ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3828/2022

Ședința publică din data de 29 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată inițial, la data de 15 noiembrie 2017, pe rolul Curții de Apel Craiova, iar ulterior admiterii excepției necompetenței teritoriale, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., judecători ai Tribunalului Dolj și ai Judecătoriei Craiova, la data formulării cererii, au solicitat instanței obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Dolj la emiterea ordinelor de salarizare prin care să fie respectate dispozițiile definitive ale încheierii din 20.02.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007. Totodată, reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata sumelor de bani reprezentând diferențe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a indexărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și cel efectiv primit, de la data transferului în funcția de judecător și până la data emiterii noului ordin de salarizare, precum și la plata daunelor-interese aferente, urmând ca sumele astfel rezultate să fie actualizate cu indicele de inflație al monedei naționale.

1.2. Prin cererea de intervenție principală, formulată la data de 16 ianuarie 2018, intervenienta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Dolj, obligarea acestora, în calitate de ordonatori de credite, la emiterea ordinelor prin care să-i fie recunoscute drepturile stabilite în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, hotărâre lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, definitivă prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curții de Apel Craiova. Totodată, intervenienta a solicitat obligarea pârâților la calcularea și aplicarea indexărilor recunoscute și stabilite prin această sentință, aplicate la valoarea de referință, incluse în indemnizația brută de încadrare lunară, cu consecința plății diferențelor bănești rezultate, la care să se aplice indicele de inflație și dobânzi legale, pentru perioada 7 mai 2010 – la zi.

1.3 Prin precizările depuse la datele de 18.04.2018, 25.04.2018 și 17.05.2018, reclamanții au învederat că petitul referitor la emiterea ordinului de salarizare a fost formulat doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, nu și cu pârâții Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Dolj, în timp ce cel de-al doilea petit a fost formulat în contradictoriu cu toți cei trei pârâți, în sensul existenței unei obligații solidare de plată a sumelor de bani reprezentând diferențe salariale. Totodată, reclamanții au învederat că, prin cererea de chemare în judecată nu au înțeles să conteste un anumit ordin de salarizare, ci au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin, în conformitate cu dispozitivul încheierii din 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017. Astfel de precizări au fost reiterate și prin cererile depuse la data de 02.06.2019 și 03.06.2019.

1.4. Totodată, prin precizările depuse la datele de 24.09.2018, reclamanții au arătat că au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare pentru perioadele 07.05.2013 – 08.04.2015 (în cazul reclamantului C.), 08.02.2009 – 08.04.2015 (în cazul reclamantei B.) și 09.04.2015 – 23.06.2013 (în cazul reclamantului A.).

1.5. La data de 11.05.2018, a formulat precizări și intervenienta D., prin care a arătat că achiesează la precizările formulate de reclamanți, iar prin precizarea depusă la data de 19.09.2018 a solicitat ca, prin emiterea ordinului, să fie recunoscute drepturile statuate în conținutul hotărârilor judecătorești precizate pentru perioada 10 mai 2010 - 8 aprilie 2015, mai precis până la data emiterii Ordinului nr. 2066/24.05.2018.

2.1. Prin sentința civilă nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova în privința petitului privind emiterea ordinului de ministru al justiției de salarizare a reclamanților A., B., C. și intervenientei D. privind respectarea dispozițiilor definitive ale încheierii de ședință din 20.02.2017 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizației brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curții de Apel Craiova.

Totodată, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâta Curtea de Apel Craiova, dar a admis excepția autorității de lucru judecat în ce privește acțiunea reclamantului A. pentru perioada 23.06.2013-01.10.2016.

De asemenea, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj și Ministerul Justiției, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispozițiilor definitive ale încheierii de ședință din 20.02.2017 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizației brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curții de Apel Craiova.

Prima instanță a admis și acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, astfel cum a fost precizată numai cu privire la perioada cuprinsă între numirea sa în funcția de judecător și data de 23.06.2013, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispozițiilor definitive ale încheierii de ședință din 20.02.2017 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizației brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curții de Apel Craiova.

