ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2209/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.01.2022, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, prin Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, invocând neconstituționalitatea actului normativ în baza căruia valoarea punctului de pensie de 1.875 RON, prevăzută în Legea nr. 127/2019, a fost modificată la suma de 1.442 RON, ceea ce le provoacă o pierdere lunară de 433 RON, începând cu data de 01.09.2021 până în prezent.

Prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a dispus citarea, în calitate de pârât, a Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 66 din data de 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și în consecință, a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României- prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 66 din data de 14 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții reclamanți au arătat că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului cauzei.

1.4. Decizia contestată

Prin decizia nr. 1282 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 66 din data de 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

2.1. Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2023, contestatorii B. și A. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1282 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Au precizat contestatorii, ca temei de drept, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., apreciind că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

În acest sens s-a arătat că instanța de recurs nu a examinat în mod corespunzător hotărârea instanței de fond privind obiectul acțiunii.

În continuare contestatorii au reiterat aspectele privind fondul cauzei expunând cadrul normativ reprezentat de dispozițiile art. III adoptate de Guvernul României prin Ordonanța de Urgență nr. 8/18 februarie 2021.

S-a arătat că Guvernul României a modificat astfel o lege organică, respectiv Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, contestatorii revendicând plata diferențelor de pensii cu care au fost vătămați prin ordonanța de guvern.

Eroarea materială comisă de către instanța de recurs este reprezentată de faptul că pârâții au fost chemați în judecată în temeiul art. 9 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de recurs fiind însoțită de excepția de neconstituționalitate, pe care instanța de recurs nu a soluționat-o potrivit acestor dispoziții.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.

2.2. Intimatul Ministerul Finanțelor a formulat note de ședință prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, motivele invocate neîncadrându-se în cazul prevăzut de art. 503 alin. (2) din C. proc. civ.

3.1. Examinând contestația în anulare și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu apărările intimatului precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în consecință, motivele formulate neîncadrându-se în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.:

"hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Astfel cum s-a arătat, regimul juridic al contestației în anulare este acela al unei căi de atac extraordinare, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de normele procedurale ce o reglementează, iar modalitatea în care instanța de recurs a analizat, prin prisma cazului de casare invocat, inadmisibilitatea acțiunii constatate de prima instanță nu se încadrează în acest caz prevăzut de legiuitor.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. reglementează motivul de contestație în anulare specială pentru situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (greșeli materiale), care se referă la aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Astfel, greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009 (definitivă la 7 octombrie 2009), pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99].

Or, contestatorii, deși invocă o presupusă nesoluționare de către instanța de recurs a unei excepții de neconstituționalitate, au în vedere, în fapt, reevaluarea de către o a doua instanță, într-o procedură nepermisă de dispozițiile C. proc. civ., a îndeplinirii sau nu, prin modul de formulare a acțiunii, a condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004 cu privire la sesizarea instanțelor de contencios administrativ și a Curții Constituționale asupra unei vătămări suferite prin emiterea unor dispoziții dintr-o ordonanță de Guvern.

Această împrejurare nu se încadrează în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv asupra presupuselor greșeli de judecată invocate, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate și dezlegate de instanța de recurs.

Contestația în anulare nu reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziția părților pentru a ataca hotărârea judecătorească devenită anterior definitivă în calea de atac. Așadar, contestația în anulare nu reprezintă un recurs la recurs, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative prevăzute la articolul 503 din C. proc. civ.

Are în vedere Înalta Curte și jurisprudența Curții Constituționale în care s-a arătat că principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de drept. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 355/2019), astfel că pe calea contestației în anulare nu este permisă rejudecarea unei hotărâri definitive, pentru motive care nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate.

Față de cele de mai sus, cum în speță, motivele formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., ci vizează reanalizarea motivelor susținute prin cererea de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva Deciziei nr. 1282 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 aprilie 2024.