ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4324/2022

Ședința publică din data de 30 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta, A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat instanței obligarea pârâtului, prin Ministerul Finanțelor, la respectarea Legii nr. 127/2019, privind valoarea punctului de pensie de la 1 septembrie 2020, respectiv 1.775 RON, cu suportarea cheltuielilor de judecată pe care le va prezenta ulterior.

Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 22/2021 din 27 ianuarie 2021, a admis excepția inadmisibilității cererii formulate și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului reclamanta arată că a chemat intimatul în judecată pentru respectarea prevederii Legii pensiei nr. 127/2019 art. 86, alin. (2) lit. b).

Recurenta arată că Legea nr. 127/2019 este o lege organică, care nu a fost modificată de către Parlamentul României, singura structură competentă de a face acest lucru, astfel că legea este în vigoare. Pe parcursul acțiunii prin înscrisul "Observațiile mele" înregistrat la dosar la data de. 23.11.2020 a arătat dovezile de drept pentru susținerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Recurenta mai susține că cererea de chemare în judecată se referă la asigurări sociale și nu la o acțiune în contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004, întrucât pensiile sunt drepturi de asigurări sociale cuvenite în baza contribuțiilor de asigurări plătite și constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului. Cu toate aceasta, sentința atacată se referă la o acțiune în contencios administrativ acceptând excepția inadmisibilității cererii, fără să motiveze problema de bază ridicată în înscrisurile aflate în dosar.

Reclamanta arată că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 al noului C. proc. civ., respectiv pe motive străine de natura cauzei și aplicarea greșită a normelor de drept material prin încadrarea greșită a cererii de chemare în judecată, care este de asigurări sociale, acordarea pensiei conform prevederilor Legii nr. 127/2019.

În opinia recurentei, hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât evită realizarea drepturilor cerute, încalcă principiul disponibilității recunoscut în favoarea părții reclamate, omite prevederile art. 129 C. proc. civ., respectiv că judecătorii sunt datori să hotărască asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății.

Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru nemotivare, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la respectarea Legii nr. 127/2019, privind valoarea punctului de pensie de la 1 septembrie 2020, respectiv 1.775 RON, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii în contencios administrativ este reglementat prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale; de asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Prima instanță a reținut în mod corect că prin raportare la obiectul acțiunii și anume "nerespectarea Legii nr. 127/2019", există un fine de neprimire a acțiunii formulate pe calea contenciosului administrativ, prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Astfel, față de prevederile art. 1, art. 2, art. 8, art. 18 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitarea recurentului-reclamant de obligare a pârâtului la respectarea Legii nr. 127/2019 privind valoarea punctajului de pensie de la 1 septembrie 2020, respectiv 1.775 RON, excedează obiectului unei acțiuni în contencios administrativ, care se referă la anularea unui act administrativ, la soluționarea sau refuzul soluționării unei cereri cu caracter administrativ, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care persoana vizată poate sesiza instanța de contencios administrativ dacă se consideră vătămată într-un drept sau un interes legitim și poate solicita obligarea autorității respective la repararea pagubei produse.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 definește contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim" iar recurentul-reclamant a susținut că a chemat în judecată pârâtul Guvernul României pentru respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică ce nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă, acest lucru nu înseamnă că orice cerere formulată în contradictoriu cu o autoritate publică poate fi soluționată de către instanțele de contencios administrativ.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a susținut că acțiunea sa se referă la asigurări sociale și nu la o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. care prevăd că "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" în aplicarea cărora în mod corect a reținut instanța de fond că acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu Guvernul României, autoritate publică centrală, nu este de esența contenciosului administrativ, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 554/2004, admițând excepția inadmisibilității și respingând, în consecință, cererea de chemare în judecată pe acest temei.

Având în vedere faptul că cererea reclamantei are ca obiect "nerespectarea Legii nr. 127/2019", precum și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte nu poate valida argumentul recurentei-reclamante în sensul că sentința atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, susținerile părții formulate din această perspectivă nesusținând motivul de casare invocat.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 22/2021 din 27 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2022.