ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3756/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.02.2020 pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene – Direcția Generală Programe Europene Competitivitate București, anularea procesului – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și a deciziei de soluționare a contestației nr. 31542/25.04.2019.

Prin sentința nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate.

Împotriva sentinței nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Arată că nici în cuprinsul procesului-verbal și nici în cadrul prezentării verificărilor efectuate, nu se precizează care sunt faptele concrete care au fost săvârșite de societate și care constituie încălcări ale prevederilor contractuale, ce ar putea să constituie nereguli, conform O.U.G. nr. 66/2011, ci organul de control a menționat paragrafe din contract, condițiile de eligibilitate generale și specifice, raportul administratorului judiciar și pasaje din Legea nr. 85/2014, fără a se indica în mod concret neregula constatată.

Critică faptul că prin sentința recurată au fost menționate aceleași aspecte atât ca motive de fapt, cât și ca temei de drept, deși nu există identitate între elementele de fapt și motivele de drept, autoritatea de control neindicând nicio faptă a recurentei-reclamante care să se subsumeze textelor de lege invocate, sens în care apreciază că procesul-verbal contestat nu este motivat, aspect pe care instanța nu l-a analizat în mod corespunzător, stabilirea legalității acestuia fiind efectuată în mod abuziv.

Susține că implementarea proiectului s-a efectuat cu profesionalism, eficiență și vigilență, până la acest moment societatea nemaifiind sancționată.

Consideră că se impune anularea procesului-verbal pentru motivul intervenirii prescripției dreptului autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene de a desfășura activități de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare, întrucât potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, MFE - DGPEC avea obligația să efectueze activități de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a A. SRL

Arată că instanța de fond a menționat în considerente faptul că din analiza materialului probator, reiese că acțiunea este întemeiată, însă în dispozitiv a dispus respingerea acțiunii, sens în care urmează a fi formulată o cerere de îndreptare a sentinței.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a statuat că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege.

Mai arată că instanța, în mod eronat, a concluzionat că neregula constatată și sancțiunile aplicate nu au avut în vedere în exclusivitate existența procedurii de insolvență.

Față de neregulile consemnate în procesul-verbal, arată că din cuprinsul acestuia nu reiese care a fost analiza efectuată în concret de către autoritatea abilitată, organul de control neindicând încălcarea efectiv produsă și prejudiciile create.

În ceea ce privește restituirea sumelor afectate de nereguli, arată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul este legea dintre părți, iar, pe de altă parte, obligația M.F.E. de a efectua activități de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare era în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești.

În privința neregulii referitoare la faptul că echipamentele achiziționate prin Proiect nu funcționau și că softurile nu pot fi vizualizate, arată că identificarea acesteia este evazivă, deoarece organul de control nu a indicat nicăieri în procesul-verbal încălcarea efectiv produsă și consecințele, iar instanța nu a analizat în profunzime actele și documentele ce constituie materialul probator.

Referitor la aspectul că au avut loc modificări substanțiale ale Proiectului, în sensul că activele achiziționate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producție, societatea aflându-se sub incidența Legii nr. 85/2014, invocă dispozițiile art. 8 pct. 39 din contract, arătând că proiectul din speță nu se regăsește în nici una din aceste situații, respectiv: proiectul a fost implementat, nu s-a creat nici un avantaj unei instituții, bunurile au rămas proprietatea societății și se afla amplasate pe elementele inițiale, bunurile nu au fost vândute sau închiriate, ci sunt în patrimoniul debitorului, fiind folosite potrivit scopului destinat.

Astfel, consideră că nu există un motiv întemeiat și justificat pentru a solicita restituirea finanțării de către societate, singura neregulă reținută fiind aceea că nu a putut continua desfășurarea activității din cauza intrării în insolvență.

Consideră că este necesară respectarea principiului proporționalității în aplicarea sancțiunii, sens în care invocă Decizia nr. 342/24.09.2013 a Curții Constituționale, prin care s-a statutat că intrarea în insolvență nu reprezintă o neregulă și că, într-o asemenea ipoteză, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene trebuie să dea curs procedurii prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011.

