ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1336/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, în temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării dispozițiilor celor 41 de Decizii numerotate consecutiv de la numărul TC/1655 până la numărul TC/1695 emise de ANCOM în data de 27.12.2021, până la soluționarea definitivă a litigiului de fond ce face obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 791 din 20 aprilie 2022, Curtea a admis excepția tardivității motivelor noi de nelegalitate invocate de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 28.03.2022 și a decăzut reclamanta din dreptul de a mai invoca noi motive de nelegalitate.

A respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2022, sub nr. x/2022.

Prin Decizia nr. 1978 din 6 aprilie 2023, Înalta Curte a respins recursul formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

A reținut instanța, în esență, că motivele prezentate de reclamantă nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative atacate iar criticile reclamante nu se pretează analizei sumare care are loc în procedura referitoare la suspendarea actului administrativ, făcând exclusiv obiectul analizei de legalitate și temeinice pe fond, specifică acțiunii în anularea actului administrativ. De asemenea, instanța de control judiciar a avut în vedere aspectul că, prin sentința civilă nr. 2420 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2022, acțiunea reclamantei de anulare a actelor ce fac obiectul cererii de suspendare a fost respinsă, soluție care vine să confirme constatarea primei instanțe, în sensul neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea revizuirii și, în consecință, desființarea Deciziei nr. 1978 din 6 aprilie 2023 și judecarea cu reținere a cauzei și admiterea cererii de suspendare a celor 41 de Decizii-TC emise simultan la data de 27.12.2021, numerotate consecutiv de la nr. TC/11655 până la TC/11695, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat situația de fapt, a susținut revizuenta că decizia atacată încalcă principiul priorității dreptului UE. După cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia HP nr. 45/2016, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale CJUE indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor legale de drept european preexistente.

În cauză, nici reclamanta și nici instanța nu au invocat în dosarul de suspendare, respectiv nici instanța nu a analizat ex officio raportul juridic dedus judecății din perspectiva prevederilor dreptului european.

Din perspectiva admisibilității revizuirii, a arătat revizuenta că prin cererea de revizuire nu se invocă fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actelor administrative contestate, dovadă că ele au fost deja invocate atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. De asemenea, din perspectiva normelor juridice incidente și a principiilor consacrate de dreptul european aplicabile în materie (nevoia de a asigura utilizarea optimă a resurselor limitate, așa cum sunt frecvențele radio), rezultă că tariful solicitat de ANCOM cu titlu de "tarif de utilizare a spectrului", inclusiv în situația neutilizării, nu este nici obiectiv justificat și nici proporțional cu scopul pentru care este destinat, conform Directivei 2002/20/CE, cerințe a căror semnificație și domeniu de aplicare au fost lămurite de CJUE în cauza C-375/11.

Astfel, relevantă în prezentul dosar este jurisprudența CJUE reținute în cauza C-375/11 Belgacom S.A., B. S.A., C. S.A., hotărâre pronunțată în 21.03.2013, speța fiind utilă soluționării cauzei din moment ce toți cei trei reclamanți din dosarul CJUE sunt operatori de rețele de telefonie mobilă din Belgia, ca și societatea A., un (nou) operator de rețele de telefonie mobilă din România.

Conform cerințelor din Directiva 2002/20/CE, "Art. 13 - Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii. Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio (...) care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din Decizia 2002/21/CE (directiva-cadru)."

Deși Directiva 2002/20/CE a fost abrogată de la data intrării în vigoare a Codului european al comunicațiilor economice (Directiva 2018/1972), conform art. 125 din aceasta, "Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directiva și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa XIII", iar în acest tabel de corespondență se regăsește Art. 13 din Directiva 2002/20/CE - Art. 42 din Directiva 2018/1972.

Art. 42 din noua directivă, prevede că, în ceea ce privește drepturile de utilizare a spectrului de frecvențe radio, statele membre urmăresc să garanteze faptul că taxele aplicabile sunt stabilite la un nivel care garantează asignarea și utilizarea eficientă a spectrului de frecvențe radio (...)."

