ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3971/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.09.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție: 1. anularea Ordinului nr. 274/18.06.2020 - nr. crt. 64 - al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție și anularea Ordinului de soluționare a contestației nr. 393 din 18.08.2020 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție; 2. obligarea pârâtului la emiterea unui Ordin de calculare și plată a drepturilor salariale prin stabilirea unui salariu de bază potrivit "principiului ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu" conform art. 6 lit. h) raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Secțiunea a 6-a Cap. VIII Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție și Curtea Constituțională și la Nota 3 Cap. I lit. A) din Anexa VIII - Familia ocupațională de funcții bugetare Administrație din Legea - cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor; 3. plata drepturilor, actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data efectuării plății; 4. plata dobânzilor legale cuvenite pentru drepturile restante, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1361 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1361 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În esență, recurentul a formulat argumente de ordin critic după cum urmează: În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., - instanța de fond s-a aflat în eroare în sentința pronunțată prin considerarea în fundamentarea deciziei a unor motive străine de natura cauzei; - în aplicarea prevederilor art. 430, 431 și 432 invocate, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 1297/03.04.2019 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/2018, definitivă prin nerecurare, este soluționată plângerea cu privire la Ordinul nr. 537/20.12.2017, așa cum a fost rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018, ambele ale procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, altfel spus o cauză care are un alt obiect decât cel al prezentei acțiuni promovate; - instanța de fond reține că "raportul juridic dintre partea reclamantă și partea pârâtă a fost tranșat definitiv prin sentința civilă nr. 1297/03.04.2019 sub aspectul stabilirii începând cu data de 01.01.2018 a salariului său de bază raportat la vechimea în funcția de specialist", - este adevărat că obiectul cauzei include, în esență, drepturi salariale ale specialistului din Direcția Națională Anticorupție, dar între cele două acțiuni ale reclamantului, la care se referă în sentința recurată, referințele care alcătuiesc cadrul legal aplicabil există diferențe notabile; - tranșarea unui raport juridic definitiv între partea reclamantă și partea pârâtă cu privire la situația salarială de la o anumită dată calendaristică, așa cum se susține în sentința recurată, nu poate fi considerată o cutumă și nici nu poate fi referită ca autoritate de lucru judecat, în condițiile în care cadrul legal pentru stabilirea drepturilor salariale comportă modificări aplicabile începând cu aceeași dată calendaristică; - necesitatea emiterii de către Direcția Națională Anticorupție a unor noi ordine de salarizare pentru specialiști începând cu aceeași dată calendaristică, a apărut chiar urmare acestor noi dispoziții legale, care au condus la diferențe ale cadrului legal aplicabil în materie, toate având drept referință temporală "începând cu data de 01.01.2018". În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de fond s-a aflat în eroare în sentința pronunțată prin faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, după cum urmează: - legea nu distinge asupra intervalului de vechime de 0-3 ani în funcție a specialistului din Direcția Națională Anticorupție, iar algoritmul după care salariul de bază al specialistului din Direcția Națională Anticorupție a fost limitat numai la ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcție de "0-3 ani" nu există și nu este prevăzut de lege; - mai mult, toate referințele din sentința recurată privind Notele de subsol ale grilei de salarizare din cuprinsul Tabelului de la punctul I lit. B) - Indemnizația de încadrare pentru procurori nu pot fi primite, întrucât acest tabel a fost organizat și introdus în mod special pentru categoria profesională de procuror și asimilați ai acestora, iar încadrarea salariilor de bază ale specialiștilor din DNA se face printr-o normă de trimitere la întreg numărul curent 4 din această grilă; - din Listele privind veniturile salariale ale specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, publicate pe site-ul Direcției Naționale Anticorupție rezultă că pentru unii specialiști din Direcția Națională Anticorupție s-a aplicat în mod corect legea în timp ce pentru ceilalți specialiști din aceeași instituție legea nu a fost aplicată în mod corect, just și echitabil.

