ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4818/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 iulie 2020 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. Selenit S.R.L., prin administrator judiciar A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Serviciul de soluționare a contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecție Fiscală:

- anularea deciziei nr. 601/30.10.2019, emise de DGRFP Cluj-Napoca - Serviciul de Soluționare Contestații 2, prin care s-a dispus admiterea parțială a contestației, desființarea deciziei de impunere și respingerea parțială, ca nemotivată și ca nefondată, a contestației reclamantei cu privire la obligațiile fiscale de 2.465.393 RON: 53.874 RON impozit pe profit și 2.411.519 RON TVA, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/24.05.2017;

- admiterea contestației, respectiv anularea actelor administrative atacate și a măsurilor dispuse prin Decizia de impunere nr. xnr. 285/24.05.2017 și Raportul de Inspecție Fiscală F-BH nr. x/24.05.2017, în sensul anulării obligațiilor fiscale de 868.387 RON, reprezentând 384.516 RON impozit pe profit și 483.871 RON TVA, cu accesorii fiscale; a obligațiilor fiscale de 594.483 RON cu accesorii fiscale; anulării debitului suplimentar de 2.465.393 RON: 53.874 RON impozit pe profit și 2.411.519 RON TVA cu accesorii fiscale aferente și recalcularea impozitului pe profit suplimentar și TVA;

- obligarea intimatelor la restituirea debitelor nelegale achitate până la soluționarea acțiunii, cu dobânzi fiscale aferente, calculate de la data plății până la data restituirii efective;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru, onorariu de avocat și onorariu de expertiză judiciară.

Prin sentința nr. 113/CA/2020 – PI din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta S.C. Selenit S.R.L., prin administrator judiciar A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Serviciul de soluționare a contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecție Fiscală; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 113/CA/2020 – PI din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. Selenit S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondate a excepției tardivității acțiunii și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea recursului arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea următoarelor norme de procedură: art. 155 pct. 5, art. 181 C. proc. civ., art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, art. 281 alin. (1) Codul de procedură fiscală, art. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 195/2020, art. 62 și 63 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240/2020.

În ceea ce privește excepția tardivității introducerii acțiunii, solicită respingerea acesteia ca nefondată, având în vedere că la data de 01.11.2019 i s-a comunicat doar recurentei decizia de soluționare a contestației administrative, iar la data de 03.07.2020, a depus acțiunea prin poștă.

Invocând dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 1 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020, prin care s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României, art. 1 din Decretul Președintelui României nr. 240/2020, prin care s-a prelungit starea de urgență, art. 63 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240/2020, care prevedea că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel, în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență, consideră că starea de urgență reprezintă un motiv temeinic pentru nedepunerea acțiunii în termenul legal.

În acest sens, arată că acțiunea în anulare reprezintă o cale de atac, ulterioară soluționării administrative a contestației, pentru care termenul de depunere a fost întrerupt potrivit art. 63 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240/2020 și trebuia să curgă un nou termen de 6 luni.

Consideră că nu poate fi reținută tardivitatea acțiunii față de prevederile art. 11 alin. (2) ale Legii nr. 554/2004, având în vedere că acțiunea a fost depusă cu mult înainte de împlinirea termenului de 1 an de la data comunicării.

De asemenea, apreciază că se impun a fi reținute prevederile art. 181 din C. proc. civ., întrucât data de 30.06.2020 nu reprezintă ziua corespunzătoare lunii a 6-a în care se consideră împlinit termenul, iar pe de altă parte, a considera că prorogarea termenului de 60 de zile începe să curgă din starea de urgență, respectiv din data de 01.05.2020, este nelegală, orice prorogare putând curge doar din data de 15.05.2020, data ieșirii din starea de urgență.

Recurenta-reclamantă invocă necomunicarea deciziei de soluționare a contestației către administratorul judiciar, procedura de comunicare prevăzută de art. 41 alin. (5) Legea nr. 85/2014 fiind viciată, astfel că termenul de depunere a acțiunii în contencios administrativ nu putea fi împlinit la data depunerii acțiunii.

Arată că la data de 01.11.2019 i s-a comunicat doar societății decizia de soluționare a contestației, iar la data de 03.07.2020, aceasta a depus prin poștă acțiunea, în condițiile în care decizia de soluționare a contestației administrative nu a fost comunicată și administratorului judiciar A., deși organele fiscale cunoșteau că societatea se afla în procedura insolvenței.

În ceea ce privește citarea părților după deschiderea procedurii insolvenței, invocă dispozițiile art. 155 pct. 5 C. proc. civ., art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 și art. 281 Codul de procedură fiscală.

Precizează că acțiunea a fost promovată doar prin administrator special, nu și judiciar, menționarea administratorului judiciar fiind doar pentru opozabilitate, acțiunea și împuternicirea avocațială nefiind semnate de către administratorul judiciar, astfel că viciul de procedură privind modalitatea de comunicare a deciziei de soluționare a contestației administrative nu era acoperit.

Susține că a constatat viciul de procedură privind comunicarea cu administratorul judiciar la termenul de judecată din data de 29.10.2020 și că în cadrul procedurii de soluționare a contestației administrative, administratorul judiciar avea calitate de persoană introdusă în procedura de soluționare a contestației.

Astfel, consideră că a fost viciată procedura de comunicare, fiind lovită de nulitate absolută, motiv pentru care termenul de depunere a acțiunii în contencios nu a început să curgă de la data de 01.11.2019.

De asemenea, susține că alegerea unui sediu procesual nu acoperă procedura de comunicare, care trebuia să se efectueze atât la sediul societății, cât și la sediul administratorului judiciar.