De asemenea, s-a dispus și admiterea acțiunii reclamanților B., C. și A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova, având ca obiect plata drepturilor salariale stabilite conform ordinului de ministru al justiției ce va fi emis potrivit hotărârii pronunțate în litigiul pendinte.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a admis cererea de intervenție a intervenientei D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției în ce privește emiterea ordinului de ministru al justiției, respectiv cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova în ce privește plata diferențelor salariale aferente ordinului de ministru astfel emis și, în consecință, a dispus emiterea ordinului de ministru al justiției și plata diferențelor salariale aferente acestuia potrivit hotărârii astfel pronunțate.

2.2. Prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 2494/05.11.2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în cauza privind acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj și Ministerul Justiției, având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare privind respectarea dispozițiilor definitive ale încheierii de ședință din 20.02.2017 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizației brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curții de Apel Craiova, în sensul următor:

- la alin. (4) din dispozitiv se scrie corect perioada pentru emiterea ordinului ministrului justiției pentru reclamantul C. ca fiind 07.05.2013 – 08.04.2015;

- la alin. (6) din dispozitiv se introduce mențiunea "inclusiv plata dobânzii legale și actualizarea cu rata inflației până la data plății efective".

- la alin. (8) se scrie corect perioada pentru emiterea ordinului ministrului justiției pentru intervenienta D. ca fiind 10.05.2010-08.04.2015 și se introduce la finalul alineatului mențiunea "inclusiv plata dobânzii legale și actualizarea cu rata inflației până la data plății efective".

Împotriva hotărârilor judecătorești indicate la punctul I.2 anterior au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj.

3.1. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Curtea de Apel Craiova a criticat raționamentul primei instanțe ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, apreciind, în esență, că, prin reținerea unei legitimități procesuale în ceea ce o privește, din perspectiva capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea la achitarea drepturilor salariale, au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

În acest sens, evocând și Decizia nr. 13/2016, recurenta a învederat că obligația efectivă de a achita drepturile salariale în cazul personalului de la nivelul tribunalelor aparține acestor instanțe, ca ordonatori terțiari de credite, în timp ce legea nu recunoaște ordonatorului secundar atribuția de plată.

A mai făcut trimitere recurenta și la prevederile art. 222 C. civ., învederând că nici dintr-o astfel de perspectivă nu poate fi reținută legitimitatea sa procesuală pasivă, câtă vreme legea oprește confuziunea patrimonială între persoană juridică și persoana juridică subordonată.

Printr-un alt set de critici, recurenta a învederat că prin emiterea Ordinului Ministrului Justiției nr. 4680/21.12.2016 s-a stabilit, începând cu data de 09.04.2015, salarizarea judecătorilor în sensul celor evocate de intimații – reclamanți și intervenientă, însă, pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015 nu există temei legal pentru admiterea unor astfel de pretenții, întrucât prevederile care au dat posibilitatea legală de egalizare a veniturilor personalului bugetar cu aceeași funcție grad/treaptă, gradație, vechime in funcție sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, cu luarea în considerare a majorărilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, au intrat în vigoare ulterior.

3.2. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Justiției, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligației Ministerului Justiției de emitere a unor noi ordine de salarizare și a plății drepturilor salariale rezultate.

Rezumând susținerile recurentului, se observă că printr-un prim set de critici, acesta a invocat inadmisibilitatea acțiunii, susținând că drepturile salariale ale intimaților se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și în termenul expres menționat în cuprinsul acesteia. În opinia recurentului, câtă vreme intimații nu au înțeles să conteste ordinele de salarizare la data la care au constatat diferențe salariale, prin admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, a fost eludată procedura de contestare a ordinelor de salarizare, prin valorificarea unor drepturi recunoscute de instanța de dreptul muncii, care se execută ca atare, prin plată.

Totodată, recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond nu a dat eficiență apărărilor sale privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la cererea de obligare a pârâților la plata diferențelor salariale, în condițiile în care această obligație nu incumba Ministerului Justiției.

Din această perspectivă, invocând jurisprudența instanțelor de judecată, recurentul a învederat că nu are calitatea de angajator al intimaților și că în litigiile dintre salariați și angajatori având ca obiect drepturi salariale, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispozițiilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă.

