocmai raportul dintre contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea lucrărilor și beneficiile certe și tangibile menționate de alin. (6) al art. 6 din Legea nr. 159/2016, constatându-se faptul că beneficiile tangibile depășesc în mod semnificativ echivalentul pecuniar al lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile certe cauzate prin efectuarea lucrărilor. Prin urmare, în această situație, dată fiind disproporția dintre "pierderea" încercată de entitățile prevăzute la art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 159/2016 și beneficiile semnificative dobândite de către acestea ca urmare a instalării elementelor de rețea de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură fizică prevăzute în art. 1 alin. (2) al Deciziei nr. 997/2018, această din urmă decizie previne situația unei îmbogățiri nejustificate a entităților publice care percep tarifele aferente dreptului de acces exercitat pe proprietatea publică și încurajează, totodată, dezvoltarea rețelelor de comunicații electronice pe teritoriul României. În concret, pe de o parte, Legea nr. 159/2016 prevede necesitatea ca tarifele maximale să acopere contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea lucrărilor, însă, pe de altă parte, atenuează cuantumul acestora prin raportare la o serie de beneficii certe si tangibile, menționate expres în cuprinsul alin. (6), de care stabilirea tarifelor maximale trebuie să țină cont în mod imperativ. Așadar, tocmai prin această atenuare prevăzută prin coroborarea impusă chiar de Legea nr. 159/2016 între alin. (4) și alin. (6) ale art. 6, se admite în mod implicit posibilitatea ca beneficiile tangibile să depășească contravaloarea folosinței si valoarea despăgubirilor pentru prejudiciile directe si certe, cu consecința evidentă a stabilirii unui tarif maximal echivalent cu 0 RON. In fine, aplicarea unor tarife diferențiate (respectiv tarif cu valoare pozitivă și tarif cu valoare zero) prin Decizia ANCOM nr. 997/2018, prin art. (1) alin. (1) respectiv prin alin. (2) al aceluiași articol, are la bază o explicație economică obiectivă, fundamentată pe o realitate de ordin tehnic. Contrar aprecierilor primei instanțe, stabilirea tarifului maxim în cuantum de 0 RON aplicabil dreptului de acces al furnizorilor de rețele de comunicații electronice în legătură cu imobilele proprietate publică nu echivalează cu constituirea unui drept de folosință gratuită asupra terenurilor proprietate publică în favoarea acestor furnizori, ca drept real corespunzător proprietății publice, ci, în realitate, este vorba despre un drept de acces special, prevăzut în mod expres de lege, care se poate realiza cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, fiind apropiat fizionomiei juridice a dreptului de servitute legală. In consecință, dreptul de acces prevăzut de Legea nr. 159/2016 și particularizat prin art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/2018 reprezintă un drept distinct de drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, astfel cum sunt reglementate prin art. 866 C. civ., grefat pe un drept de servitute legală instituit prin Legea nr. 159/2016. Acesta trebuie privit, din punct de vedere al regimului juridic, în mod independent de regimul juridic aplicabil ca drept comun proprietății publice, având particularitățile sale, și deci, un regim juridic propriu, specific, în contextul reglementării unor reguli separate în materia serviciilor de comunicații electronice. Instituirea acestui drept de servitute legală este, pe de o parte, permisă de dispozițiile art. 554 alin. (2) C. civ., iar, pe de altă parte, nu reprezintă o situație singulară în legislația națională (de exemplu, Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012). Fiind grefat pe un drept de servitute legală, care cuprinde o formă limitată a prerogativei usus, caracterul gratuit al exercitării acestuia nu poate fi asimilat unei constituiri a dreptului de folosință gratuită. 6.3. Cererea de intervenție accesorie în favoarea intimatei-reclamante Asociația Municipiilor în România formulată de Consiliul Județean Suceava. Petentul Consiliul Județean Suceava a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul intimatului - reclamant C., prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție formulată, raportat la prevederile art. 64 alin. (2) C. proc. civ. și respingerea recursului formulat de A.N.C.O.M., ca neîntemeiat. Referitor la natura litigiului dedus judecății și momentul procedural prevăzut de lege pentru depunerea cererii de intervenție, consideră că, raportat la obiectul cererii introductive de instanță de anulare a Deciziei Președintelui A.N.C.O.M. nr. 997/2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1013/29.11.2018 și la natura juridică a unei cereri de intervenție accesorie de simplă apărare în favoarea părții pentru care a intervenit - o astfel de cerere este admisibilă. Consiliul Județean Suceava are astfel, un interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea fi afectate în mod iremediabil prin pronunțarea unei hotărâri de admitere a recursului. În ceea ce privește recursul formulat de A.N.C.O.M. împotriva Deciziei nr. 1021 din 20 decembrie 2019, se arată că niciunul dintre motivele de casare cuprinse în art. 488 C. proc. civ. nu este incident. Decizia