ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1091/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea acestuia, prin Ministerul Finanțelor, la respectarea Legii nr. 127/2019 privind valoarea punctajului de pensie de la 1 septembrie 2020, și anume 1.775 RON, cu suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii a arătat că, potrivit cuponului de pensie din data de 1 septembrie 2020, valoarea punctului de pensie este 1.442 RON, în loc de 1.775 RON cum prevede art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică, care nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă să realizeze acest lucru, astfel încât este în vigoare. Ca urmare, a considerat că Guvernul n-a respectat legea menționată, stabilind o valoare mai mică a punctului de pensie, prin fapta culpabilă a pârâtului suferind o pagubă cu efect în demersul judiciar promovat.

Prin sentința nr. 208 din 16 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Împotriva sentinței nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului pe fond, cu consecința admiterii acțiunii în contencios formulate.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susținut că a chemat în judecată pârâtul Guvernul României pentru respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică ce nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă să facă acest lucru, astfel încât legea este încă în vigoare. De asemenea, a susținut că la data de 23.11.2020 a depus la dosarul de fond un înscris intitulat "Observații" în care a indicat dovezile de drept în susținerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Deși a susținut că acțiunea sa se referă la asigurări sociale și nu la o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, întrucât pensiile sunt drepturi de asigurări sociale cuvenite în baza contribuțiilor de asigurări plătite, constituind un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului, sentința nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Cluj se referă la o acțiune în contencios administrativ, admițându-se excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul Guvernul României.

Or, a considerat recurentul-reclamant, excepția inadmisibilității cererii a fost admisă fără a se motiva problema de bază pe care a invocat-o prin cererea de chemare în judecată, demonstrată cu înscrisurile depuse la dosar, mai ales că în dovezile prezentate nu a făcut referire la Legea nr. 554/2004.

În drept, și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea de fond cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prin încadrarea greșită a cererii sale de chemare în judecată, care este de asigurări sociale, solicitând acordarea pensiei conform prevederilor Legii nr. 127/2019, și nu una de contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a fost invocată excepția nulității recursului justificată pe împrejurarea că recurentul nu a dezvoltat motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., acestea fiind invocate doar în mod formal. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond, apreciind intimatul-pârât că nu poate fi reținută în cauză incidența motivelor de casare invocate.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-pârât și respingerea excepției nulității recursului pentru motivele expuse în cererea de recurs, pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, invocând suplimentar dispozițiile Legii nr. 74/1999, ale Constituției României și prevederile Protocolului nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care reglementează dreptul la proprietate. În plus, a mai susținut că prima instanță i-a încălcat principiul disponibilității și a omis să respecte prevederile art. 129 din C. proc. civ.

La termenul de dezbateri din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, precum și cu privire la fondul căii de atac exercitate de reclamant.

5.1. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Înalta Curte constată că această excepție este neîntemeiată, urmând să o respingă în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiași text prevede că:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

Concret, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează.

Cu alte cuvinte, a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

De aceea, nu orice nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată ce pot fi încadrate în prevederile legale menționate.

În speță, susținerile recurentului-reclamant din cererea de recurs se referă la nemotivarea sentinței de fond din perspectiva reținerii unor motive străine de natura cauzei, prin raportare la obiectul cererii sale de chemare în judecată și la probele administrate în dovedirea acesteia, precum și la aplicarea greșită a normelor de drept material prin încadrarea greșită a acțiunii sale, având legătură cu motivarea sentinței atacate și cu raționamentul logico-juridic expus de judecătorul fondului în adoptarea soluției pronunțate. Se constată, așadar, raportat la criticile formulate, că aspectele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât din această perspectivă fiind neîntemeiată.

5.2. În analiza recursului din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză de recurentul-reclamant au fost invocate argumente noi de nelegalitate, reproșând partea instanței de fond încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 din C. proc. civ., precum și încălcarea prevederilor art. 129 din același Cod.

Sub acest aspect constată că, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., aceste critici au fost formulate tardiv, cu depășirea termenului legal, astfel încât nu vor fi analizate, urmând a fi înlăturate.

