ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4759/2022
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4759/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 19 octombrie 2022
Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Decizia contestată
Prin decizia civilă nr. 3599 din data de 15 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva sentinței nr. 118 din data de 26 septembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Calea de atac exercitată
Împotriva deciziei instanței de recurs, recurenta Prepozitura Ordinul Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ.
Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, în susținerea căii extraordinare de atac formulate contestatoarea a arătat, în esență, că, potrivit art. 426 alin (1) din C. proc. civ., câtă vreme hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul, iar când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari, președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea, redactarea deciziei de către magistratul-asistent aduce atingere principiului unui proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților. În acest sens, contestatoarea a subliniat că nemotivarea hotărârii de către un judecător reprezintă o practică ce nu are niciun temei juridic, întrucât magistratul asistent nu are calitatea de membru al completului de judecată, în sensul art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât hotărârea dată în recurs a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței.
Făcând trimitere și la Decizia nr. 26/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la prevederile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, la Tratatul FUE, la Tratatul UE, la jurisprudența CJUE și la prevederile art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, contestatoarea a subliniat caracterul admisibil al contestației în anulare.
Apărările formulate în cauză
Intimatul Statul Român, prin Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată prin contestația în anulare, în raport de motivele invocate și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că cererea privind contestația în anulare este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reamintește că, în practica sa judiciară, s-a conturat opinia unanimă potrivit căreia temeiurile prevăzute de normele procedurale care reglementează contestația în anulare sunt de strictă interpretare, fiind interzisă utilizarea acestor dispoziții pentru a declanșa un nou control pe fond al pretențiilor deduse judecății, ori cenzurarea statuărilor instanțelor de control judiciar în ceea ce privește aspectele de temeinicie sau legalitate incidente cauzei.
În calea extraordinară de atac pendinte, contestatoarea a solicitat anularea deciziei civile nr. 3599 din data de 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, prin invocarea dispozițiilor art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., însă clamarea incidenței prevederilor antereferite are doar un caracter pur formal, câtă vreme, prin argumentele expuse, contestatoarea nu a evocat nici faptul că nu a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.), nici că dezlegarea dată recursului ar fi rezultatul unei erori materiale (503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.), nici faptul că hotărârea ar fi pronunțată, în recurs, de o instanță necompetentă absolut (503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. prima teză).
Argumentele expuse prin contestația în anulare evocă, în fapt, chestiunea nerespectării normelor referitoare la alcătuirea instanței la momentul redactării hotărârii atacate, prin acestea contestatoarea susținând că redactarea deciziei de către magistratul – asistent ar reprezenta o încălcare a unui astfel de tip de norme (privind alcătuirea instanței), astfel cum au fost acestea reglementate prin art. 426 alin. (1) C. proc. civ.
Din conținutul normativ al prevederilor pct. 1 al alin. (2) al art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte observă că ipoteza vizată de acesta este cea a respectării normelor în discuție la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, în sensul art. 395, art. 397 și art. 402 C. proc. civ., legiuitorul nereglementând calea extraordinară de atac, de retractare și pentru o ipoteză ulterioară unui astfel de moment, cum este cea a redactării, în sensul art. 426 alin. (1) C. proc. civ.
Din această perspectivă, relevante sunt și aspectele statuate în punctele 80-87 ale Deciziei nr. 26/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform cărora:
Doctrina a arătat că în conceptul de alcătuire a instanței și în sfera acestui motiv de contestație în anulare intră orice neregularități privitoare la compunerea sau constituirea instanței de recurs; tot literatura de specialitate a indicat, ca exemple de situații care conturează neregularitățile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcție, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la ședința de judecată a grefierului sau, după caz, a magistratului-asistent.
Aceste ipoteze au, desigur, un caracter exemplificativ, dar pentru a aprecia dacă altele intră în sfera de aplicare a textului legal supus interpretării trebuie pornit de la conținutul concret al normei, care leagă neregularitățile în discuție de data pronunțării hotărârii. Cu alte cuvinte, calea de atac a contestației în anulare nu este deschisă decât dacă momentul până la care neregularitățile au subzistat este cel al pronunțării hotărârii.
Motivul de contestație în anulare în dezbatere trebuie privit din această perspectivă, nu doar pentru că interpretarea gramaticală a textului impune o atare concluzie, ci și pentru că extinderea aplicării sale pentru o etapă ulterioară pronunțării, cea a redactării hotărârii și a semnării ei, golește de înțeles condiția pe care art. 503 alin. (2) pct. 1 teza finală din C. proc. civ. o impune, și anume cea a invocării în recurs a excepției corespunzătoare, care rămâne însă nesoluționată.
Regula pe care art. 503 alin. (2) pct. 1 teza finală din C. proc. civ. o instituie presupune deci ca motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 1 să nu poată fi primite decât dacă instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra lor, cu toate că fuseseră invocate pe cale de excepție.
Or, interpretarea textului în sensul recunoașterii contestației în anulare și pentru ipoteza în care o pretinsă încălcare a normelor referitoare la alcătuirea instanței ar putea fi identificată în etapa ulterioară pronunțării, cea a redactării și semnării hotărârii, ar pune partea în imposibilitate de a mai invoca excepția corespunzătoare în fața instanței de recurs, dezînvestită prin pronunțare; o astfel de interpretare lipsește de conținut cerința impusă de art. 503 alin. (2) pct. 1 teza finală din C. proc. civ., făcând-o inaplicabilă și deci golind-o de efecte.
Din această perspectivă, construcția logică a raționamentului instanței de trimitere este plasată pe o premisă greșită și care contravine legii.
Etapa redactării și semnării hotărârii succedă, în mod firesc, pronunțării acesteia, sens în care art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. prevede că atât redactarea, cât și semnarea hotărârii sunt operațiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen care curge de la pronunțare.
Hotărârea se redactează de către judecător sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării președintelui. La Înalta Curte de Casație și Justiție, magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte, așa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de astfel de aspecte, se reține că ipoteza evocată de contestatoare nu se regăsește printre cele limitativ reglementate de prevederile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ.
Înalta Curte subliniază și că, în esență, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, acest mijloc procedural fiind destinat exclusiv îndreptării unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.
În concluzie, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate impuse de art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva deciziei civile nr. 3599 din data de 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva deciziei civile nr. 3599 din data de 15 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2022.