Se poate constata că noua Directivă (UE) 2018/1972 nu doar că preia din raținoamentul vechii Directive 2002/20/CE, dar introduce suplimentar cerința de garantare a asignării, adică, practic, recunoaște existența situațiilor în care au fost emise licențe de utilizare a frecvențelor radio, dar nu și documente de asignare ce sunt necesare la autorizarea fiecărei stații de radiocomunicații. Așadar, taxele pentru drepturile de utilizare a spectrului de frecvențe radio în continuare trebuie să asigure utilizarea optimă a acestor resurse și să fie justificate în mod obiectiv, iar, mai nou, să fie stabilite la un nivel (financiar) care garantează asignarea și utilizarea eficientă a spectrului de frecvențe radio.

Prin urmare, considerentele și jurisprudența Hotărârii CJUE din 21 martie 2013 din cauza C-375/11 Belgacom S.A., B. S.A., C. S.A. rămân perfect valabile inclusiv la data emiterii sentinței civile nr. 791 din 20 aprilie 2022 la fond, la data emiterii Deciziei nr. 1978 din 6 aprilie 2023 în recurs, respectiv la data formulării prezentei cereri de revizuire, 28.07.2023, astfel că normele de drept substanțial european invocate erau deja în vigoare pe toată perioada cuprinsă între data nașterii (07.07.2021) și data stingerii (29.12.2021) raportului juridic dedus judecății, perioadă în care A. a avut calitate de titular de LUF în benzile de frecvență 1880-1900 Mhz (banda DECT).

A susținut revizuenta că decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, motiv de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit jurisprudenței, competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. De asemenea, este necesar a se stabili dacă în cauză se regăsesc premisele aplicării directivelor europene ce reglementează aceste redevențe anuale pentru utilizarea spectrului radio.

Dacă instanțele de fond și de recurs și-ar fi dat interesul, prin aplicarea corectă a legii, deși reclamanta a precizat de multiple ori că nu a utilizat spectrul (aspect confirmat de intimată prin întâmpinare), judecătorii au omis această situație de fapt ce constituia un reper în verificarea aparenței de nelegalitate pretinse în justificarea cererii de suspendare.

După cum reiese din art. 23 din O.U.G. nr. 111/2011, în momentul în care ANCOM dorește să acorde unei entități spre utilizare, în mod individual, frecvențe radio din benzile prevăzute în TNABF, autoritatea de reglementare nu are libertatea să aleagă prin ce metodă, prin alocare sau prin asignare, se va realiza această acordare a drepturilor de utilizare, ci este ținută să activeze metoda impusă de legiuitor.

Dacă entitatea este un utilizator, în accepțiunea definițiilor de la pct. 2 din art. 4 alin. (1) al O.U.G. nr. 111/2011, atunci ANCOM activează procedura prevăzută de pct. 15 din art. 4 alin. (1), în speță alocarea unei frecvențe sau a unui canal radio care se realizează prin intermediul și simultan cu emiterea LUF, în timp ce, dacă entitate este un furnizor de rețele, în accepțiunea definițiilor de la pct. 8 din art. 4 alin. (1) al O.U.G. nr. 111/2011, atunci ANCOM activează procedura prevăzută de pct. 16 din art. 4 alin. (1), în speță asigurarea unei frecvențe sau a unui canal radio care se realizează ulterior emiterii LUF printr-un document de asignare emis pentru fiecare stație de radiocomunicații (adică autorizația de asignare a frecvențelor, AAF), document care se emite de ANCOM doar la solicitarea expresă a titularului LUF.

În cauză, se poate constatat că atât instanța de fond, cât și cea de recurs au săvârșit o eroare judiciară prin invocarea ca temei legal pentru respingerea acțiunii a art. 16 alin. (1) și (2) din Decizia ANCOM nr. 551/2012, prevedere care nu este aplicabilă în cauză pentru simplul motiv că revizuenta, fiind un furnizor de rețele de comunicații electronice, nu a renunțat și nu avea cum să renunțe la așa numitele documente de alocare/asignare din moment ce aceste documente de asignare nu fuseseră emise în prealabil de ANCOM, iar documentele de alocare nu sunt aplicabile.