A.N.C.O.M. nr. 997/2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1013/29.11.2018, de la momentul intrării în vigoare fiind obligatorie pentru toate instituțiile publice, inclusiv autorități ale administrației publice locale care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor proprietate publică a statului ori a unităților administrativ - teritoriale. Actul administrativ contestat a fost emis în temeiul prevederilor art. 6 din legea nr. 159/2016 privind regimul infrastructurii fizice a rețelelor de comunicații electronice, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru reducerea costului instalării rețelelor de comunicații electronice, cu modificările și completările ulterioare. Prevederile cuprinse în art. 1 alin. (2) din Decizia A.N.C.O.M. nr. 997/2018 încalcă dispozițiile art. 136 din Constituția României, art. 861 alin. (3) din C. civ., art. 123 alin. (1) din legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, acte normative în vigoare la data emiterii deciziei contestate. Practic, metodologia de stabilire a tarifelor maxime s-a concretizat în stabilirea unei formule de calcul, formulă care aplicată pentru elementele de rețea de comunicații electronice și elemente de infrastructură fizică respectiv, antene, cabinete, camere tehnice, camere de tragere, conducte, stații de bază, stâlpi, piloni, turnuri, alte echipamente și infrastructuri fizice suport, precum și pentru cablurile și cutiile pentru care se exercită un alt tip de acces decât cel prevăzut în anexă duce la un rezultat negativ. În fapt, stabilirea unui tarif negativ presupune acordarea unei folosințe gratuite, aspect neluat în considerare de legiuitor. Consideră că posibilitatea identificării unui tarif maximal negativ, prin aplicarea unei formule stabilite unilateral pune în discuție însăși formula de calcul aplicată, legiuitorul având în vedere premisa existenței unui tarif aferent lipsei de folosință a bunului proprietate publică. Stabilirea unui tarif presupune în mod implicit stabilirea unei valori pozitive. Un tarif cu valoare negativă implică fără îndoială, lipsa acestui tarif. Astfel, Președintele A.N.C.O.M., printr-un act normativ de o putere inferioară stabilește o valoare negativă, care implică gratuitatea accesului. Or, din acest punct de vedere, pentru tipurile de acces care nu sunt menționate în Anexa Deciziei președintelui A.N.C.O.M. nr. 997/2018 se poate pune problema nemotivării actului administrativ. Prin formula stabilită unilateral pentru anumite tipuri de acces s-au stabilit situații în care tarifele nu se aplică. Practic, aplicarea formulei de calcul și obținerea unui rezultat negativ lipsește de conținut prevederile cuprinse în art. 861 alin. (3) C. civ., prevederi conform cărora "în condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosință și pot fi concesionate și închiriate". Se asigură astfel, o folosință gratuită prin decizia unilaterală a Președintele A.N.C.O.M., contrar prevederilor cuprinse în art. 874 C. civ. coroborate cu prevederile cuprinse în art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, prevederi conform cărora dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, doar în favoarea instituțiilor de utilitate publică, nu și în favoarea societăților comerciale. Se nesocotește astfel și principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, raportat la prevederile art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă coroborate cu cele care trasează regimul juridic al bunurilor care fac parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Prevederile cuprinse în art. 1 alin. (2) din Decizia A.N.C.O.M. nr. 997/2018 încalcă de asemenea și dispozițiile cuprinse în art. 6 alin. (4) din legea nr. 159/2016 stabilirea unui tarif cu valoare negativă implicând fără îndoială, lipsa acestui tarif. În drept, au fost invocate prevederile cuprinse în art. 28 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 61 alin. (3) și art. 63, 64 din C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii invocată de recurenta – pârâtă Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații Recurenta-pârâtă ANCOM a invocat rămânerea fără obiect a acțiunii, în considerarea Deciziei nr. 672/2022, având în vedere că nu mai există în vigoare prevederile contestate și faptul că Decizia nr. 672/2022 produce efecte de la data publicării. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că ieșirea din vigoare sau încetarea efectelor unui act administrativ nu pot conduce la rămânerea fără obiect a acțiunii, cât timp aceste efecte s-au produs pentru trecut, iar potrivit prevederilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ, persoana pretins vătămată prin emiterea actului trebuie să aibă dreptul procesual de a invoca și de a i se verifica de către instanța de judecată existența sau nu a acestei vătămări; ca urmare, această excepție urmează a fi respinsă ca nefondată. 