Mai arată că starea de insolvență reprezintă doar o suspiciune de neregulă ce trebuie confirmată în sensul identificării unei nereguli care să determine stabilirea unor cheltuieli neeligibile, respectiv să se analizeze în concret dacă în activitatea beneficiarului contractului s-au înregistrat nereguli de natură să prejudicieze bugetul Uniunii Europene, distinct de simplul fapt al deschiderii procedurii insolvenței.

Susține că, în realitate, ADR NE nu a efectuat un control efectiv și nu s-a efectuat o investigație în cadrul căreia să se constate dacă societatea a săvârșit fapte ce ar constitui nereguli în accepțiunea O.U.G. nr. 66/2011, ci s-a constatat doar că recurenta-reclamantă a intrat în insolvență, apreciindu-se că acest aspect constituie o neregulă și s-a emis procesul-verbal pentru restituirea întregii finanțări nerambursabile.

Consideră că nu i se poate reține vreo culpă pentru intrarea în insolvență, acest aspect fiind cauzat de politica protecționistă a U.E., care pe piața oțelului a impus taxe antidumping asupra materiei prime, fără a lua măsuri similare și cu privire la produsele finite din oțel.

Referitor la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, Curtea Constituțională a arătat că se impune aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia, sens în care apreciază că măsura dispusă de MFE DGPEC are caracter excesiv și disproporționat în raport cu împrejurările reținute.

În acest sens, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precizând că motivarea sentinței recurate este insuficientă, întrucât este formată exclusiv din trimiterile textuale la susținerile părții adverse, deși era ținută să se pronunțe asupra întregii situații de fapt și de drept. Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să nu motiveze doar pe scurt hotărârea, ci să fie examinate în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei și nu doar să reia concluziile uneia dintre părți ori ale instanței inferioare, întrucât motivarea insuficientă echivalează cu o necercetare aprofundată a fondului pricinii.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, apreciind că instanța de fond a reținut în mod corect starea de fapt și temeiurile de drept aplicabile situației deduse judecății.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene – Direcția Generală Programe Europene Competitivitate București, anularea procesului – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și a deciziei de soluționare a contestației nr. 31542/25.04.2019.

Prin procesul – verbal nr. x/25.03.2019 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare s-a stabilit că societatea A. S.R.L. datorează autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene un debit în valoare totală de 6.345.869,94 RON, din care: aferent bugetului UE - 5.457.448,14 RON și aferent bugetului de stat - 888.421,80 RON.

Sumele de mai sus au fost stabilite ca urmare a constatării că, potrivit vizitei de monitorizare realizate în data de 11.09.2018, proiectul a suferit modificări substanțiale, astfel cum sunt prevăzute de art. 57 din Regulamentul general nr. 1083/2006, în sensul că activele achiziționate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producție, societatea aflându-se sub incidența Legii nr. 85/2014.

De asemenea, s-a mai reținut din raportul administratorului din data de 31.12.2017 că utilajele din secția de zincare au fost oprite din cauza consumurilor foarte mari cu materialele și energia, precum și faptul că din cauza reticenței unor parteneri de a lucra cu un partener în insolvență, s-a luat hotărârea ca operațiunile comerciale să fie derulate prin firma C., aspecte din care rezultă faptul că mijloacele achiziționate prin proiect nu mai sunt folosite pentru atingerea obiectivului acestuia, utilajele fiind oprite din cauza consumurilor foarte mari de materiale și energie necesare funcționării băii de zincare.

Împotriva procesului-verbal nr. x/25.03.2019 societatea A. S.R.L. a formulat contestație, care a fost respinsă prin decizia nr. 31542/25.04.2019.

Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a statuat că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege.

Înalta Curte apreciază că motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative.

Or, aprecierea de către instanța de fond a faptului că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare a fost întocmit cu respectarea cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege nu constituie o interferare cu puterile legislativă sau executivă, întrucât o asemenea competență aparține doar puterii judecătorești, iar simplul fapt că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluția instanței de fond, nu este în măsută să conducă la incidența acestui motiv de casare.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Astfel, în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și de altfel, recurenta-reclamantă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate.

Celelalte aspecte invocate de către recurenta-reclamantă cu privire la acest motiv de casare vizează, de fapt, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv și care se regăsesc în hotărârea recurată.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în jurisprudența consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanței și al neanalizării susținerilor reclamantei, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere susținerile ambelor părți, raportate la probatoriul administrat în cauză.