De asemenea, instanțele au săvârșit o gravă omisiune a împrejurărilor legate de starea de fapt și de drept, neutilizarea spectrului radio, dar emiterea de către ANCOM a unor decizii de plată a tarifului de utilizare a spectrului, raportată la încălcarea textului din dreptul european ce obligă statele membre, prin intermediul autorităților naționale de reglementare (ANCOM), ca redevențele anuale pentru punerea la dispoziție a frecvențelor să fie justificate în mod obiectiv și să fie proporționale în ceea ce privește scopul pentru care sunt utilizate.

Pe cale de consecință, neidentificarea corectă a legislației europene aplicabile, precum și omisiunea situației de fapt de către instanța de fond și de recurs, creează o împrejurare ce poate fi îndreptată doar printr-o cale de atac de retractare, așa cum este revizuirea.

În Hotărârea din cauza C-375/11, CJUE a menționat că obiectivele stabilite prin art. 8 din Directiva nr. 2002/21/CE sunt îndeplinite doar încurajând utilizarea eficientă și asigurând o gestionare eficientă a frecvențelor radio.

În România, aceste redevențe anuale pentru punerea la dispoziție a frecvențelor poartă denumirea de tarif de utilizare a spectrului, fiind prevăzut în legislația primară în O.U.G. nr. 111/2011 la art. 30, conform căruia:

(1) Titularii licențelor de utilizare a frecvențelor radio datorează anual către ANCOM un tarif de utilizare a spectrului. Individualizarea cuantumului tarifului de utilizare a spectrului se realizează în baza alocărilor sau asignărilor de frecvențe radio efectuate prin intermediul ori în baza licenței de utilizare a frecvențelor radio.

(2) Tariful de utilizare a spectrului prevăzut la alin. (1), stabilit prin decizie a președintelui ANCOM, trebuie să asigure utilizarea optimă a frecvențelor radio și să fie obiectiv justificat, transparent, nediscriminatoriu și proporțional cu scopul pentru care este destinat."

Deși chestiunea de drept supusă judecății este nouă, neexistând jurisprudență națională relevantă cu privire la interpretarea sintagmei "tarif de utilizare a spectrului", și nici în ce privește situațiile concrete în care, în cuprinsul unei Licențe de Utilizare a Frecvențelor radio pot fi folosite de către emitent sintagmele "alocare" și/sau "asignare".

Prin urmare, din perspectiva normelor juridice incidente și a principiilor aplicabile în materie consacrate de dreptul european, tariful solicitat de ANCOM cu titlu de "tarif de utilizare a spectrului" perceput inclusiv în situația neutilizării nu este nici obiectiv justificat și nici proporțional cu scopul pentru care este destinat, conform Directivei 2002/20/CE.

Aceste redevențe anuale pentru punerea la dispoziție a frecvențelor/tarife de utilizare a spectrului datorate anual către ANCOM trebuie să urmărească asigurarea unei utilizări optime a resursei limitate pe care o reprezintă aceste frecvențe radio, ca ele să fie justificate în mod obiectiv, transparente, nediscriminatorii și, mai ales, proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate.

Prin urmare, incumbă fiecărui judecător național, atât de la instanța de fond, cât și de la instanța de recurs, obligațiile de a cunoaște legislația internă și europeană și să respecte principiul aplicării prioritare a dreptului unional.

În cauză, nu este vorba despre o excepție procesuală pe care reclamanta ar fi trebuit să o invoce în litigiul de bază, ci este vorba despre legislația aplicabilă, de jurisprudența CJUE relevantă (cum este cauza C-375/11), de norme pe care judecătorul național trebuie să le cunoască.

În concluzie, dacă instanța de fond și de recurs ar fi respectat obligația de aplicare prioritară a dreptului Uniunii Europene, reținând că spectrul radio nu a fost utilizat și nici nu a putut fi utilizat doar în baza Licențelor de Utilizare a Frecvențelor radio obținute de A. (lipsind cu desăvârșire documentele de asignare), ar fi procedat la admiterea cererii de suspendare a celor 41 de decizii de plată a tarifului de utilizare a spectrului emise abuziv de ANCOM.

În continuarea susținerilor sale, revizuenta s-a referit la condițiile pentru admiterea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, apreciind că, din moment ce art. 226 alin. (4) din Codul de procedură fiscală stabilește că titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care se împlinește scadența sau termenul de plată prevăzut de lege, este evident că deciziile titlu de creanță, care consacră contravaloarea unor tarife pe care, obiectiv, nu le datorează, reprezintă o pagubă iminentă și, deci, elementul esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actelor administrative.