Apărările formulate în cauză În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 15 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate precum și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție: 1. anularea Ordinului nr. 274/18.06.2020 - nr. crt. 64 - al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție și anularea Ordinului de soluționare a contestației nr. 393 din 18.08.2020 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție; 2. obligarea pârâtei la emiterea unui Ordin de calculare și plată a drepturilor salariale prin stabilirea unui salariu de bază potrivit "principiului ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu" conform art. 6 lit. h) raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Secțiunea a 6-a Cap. VIII Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție și Curtea Constituțională și la Nota 3 Cap. I lit. A) din Anexa VIII - Familia ocupațională de funcții bugetare Administrație din Legea - cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor; 3. plata drepturilor, actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data efectuării plății; 4. plata dobânzilor legale cuvenite pentru drepturile restante, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva invocată de recurentul-reclamant. Astfel, în susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond s-a aflat în eroare în sentința pronunțată prin considerarea în fundamentarea acesteia a unor motive străine de natura cauzei, întrucât în aplicarea prevederilor art. 430, 431 și 432 C. proc. civ. invocate, nu a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 1297/03.04.2019 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/2018, definitivă prin nerecurare, este soluționată plângerea cu privire la Ordinul nr. 537/20.12.2017, așa cum a fost rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018, ambele ale procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, altfel spus o cauză care are un alt obiect decât cel al prezentei acțiuni. Înalta Curte amintește că potrivit art. 431 C. proc. civ. "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.". În esență, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință. Prin urmare, efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată; (2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă în cauza respectivă este adusă în discuție o chestiune litigioasă care are legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta nu poate fi contrazisă. În lumina acestor considerente teoretice, se constată că argumentele recurentului nu susțin motivarea străină de natura pricinii, cu lipsirea sentinței de fundament, reținerea unor astfel de aspecte în considerentele hotărârii ținând de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată. Astfel, prima instanță a făcut trimitere la sentința civilă nr. 1297/03.04.2019, care într-adevăr s-a pronunțat între aceleași părți, într-un dosar cu obiect diferit, întrucât a fost contestat un alt ordin decât cel din dosarul de față, neputându-se reține autoritatea de lucru judecat sub aspectul îndeplinirii condiției triplei identități, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și cum în mod corect susține recurentul. Însă recurentul-reclamant se află în eroare, întrucât această trimitere a fost făcută din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în sentința nr. 1297/2019 reținându-se că «din interpretarea dispozițiilor legale … rezultă că legiuitorul a dorit stabilirea salariului unui specialist DNA/DIICOT/PICCJ numai în funcție de vechimea în muncă (pe orizontală), adică cel prevăzut în rubrica bază 0-3 ani, întrucât criteriul vechimii în funcție nu poate fi aplicat categoriei din care face parte reclamantul, față de definiția expresă a legii.», condiții în care prima instanță a apreciat că nu este pertinentă raportarea reclamantului la situația salarială a unor terțe persoane – specialiști în cadrul PÎCCJ – DNA, acest argument al instanței neconstituind fundamentul motivării astfel cum încearcă să inducă recurentul. În aceste condiții, nu se poate susține că prima instanță și-a bazat motivarea pe aplicarea dispozițiilor art. 430, 431, 432 C. proc. civ., sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. care să fi fost în mod eronat aplicat, întrucât nu există identitate de obiect. Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat susținerile părților litigante și probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată îndeplineste exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, în concret la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexă, astfel că susținerile recurentului cu privire la existența motivelor străine cauzei nu pot atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul invocat de acesta. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că si acesta este nefondat. Astfel, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Prin urmare, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest text de lege nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 1egea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 22, prin raportare la cap. I lit. B) nr. crt. 4., și la interpretarea notelor de subsol aferente acestor prevederi. Astfel, se reține că prin Prin ordinul nr. 274/18.06.2020 emis de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție au fost stabilite drepturile salariale pentru specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, inclusiv pentru reclamantul A. vizat de pct. 64 din Anexa Ordinului, respectiv: (începând cu 01.12.2016) A. – specialist, gradația 5, salariul de bază 12.617 RON și sporuri; (începând cu 01.01.2018) A. – specialist, gradația 5, salariul de bază 13.719 RON și sporuri; (începând cu 01.01.2019) A. – specialist, gradația 5, salariul de bază 13.719 RON și sporuri. . Contestația formulată de reclamant împotriva ordinului amintit a fost respinsă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție prin ordinul nr. 393/18.08.2020. Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul de față, reclamantul a solicitat în esență ca, începând cu data de 01.01.2018, salariul de bază să îi fie stabilit potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, cu anularea ordinului nr. 274/2020 și plata diferenței de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație plus dobânda legală. Înalta Curte reține că drepturile salariale ale specialiștilor din cadrul PÎCCJ (deci și cele ale recurentului-reclamant) sunt stabilite de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 22, în conformitate cu care: "(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4. (2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.". La Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea – cadru nr. 153/2017 se află funcția de "procuror cu grad de judecătorie", existând în cadrul tabelului aferent o ierarhizare pe verticală raportată la vechimea în funcție și o ierarhizare pe orizontală raportată la gradație, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcție de "0-3 ani". În Notele nr. 1 și nr. 3 la Capitolul I lit. B) se prevede că "Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție.", respectiv că "Indemnizația de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradației." [s.n.]