7.2. Elemente de fapt și de drept reținute de prima instanță Prin art. 1 alin. (1) și (3) din Decizia nr. 997/13.11.2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru executarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, pârâtul a decis că "(1) Entitățile prevăzute la art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 159/2016 privind regimul infrastructurii fizice a rețelelor de comunicații electronice, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru reducerea costului instalării rețelelor de comunicații electronice pot percepe furnizorilor de rețele de comunicații electronice pentru exercitarea dreptului de acces pe, în sau sub imobilele proprietate publică tarifele maxime prevăzute în anexă. (3) Anexa face parte integrantă din prezenta decizie." Prin art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 997/13.11.2018 privind tarifele maxime care pot fi percepute pentru executarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, pârâtul a decis că "Pentru elementele de rețea de comunicații electronice și elemente de infrastructură fizică care nu sunt incluse în anexă, respectiv antene, cabinete, camere tehnice, camere de tragere, conducte, stații de bază, stâlpi, piloni, turnuri, alte echipamente și infrastructuri fizice suport, precum și pentru cablurile și cutiile pentru care se exercită un alt tip de acces decât cel prevăzut în anexă, tariful pentru exercitarea dreptului de acces pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietatea publică nu poate depăși valoarea de zero RON." Decizia nr. 997/13.11.2018 a fost emisă de pârât în temeiul art. 6 din Legea nr. 159/2016, prevederile relevante fiind următoarele: "ART. 6 (1) În lipsa unor dispoziții legale contrare, pentru imobilele proprietate publică unde au fost realizate lucrări de acces pe proprietăți, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a deciziei președintelui ANCOM prevăzute la alin. (4), operatorii economici care nu au calitatea de operatori de rețea conform prezentei legi, operatorii de rețea pentru bunurile imobile care nu fac obiectul cap. III, instituțiile publice, inclusiv autoritățile administrației publice centrale sau locale, precum și orice alte entități care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor proprietate publică a statului ori a unităților administrativ-teritoriale au obligația de a publica, respectiv de a modifica și/sau completa, în cazul în care sunt deja publicate, pe pagina proprie de internet, atunci când există sau, în lipsa acesteia, prin afișare în locuri vizibile la sediul titularului, condițiile în care se realizează dreptul de acces la aceste imobile și documentele pe care solicitantul urmează să le prezinte în vederea dovedirii îndeplinirii acestor condiții, cu respectarea prevederilor art. 4. (2) În lipsa unor dispoziții legale contrare, după data intrării în vigoare a deciziei președintelui ANCOM prevăzute la alin. (4), în cazul imobilelor proprietate publică unde nu au fost realizate lucrări de acces pe proprietăți, operatorii economici care nu au calitatea de operatori de rețea conform prezentei legi, operatorii de rețea pentru bunurile imobile care nu fac obiectul cap. III, instituțiile publice, inclusiv autoritățile administrației publice centrale sau locale, precum și orice alte entități care exercită dreptul de administrare asupra imobilelor proprietate publică a statului ori a unităților administrativ-teritoriale au obligația de a publica pe pagina proprie de internet, atunci când există sau, în lipsa acesteia, prin afișare în locuri vizibile la sediul titularului, în termen de 30 de zile de la data primirii pentru prima dată a unei cereri în vederea exercitării dreptului de acces la un anumit imobil proprietate publică, condițiile în care se realizează dreptul de acces la acest imobil și documentele pe care solicitantul urmează să le prezinte în vederea dovedirii îndeplinirii acestor condiții, cu respectarea prevederilor art. 4. (…) (4) Tarifele maxime care pot fi percepute de entitățile prevăzute la alin. (1) sau (2) vor acoperi contravaloarea lipsei de folosință și despăgubirea pentru prejudiciile directe și certe cauzate prin efectuarea lucrărilor, precum și prin existența și funcționarea rețelelor de comunicații electronice și a elementelor de infrastructură fizică instalate, fiind stabilite prin decizia președintelui ANCOM*), emisă în termen de maximum 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (5) ANCOM va stabili tarifele maxime prevăzute la alin. (4) pe baza unei metodologii detaliate, ținând cont de valoarea de piață a folosinței bunurilor afectate, cu respectarea principiilor transparenței, obiectivității și nediscriminării. (6) Tarifele maxime prevăzute la alin. (4) vor fi justificate și vor fi proporționale cu afectarea imobilului respectiv, urmând să aibă în vedere, printre altele, următoarele beneficii tangibile și intangibile: a) facilitarea îmbunătățirii competențelor digitale și a infrastructurii sistemului național de furnizare online a serviciilor publice, precum și îmbunătățirea accesului la infrastructura și aplicațiile publice; b) plusul de valoare adus imobilelor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale ce au instalate rețele de comunicații electronice, comparativ cu imobilele care nu dețin infrastructura pentru comunicații electronice; c) lansarea de noi servicii publice, inclusiv eficientizarea datorată informatizării; d) facilitarea incluziunii sociale și reducerea decalajului economic între localitățile dezvoltate și cele nedezvoltate, prin creșterea valorii adăugate a sectorului comunicațiilor electronice asupra celorlalte sectoare ale economiei; e) facilitarea imple