De asemenea, chiar și după 18 luni de la înregistrarea dosarului nr. x/2022 la Curtea de Apel București, secția a VIII-a, rămâne utilă suspendarea executării acestor acte administrative, deoarece au generat emiterea unor decizii referitoare la obligații de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.

În cursul soluționării recursului, la primul termen de judecată din 26.10.2023, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală raportat la art. 16 alin. (1) și art. 44 alin. (1), (2) și (8) din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost soluționată în Dosarul asociat, nr. x/2023, prin încheierea de ședință din 7 martie 2024, în sensul respingerii, ca inadmisibilă.

Intimata Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45 din 12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE.

Referitor la inadmisibilitatea revizuirii, invocată de intimata Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, Înalta Curte observă că, în cauză, revizuenta susține prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că atât instanța de fond, cât și instanța de recurs nu ar fi avut în vedere prevederile dreptului Uniunii Europene, astfel că revizuirea, formal, este admisibilă.

În esență, revizuenta invocă cele avute în cauza C-375/11, care a reținut că redevența anuală pentru punerea la dispoziție a frecvențelor, prin care se urmărește favorizarea utilizării optime a resurselor, sub rezerva ca aceste redevențe să urmărească asigurarea unei utilizări optime a resursei pe care o reprezintă aceste frecvențe radio, ca ele să fie justificată obiectiv, transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și să ia în considerare obiectivele stabilite la art. 8 din Directiva 2002/21/CE.

De asemenea, face trimitere la legislația națională care prevede tariful de utilizare a spectrului (denumirea redevențelor anuale pentru punerea la dispoziție a frecvențelor) prevăzut de art. 30 din O.U.G. nr. 111/2011, dispoziții legale conform cărora "tariful de utilizare a spectrului trebuie să asigure utilizarea optimă a frecvențelor radio și să fie obiectiv justificat, transparent, nediscriminatoriu și proporțional cu scopul pentru care este destinat", fără, însă, a preciza în ce constă încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Înalta Curte constată că dispozițiile dreptului intern invocate de revizuentă au transpus normele dreptului european, Directiva 2002/20/CE, astfel cum au fost reținute, de altfel, și în hotărârea din cauza C-375/11 a CJUE.

De fapt, revizuenta este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea de revizuire sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

După cum rezultă din susținerile sale expuse, pe larg, la pct. I.3. al prezentei decizii, revizuenta, în realitate, face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată în soluționarea recursului (referindu-se chiar și la hotărârea instanței de fond) și tinde, practic, la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Obiectul prezentei cauze privește o cerere de revizuire, întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, a unei decizii prin care a fost respins recursul formulat împotriva soluției instanței de fond care a respins cererea de suspendare a executării unor decizii emise de ANCOM (în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004), decizii prin care ANCOM a solicitat plata tarifului de utilizare a spectrului.

Cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate, a apreciat că soluția de la fondul pricinii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a respins recursul societății recurente și a menținut măsura de respingere a suspendării.

Din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

De altfel, alegațiile revizuentei excedează chiar și cadrului procesual analizat de instanța de recurs și de instanța de fond, obiectul pricinii fiind suspendare executare act administrativ, cadru în care instanța este învestită cu verificarea condițiilor impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Astfel, revizuenta a mai susținut că instanța de fond și de recurs nu ar fi respectat obligația de aplicare prioritară a dreptului Uniunii Europene, pentru că nu au reținut faptul că spectrul radio nu a fost utilizat și nici nu a putut fi utilizat doar în baza Licențelor de Utilizare a Frecvențelor radio obținute de societate. Or, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei).

Aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene.

Însă, revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a dovedit incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost invocată de revizuentă pentru considerente care depășesc limitele analizei unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ, urmărind rejudecarea recursului și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Criticile sale nu se pot încadra în cerințele acestui caz special de revizuire, invocat formal, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de recurs și de instanța de fond.

Pentru aceste motive, ținând seama că prin revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs, Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1978 din 6 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2022, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.