. Cap. I lit. B) nr. crt. 4 se referă la indemnizația de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie, iar din coroborarea textelor de lege arătate mai sus rezultă că salariile de baza ale specialiștilor din PÎCCJ, la care se raportează nivelul de salarizare al recurentului-reclamant se stabileste doar în condițiile acestor dispoziții legale. Prin urmare, devine cert că singura referință relevantă pentru stabilirea salariului unui specialist din cadrul DNA este cea la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 primul rând, vizând ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcție de "0-3 ani" cu variațiile date de gradațiile diferite. Astfel, specialiștii din Parchet, deși asimilați din perspectiva salariului de bază celui reglementat pentru funcția de procuror cu grad de judecătorie, nu se bucură decât de variațiile salariului de bază în funcție de indemnizația stabilită pentru rândul aferent vechimii "0-3 ani" și gradațiilor corespunzătoare acesteia, întrucât dețin vechime "0" în sensul Notei nr. 1 la Capitolul I lit. B), nejustificând acumularea de vechime în funcțiile de "judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", singurele relevante pentru observarea și a celorlalte grile de la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4, anume rândurile normative pentru "3-5 ani", "5-10 ani", "10-15 ani", "15-20 ani" și "peste 20 ani". Altfel spus, pentru aplicarea Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 în sensul art. 22 din Capitolul VIII ale Anexei V la Legea – cadru nr. 153/2017 nu este relevantă vechimea în funcția de specialist acumulată în instituțiile din sistemul judiciar, întrucât nu există nicio normă juridică prin care să se asimileze această vechime celei de "judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție" prevăzută explicit la Nota nr. 1 la Capitolul I lit. B) spre a fi avută în vedere la determinarea rândurilor raportat la vechimea în funcție. Este adevărat că dispozițiile art. 22 din anexa V, cap. VIII din Legea nr. 153/2017 fac referire la salarizarea potrivit cap. I lit. B) nr. crt. 4, însă textul de lege nu poate fi lecturat și, în consecință, nu poate fi aplicat făcându-se abstracție de prevederile Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază antereferite. În consecință, deși în cap. I lit. B) nr. crt. 4 se prevăd mai multe niveluri de salarizare pentru procurorii cu grad de judecătorie, diferența fiind dată inclusiv de vechimea în funcție, care conduce la majorarea "bazei de salarizare", o astfel de majorare nu poate fi aplicată decât dacă sunt îndeplinite condițiile pentru vechimea în funcție, astfel cum sunt acestea explicitate în pct. 1 al notei, respectiv dacă se face dovada vechimii în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție. Specialiștii din cadrul PÎCCJ nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, limitativ indicați în textul notei și, pe cale de consecință, nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcția de magistrat sau personal asimilat. În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă a stabilit salariul de bază al acestuia. În măsura în care s-ar da relevanță susținerilor recurentului-reclamant, potrivit cărora ar trebui să beneficieze de salariul de bază aferent unui procuror cu grad de judecătorie, dar în același timp și de majorarea pentru vechimea în funcție, s-ar adăuga în mod nepermis la lege, în condițiile în care în Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu este prevăzută în grilele de salarizare o astfel de posibilitate, majorările pentru vechimea în funcție prevăzute pentru categoria magistraților și cele pentru specialiștii din cadrul PÎCCJ fiind diferite și fiind prevăzute în mod distinct pentru fiecare categorie profesională. De altfel, această chestiune a făcut obiectul unei sesizări adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, prin Decizia nr. 31/2021 stabilindu-se că "În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție." Astfel, în cuprinsul considerentelor acestei decizii, s-au reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză: "94. Faptul că prin nota de subsol la tabelul prevăzut de capitolul I lit. B) din anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 se prevede că, prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată." În ceea ce privește pretinsa discriminare în raport cu salarizarea altor specialiști, nici aceasta nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a contestației. Înalta Curte reține, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale a României, că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 (3) și art. 27 (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Or, din perspectiva celor arătate, prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituțional al egalității în drepturi. Urmărirea prin acțiune a unei astfel de finalități, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare și nedeclarat ca fiind neconstituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de aplicarea unei norme dintr-un act normativ ce nu mai este în vigoare sau crearea unei norme pe cale jurisprudențială, nu are temei legal spre a permite instanței de a proceda de o asemenea manieră, în contextul a ceea ce s-a arătat deja. În sfârșit, prin referirile recurentului-reclamant la o anumită jurisprudență privind alte persoane reclamante se omite faptul că raportul său de salarizare fusese deja decis în mod definitiv prin sentința civilă nr. 1297/03.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, vizând perioada începând cu data de 01.01.2018. În mod corespunzător devine lipsită de relevanță practica administrativă a altor ordonatori de credite, astfel cum a fost invocată de reclamant, câtă vreme dreptul salarial al acestuia este stabilit în baza legii, corect interpretată de autoritatea publică pârâtă. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanță reținând în mod corect că decizia atacată a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, necuprinzând nici motive contradictorii în sensul invocat de recurent. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.