Cât privește celelalte critici dezvoltate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că, deși recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., clamând incidența motivului de casare referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material prin încadrarea greșită a cererii sale de chemare în judecată, aceste critici nu se circumscriu dispozițiilor legale invocate, putând, în schimb, să fie încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același Cod, invocat, de asemenea, de parte, sub aspectul întemeierii hotărârii pe motive străine de natura cauzei, așa încât se va analiza recursul doar din perspectiva acestui din urmă motiv de nelegalitate.

Așadar, analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, încadrate de instanța de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea de fond conține motive străine de natura cauzei. Mai exact a arătat că, deși a precizat în fața primei instanțe faptul că acțiunea sa se referă la asigurări sociale și nu la o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin sentința pronunțată instanța a făcut referire la o acțiune în contencios administrativ, admițând excepția inadmisibilității cererii, astfel cum a fost invocată de pârât.

Totodată, a susținut că prima instanță a admis excepția inadmisibilității fără să motiveze problema de bază pe care a ridicat-o prin cererea de chemare în judecată și dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, făcând referire la Legea nr. 554/2004 în condițiile în care nu a invocat dispozițiile acesteia.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o analiză a apărărilor părților și a răspuns susținerilor acestora, expunând în mod clar, logic și concis argumentele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în limitele învestirii sale și în concordanță cu actele de la dosar. În realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva întemeierii pe motive străine de natura cauzei nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține că motivarea primei instanțe cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, sub aspectul inexistenței unei corespondențe între solicitarea reclamantului din acțiunea introductivă și limitele obiectului acțiunii în contencios administrativ, trasate prin art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, nu reprezintă o motivare străină de natura cauzei.

Dimpotrivă, prima instanță a reținut că prin raportare la obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat de reclamant în virtutea principiului disponibilității, și anume "nerespectarea Legii nr. 127/2019", există un fine de neprimire a acțiunii formulate pe calea contenciosului administrativ, prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Astfel, față de prevederile art. 1, art. 2, art. 8, art. 18 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitarea recurentului-reclamant de obligare a pârâtului la respectarea Legii nr. 127/2019 privind valoarea punctajului de pensie de la 1 septembrie 2020, respectiv 1.775 RON, excedează obiectului unei acțiuni în contencios administrativ, care se referă la anularea unui act administrativ, la soluționarea sau refuzul soluționării unei cereri cu caracter administrativ, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care persoana vizată poate sesiza instanța de contencios administrativ dacă se consideră vătămată într-un drept sau un interes legitim și poate solicita obligarea autorității respective la repararea pagubei produse.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 definește contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim" iar recurentul-reclamant a susținut că a chemat în judecată pârâtul Guvernul României pentru respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea pensiei nr. 127/2019, lege organică ce nu a fost modificată de Parlamentul României, singura structură competentă, acest lucru nu înseamnă că orice cerere formulată în contradictoriu cu o autoritate publică poate fi soluționată de către instanțele de contencios administrativ.

De altfel, chiar recurentul-reclamant a susținut că acțiunea sa se referă la asigurări sociale și nu la o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În speță, se reține incidența dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. care prevăd că "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" în aplicarea cărora în mod corect a reținut instanța de fond că acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu Guvernul României, autoritate publică centrală, nu este de esența contenciosului administrativ, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 554/2004, admițând excepția inadmisibilității și respingând, în consecință, cererea de chemare în judecată pe acest temei.

Cum instanța de fond a analizat cererea reclamantului prin raportare la obiectul precizat, și anume "nerespectarea Legii nr. 127/2019", precum și la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte nu poate valida argumentul recurentului-reclamant în sensul că sentința atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, susținerile părții formulate din această perspectivă nesusținând motivul de casare invocat.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe neputând conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

Pe cale de consecință, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate ale sentinței recurate, Înalta Curte va respinge susținerile recurentului-reclamant și va constata că sentința instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii, demersul părții fiind, prin urmare, nefondat.

În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și va menține, în consecință, sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 208 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.