În realitate, nemulțumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Pentru acordarea acestei finanțări, recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a obligat, conform art. 8 din contract, să asigure implementarea proiectului în conformitate cu cele asumate prin contract, să îndeplinească indicatorii de realizare și de rezultat, să raporteze îndeplinirea indicatorilor de rezultat pe toată perioada de durabilitate a proiectului, începând cu anul următor celui în care s-a finalizat proiectul, asigurându-se că până la sfârșitul perioadei de durabilitate toți indicatorii de rezultat asumați prin contract vor fi atinși, în caz contrar, autoritatea de management putând solicita beneficiarului returnarea sumelor primite, în funcție de gradul de afectare a factorilor de evaluare și selecție care au stat la baza acordării finanțării nerambursabile și a obiectivelor proiectului.

De asemenea, potrivit art. 8 pct. 10 din același contract, beneficiarul are obligația de a menține investiția finanțată cel puțin trei ani după finalizarea implementării proiectului, iar potrivit pct. 39 al aceluiași articol, beneficiarul este obligat să nu facă modificări substanțiale în perioadele de implementare și durabilitate ale proiectului și să mențină investiția, sub sancțiunea rezilierii contractului cu sistarea finanțării nerambursabile și recuperarea integrală a sumelor acordate până în acel moment, în conformitate cu legislația națională.

În urma vizitei de monitorizare realizate în data de 11.09.2018, autoritatea cu atribuții de control și monitorizare a derulării proiectelor cu finanțare nerambursabilă a constatat că proiectul a suferit modificări substanțiale, în sensul art. 57 din Regulamentul nr. 1083/2006, în sensul că activele achiziționate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producție derulat de beneficiarul programului, societatea aflându-se sub incidența Legii nr. 85/2014, motiv pentru care s-a reținut neîndeplinirea indicatorilor de rezultat la care beneficiarul s-a asumat prin semnarea contractului de finanțare.

Prin încheierea nr. 193 din 6 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul Iași – secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență a debitoarei A. S.R.L., iar prin sentința nr. 324/2021 din 28.04.2021, pronunțată în același dosar, s-a dispus intrarea în procedura generală a falimentului a debitoarei S.C. A. S.R.L., dizolvarea societății și ridicarea dreptului de administrare.

Examinând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, că autoritatea cu atribuții de control nu a reținut că singura neregulă ar fi intrarea societății în procedura de insolvență, ci neregulile au constat în faptul că proiectul a suferit modificări substanțiale, în sensul că activele achiziționate prin proiect nu mai erau utilizate în cadrul procesului de producție, respectiv faptul că utilajele din secția de zincare au fost oprite din cauza consumurilor foarte mari cu materialele și energia. S-a mai reținut că, din cauza reticenței unor parteneri de a lucra cu un partener în insolvență, s-a luat hotărârea ca operațiunile comerciale să fie derulate prin firma C., astfel că mijloacele achiziționate prin proiect nu mai erau folosite pentru atingerea obiectivului asumat, utilajele fiind oprite din cauza consumurilor foarte mari de materiale și energie necesare funcționării băii de zincare.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că în acest mod, recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obiectivele asumate prin contractul de finanțare, motiv pentru care în mod corect Ministerul Fondurilor Europene a emis procesul-verbal de constatare a neregulilor pentru retragerea întregii finanțări nerambursabile și decizia de soluționare a contestației administrative, atacate în prezenta cauză.

În ceea ce privește prejudiciul, art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 face referire la faptul că neregula vizează orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele reunite C-260/14 și C-261/14, prin Hotărârea Curții din 26.05.2016, a statuat că: "Articolul 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o "abatere" în sensul articolului 1 alin. (2) menționat, respectiv o "neregularitate" în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate".

Astfel fiind, potrivit normelor interne și europene, prejudiciul poate fi și potențial, ipoteză ce nu presupune dovedirea în concret a acestuia.

În speță, prejudiciul a constat în neîndeplinirea indicatorilor de rezultat la care beneficiarul s-a asumat prin semnarea contractului de finanțare prin faptul că utilajele achiziționate prin proiect nu mai sunt utilizate în cadrul procesului de producție derulat de beneficiarul programului.

Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, în sensul că din cuprinsul procesului-verbal nu reiese care a fost analiza efectuată în concret de către organul de control, nu a fost indicată încălcarea efectiv produsă și prejudiciile create, Înalta Curte constată că toate aceste aspecte reies din procesul-verbal atacat.

Astfel, în cuprinsul acestui act au fost arătate starea de fapt, verificările efectuate, neregula reținută, respectiv modificarea substanțială a contractului de finanțare, constatată la vizita de monitorizare din data de 11.09.2018.

Mai mult, procesul-verbal atacat conține și punctul de vedere al beneficiarului față de cele constatate de către echipa de control.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante în sensul că nu sunt incidente dispozițiile art. 8 pct. 39 din contract, câtă vreme potrivit acestei clauze contractuale, pe care recurenta-reclamantă și-a asumat-o prin semnarea contractului, beneficiarul este obligat să nu facă modificări substanțiale în perioadele de implementare și durabilitate ale proiectului și să mențină investiția, sub sancțiunea rezilierii contractului cu sistarea finanțării nerambursabile și recuperarea integrală a sumelor acordate până în acel moment.

Or, perioada de durabilitate în care beneficiarul are obligația menținerii investiției finanțate prin contract este de cel puțin trei ani după finalizarea implementării proiectului, conform art. 8 pct. 10 din contractul de finanțare, recurenta-reclamantă nerespectând aceste prevederi contractuale asumate prin semnarea contractului.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a arătat motivele pentru care a apreciat că nu este în situația reglementată la art. 8 pct. 39 din contract.

În ceea ce privește invocarea de către recurenta-reclamantă a principiului proporționalității în aplicarea sancțiunii, Înalta Curte constată că nici acesta nu este aplicabil în cauză, în condițiile în care modificarea substanțială a contractului de finanțare a afectat întregul proiect, ceea ce face inoperabil în cauză principiul proporționalității.

În acest sens, se impun a fi reținute prevederile art. 18 alin. (3) lit. b) din contractul de finanțare, potrivit cărora contractul de finanțare se consideră reziliat de drept, fără altă formalitate sau punere în întârziere, iar beneficiarul este obligat să restituie sumele rambursate până în acel moment, în situația în care intervin modificări substanțiale ale contractului de finanțare sau încălcarea obligației de menținere a investiției, conform celor menționate la art. 8 pct. 39-42.

În speță, la vizita de monitorizare din data de 11.09.2018 s-a constatat că echipamentele achiziționate în cadrul proiectului nu funcționau. Astfel, 4 dintre activele tangibile achiziționate prin proiect nu funcționau, beneficiarul precizând că acestea se află în stare de conservare, iar altele 4 nu au putut fi vizualizate.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că au fost încălcate dispozițiile contractului de finanțare prin aceea că echipamentele pentru care a fost acordată finanțarea nu mai sunt folosite în scopul asumat prin contract, respectiv acela de producție și că nu prezintă relevanță faptul că utilajele erau în stare de funcționare, câtă vreme finanțarea a fost acordată în scopul diversificării activității de producție a societății, iar nu în scopul depozitării acestora în stare de funcționare la sediul agentului economic. Pe de altă parte, și reducerea semnificativă a cifrei de afaceri, cu 87,60% față de anul precedent reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că neregulile au fost reținute în mod corect prin actul de control, acestea conducând la retragerea finanțării, în baza clauzelor contractuale la care recurenta-reclamantă s-a obligat.

Împrejurarea că instanța de fond a menționat în considerente faptul că acțiunea este întemeiată, însă în dispozitiv a dispus respingerea acțiunii, nu este un aspect care să poată conduce la admiterea cererii de recurs, în condițiile în care în considerentele hotărârii recurate nu se evidențiază existența unor considerente contradictorii. De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat că urmează a formula o cerere de îndreptare a sentinței în acest sens.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, criticile formulate în recurs neevidențiind incidența motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind corect justificate observațiile și aprecierile primei instanțe, pe care instanța de control judiciar și le însușește în totalitate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 56/2020 din 7 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 iunie 2022.