ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4816/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției Inspectorului Șef din data de 29.07.2019 și a rezoluției de clasare nr. 1720/30.05.2019 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 673 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 673 din 21 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea contestației formulate împotriva rezoluției Inspectorului Șef din data de 29 iulie 2019, emise în lucrarea nr. C-19-2339, prin care s-a respins plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare nr. 1720/30.05.2019 a Direcției de Inspecție pentru Judecători. Solicită admiterea contestației și desființarea rezoluției Inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului arată că abaterile disciplinare invocate în prezenta cauză au fost săvârșite în legătură cu dosarul nr. x/2016, soluționat definitiv de către Tribunalul Mehedinți.

Arată că obligația de motivare a actelor administrative rezultă din art. 24, art. 31 alin. (2), art. 51 și art. 52 din Constituția României, iar la nivel european, din art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, rezoluția de clasare și rezoluția Inspectorului-șef sunt nemotivate.

Precizează că Direcția de Inspecție pentru Judecători se află în eroare când afirmă că motivele plângerii disciplinare sunt similare cu cele din cadrul căilor extraordinare de atac, deși prin plângerea disciplinară a invocat motive diferite de cele din căile extraordinare de atac, respectiv faptul că instanța de apel a încălcat regulile imperative de procedură și dreptul la apărare al societății prin refuzul nemotivat de încuviințare a probelor solicitate și prin interpretarea eronată, contrară raționamentului logic, ce distorsionează starea de fapt, prin reținerea altor fapte decât cele indicate de probele de la dosar, ce se încadrează în noțiunea de abatere disciplinară descrisă de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, în condițiile în care completul de apel a nesocotit în mod grav normele de drept material.

Susține că rezoluția Inspectorului-Șef se limitează la redarea unor noțiuni generale privind răspunderea magistraților și a unor extrase din jurisprudență, fără o analiză veritabilă a argumentelor invocate prin plângere. Consideră că neanalizarea motivelor plângerilor și confundarea acestora cu motivarea căilor extraordinare de atac echivalează cu nemotivarea rezoluțiilor.

Cu toate acestea, instanța de fond a considerat că motivarea actelor administrative contestate permite societății să cunoască raționamentul autorității administrative pentru care s-a dispus clasarea sesizării disciplinare formulate de către reclamantă.

Mai arată că analizarea argumentelor societății putea fi realizată de către Inspecția Judiciară în limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și că acest text de lege nu trebuie aplicat discreționar, fără analizarea fondului abaterii disciplinare.

Susține că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care prevăd răspunderea magistraților, instanța reținând că reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către magistrații care au pronunțat decizia nr. 360/11.12.2018 a Tribunalului Mehedinți a normelor de drept material sau procesual, ci criticile formulate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizează în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată, subsumate raționamentului logico-juridic al magistratului.

Sub acest aspect, arată că magistrații Tribunalului Mehedinți care au pronunțat decizia nr. 360/11.12.2018 au încălcat dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății nr. 119/2014, astfel cum au fost modificate prin Ordinul nr. 994 din 9 august 2018, norme de drept material în vigoare la data soluționării apelului.

Astfel, consideră că se impunea completarea verificărilor și analiza temeinică a înscrisurilor aflate la dosar, întrucât prin rezoluțiile atacate nu au fost analizate următoarele aspecte: refuzul nemotivat de încuviințare a probelor solicitate în fața instanței de apel; nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual, care nu au format obiectul analizei magistraților; interpretarea eronată, contrară raționamentului logic, prin reținerea altor fapte decât cele indicate de probele existente la dosarul cauzei; aplicarea unor norme juridice care nu erau în vigoare la momentul nașterii situației de fapt, cu ignorarea cadrului normativ aplicabil și invocat de apelantă.

Intimata – pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Arată că prima instanță a reținut în mod corect că actele atacate sunt temeinice și legale, soluția de clasare a sesizării fiind corect dispusă în raport cu aspectele sesizate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției Inspectorului Șef din data de 29.07.2019 și a rezoluției de clasare nr. 1720/30.05.2019 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În recurs recurenta-reclamantă a susținut că: instanța de apel a încălcat regulile imperative de procedură și dreptul la apărare al societății prin refuzul nemotivat de încuviințare a probelor solicitate și prin interpretarea eronată, contrară raționamentului logic, ce distorsionează starea de fapt, aspecte ce se încadrează în noțiunea de abatere disciplinară descrisă de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004; că rezoluția Inspectorului-Șef s-a limitat la redarea unor noțiuni generale privind răspunderea magistraților și a unor extrase din jurisprudență, fără o analiză veritabilă a argumentelor invocate prin plângere; că magistrații Tribunalului Mehedinți care au pronunțat decizia nr. 360/11.12.2018 au încălcat dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății nr. 119/2014, astfel cum au fost modificate prin Ordinul nr. 994 din 9 august 2018, norme de drept material în vigoare la data soluționării apelului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că se impunea completarea verificărilor și analiza temeinică a înscrisurilor aflate la dosar, întrucât prin rezoluțiile atacate nu au fost analizate: refuzul nemotivat de încuviințare a probelor solicitate în fața instanței de apel; nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual, care nu au format obiectul analizei magistraților; interpretarea eronată, contrară raționamentului logic, prin reținerea altor fapte decât cele indicate de probele existente la dosarul cauzei; aplicarea unor norme juridice care nu erau în vigoare la momentul nașterii situației de fapt, cu ignorarea cadrului normativ aplicabil și invocat de apelantă.

Preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că analizarea argumentelor societății putea fi realizată de către Inspecția Judiciară în limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și că acest text de lege nu trebuie aplicat discreționar, fără analizarea fondului abaterii disciplinare.

Or, recurenta-reclamantă pune în discuție tocmai soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Mehedinți, apreciind că judecătorii învestiți cu soluționarea acestui dosar au săvârșit anumite abateri disciplinare, în sensul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004,

Dincolo de acest aspect, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul logico-juridic al judecătorilor vizați de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că: "Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico–juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar."

Cu alte cuvinte, în procedura verificărilor derulate conform Legii 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau de a realiza o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale.

Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului.

Or, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În acest context, argumentele recurentei-reclamante vizează greșita administrare a probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 673 din 21 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 673 din 21 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 20 octombrie 2022.