Intimata – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Consideră că instanța de fond a procedat în mod corect la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii, ca prescrise.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. Selenit S.R.L., prin administrator judiciar A., a învestit istanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Serviciul de soluționare a contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecție Fiscală:

- anularea Deciziei nr. 601/30.10.2019, emise de DGRFP Cluj-Napoca - Serviciul de Soluționare Contestații 2, prin care s-a dispus admiterea parțială a contestației, desființarea deciziei de impunere și respingerea parțială, ca nemotivată și ca nefondată, a contestației reclamantei cu privire la obligațiile fiscale în sumă de 2.465.393 RON: 53.874 RON impozit pe profit și 2.411.519 RON TVA, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/24.05.2017;

- admiterea contestației, respectiv anularea actelor administrative atacate și a măsurilor dispuse prin Decizia de impunere nr. xnr. 285/24.05.2017 și Raportul de Inspecție Fiscală F-BH nr. x/24.05.2017, în sensul anulării obligațiilor fiscale în cuantum de 868.387 RON, reprezentând 384.516 RON impozit pe profit și 483.871 RON TVA, cu accesorii fiscale; a obligațiilor fiscale de 594.483 RON cu accesorii fiscale; anulării debitului suplimentar de 2.465.393 RON: 53.874 RON impozit pe profit și 2.411.519 RON TVA cu accesorii fiscale aferente și recalcularea impozitului pe profit suplimentar și TVA;

- obligarea intimatelor la restituirea debitelor nelegale achitate până la soluționarea acțiunii, cu dobânzi fiscale aferente, calculate de la data plății până la data restituirii efective.

Analizând critica recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2^1) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2)."

Or, în speță, decizia de soluționare a contestației nr. 601/30.10.2019, emise de DGRFP Cluj-Napoca - Serviciul de Soluționare Contestații 2, a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 01.11.2019, iar acțiunea de față a fost înregistrată la data de 03.07.2020, conform plicului de corespondență de la fila x verso din vol. I al dosarului de fond, cu depășirea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că termenul de 6 luni prevăzut la alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 este termen de prescripție, în timp ce termenul de un an prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident termenul de un an prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor motive temeinice în sensul acestui text de lege.

Astfel, în cauză, acțiunea trebuia introdusă, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 într-un termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Întrucât este vorba de un termen pe luni, se reține că potrivit art. 181 alib. 1 pct. 3: "când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni."

Întrucât cele 6 luni de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației (01.11.2019) s-au împlinit la data de 01.05.2020, când pe teritoriul României era instituită starea de urgență, se impun a fi reținute dispozițiile privind instituirea și prelungirea stării de urgență în România, cu referire la termenele de prescripție.

În acest sens, art. 41 din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, emis de Președintele României și publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020 prevede că: "Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile".

Ulterior, prin Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, emis de Președintele României și publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020, s-a dispus la art. 1 că "Începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungește cu 30 de zile starea de urgență pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020."

Calculând cele 60 de zile în care a fost instituită starea de urgență, se constată că ultima zi a stării de urgență a fost 14.05.2020.

Fiind vorba de o suspendarea a termenului de prescripție, astfel cum reiese din art. 41 al Decretului nr. 195 din 16 martie 2020, emis de Președintele României, de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare (art. 2.534 alin. (1) C. civ.).

Cu alte cuvinte, termenul aflat în curs de curgere la momentul instituirii stării de urgență, se prelungește cu perioada stării de urgență.

În acest sens, prima instanță a reținut în mod corect că starea de urgență a constituit o cauză de suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune, în speță, a dreptului de a formula acțiune împotriva deciziei de soluționare a contestației administrativ fiscale, astfel că la calculul termenului de prescripție de 6 luni se ține cont de perioada în care curgerea termenului a fost suspendată, potrivit decretelor menționate, în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020.

În consecință, termenul de prescripție de 6 luni, ce a început să curgă la data de 01.11.2019 s-a împlinit la data de 30.06.2020, la cele 6 luni adăugându-se cele 60 de zile ale stării de urgență, conform Decretelor Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 și nr. 240/2020.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.07.2020 a fost introdusă cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, prelungit cu cele 60 de zile ale stării de urgență, în care termenul de prescripție a fost suspendat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în recurs, contestând soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii ca prescrise, recurenta-reclamantă a invocat necomunicarea deciziei de soluționare a contestației către administratorul judiciar, apreciind că a fost viciată procedura de comunicare prevăzută de art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte constată că această critică nu se regăsește în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nu a fost formulată nici după depunerea întâmpinării în dosarul de fond, prin care a fost invocată excepția tardivității acțiunii, ci a fost invocată pentru prima dată în recurs, astfel că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la faptul că decizia de soluționare a contestației trebuia comunicată și administratorului judiciar și nu a analizat acest aspect.

Susținerile recurentei-reclamante cu privire modalitatea de comunicare a actelor de procedură în raport cu prevederile Legii nr. 85/2014 reprezintă o completare a pretențiilor expuse prin cererea de chemare în judecată, care nu respectă dispozițiile art. 194, coroborat cu art. 204 C. proc. civ.

În consecință, față de aspectele cu care a fost învestită, instanța de fond a reținut în mod corect că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată sunt prescrise.

Astfel, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi cercetată pentru prima dată în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate. Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune".

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor critici noi, ce nu au fost invocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport cu pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. Selenit S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar A., împotriva sentinței nr. 113/CA/2020 – PI din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. Selenit S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar A., împotriva sentinței nr. 113/CA/2020 – PI din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 20 octombrie 2022.