De asemenea, recurentul a solicitat și înlăturarea obligației Ministerului Justiției la a emite noi ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, prin raportare la indexările stabilite, subliniind că Ministerul Justiției nu a figurat ca parte în dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 a Tribunatului Dolj, care ulterior a fost lămurită prin încheierea din 20.02.2017, în sensul că indexările stabilite prin sentința inițială au fost și au rămas incluse în indemnizația brută de încadrare a reclamanților până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau stingere a condițiilor legale de acordare.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008, instanța a dispus obligarea pârâților Ministerul Public - PÎCCJ, Ministerul Public - DIICOT, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Craiova la plata respectivelor diferențe salariale și nu a Ministerului Justiției, astfel că soluția pronunțată de Curtea de Apel București, de obligare la emiterea ordinelor de salarizare în baza unei sentințe prin care nu a fost obligat Ministerul Justiției la nicio prestație, este vădit nelegală.

Referitor la pretențiile aferente perioadei 01.08.2016 și în continuare, recurentul a invocat rămânerea fără obiect a cererilor, având în vedere că la data de 21.12.2016 a fost emis O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, modificat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017 și O.M.J. nr. 4988/C/2019, context în care, în opinia recurentului, pretențiile intimaților-reclamanți au fost satisfăcute.

De asemenea, recurentul a solicitat cenzurarea sentinței atacate și în raport de prevederile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, apreciate de recurent ca fiind ignorate de judecătorul fondului.

Din această perspectivă, recurentul a evocat caracterul neîntemeiat al susținerilor primei instanțe, dat fiind faptul că modalitatea de calcul al salariilor începând cu data de 12.11.2009, s-a realizat potrivit Anexei VI din Legea nr. 330/2009, cu luarea în considerare a gradului sau a treptei profesionale, a vechimii în muncă, a vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate, precum și a drepturilor aferente acestora, dobândite potrivit legii. De asemenea, recurentul a făcut trimitere și la prevederile art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

3.3. Sentința civilă nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2020, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Tribunalul Dolj.

Prin calea de atac astfel promovată, recurentul a învederat că, potrivit prevederilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Ministerul Justiției repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora, tot acesta fiind cel care, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie și a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite, conform prevederilor H.G. nr. 652/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens recurentul a învederat că nu are posibilitatea legală și nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale (Ordin), nu sunt alocate de către ordonatorul principal de credite nici sumele cu această destinație. A mai învederat recurentul că obligația de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinței civile, poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Ministrul Justiției și cu alocarea, de către Ministerul Justiției, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Astfel, recurentul a apreciat că în lipsa alocării fondurilor necesare efectuării plăților, Tribunalul Dolj nu poate proceda la achitarea acestora către intimații - reclamanți.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-intervenientă D. a invocat, în principal, excepția nulității recursurilor, iar, în subsidiar, din perspectiva aspectelor de fond a solicitat respingerea recursurilor formulate de cei trei recurenți – pârâți, ca nefondate și menținerea, ca legală, a hotărârii primei instanțe.

În acest sens, intimata – intervenientă, reiterând, pe scurt, aspectele dezlegate de prima instanță, a arătat că, în cauză, este incidentă sancțiunea reglementată de art. 489 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în opinia sa, argumentele evocate de recurenți nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, în ceea ce îl privește pe recurentul – pârât Tribunalul Dolj, acesta nici nu a indicat temeiul de drept, respectiv cazul legal de casare reglementat de textul de lege antereferit, căruia înțelege să îi subsumeze criticile din calea de atac promovată.

Din perspectiva aspectelor ce vizează fondul cauzei, intimata – intervenientă a învederat că soluția primei instanțe reflectă o interpretare și aplicare legală și temeinică a prevederilor O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților judecători și procurori, dar și a prevederilor art. 430 din C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat a sentinței definitive nr. 1954 din 31.03.2008 a Tribunalului Dolj, din dosar nr. x/2007, hotărâre lămurită prin încheierea din 20.02.2017 și irevocabilă prin decizia nr. 272 din 05.07.2017.

Totodată, intimata a subliniat că instanța de fond a interpretat și aplicat corect și prevederile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind plângerea în contencios administrativ precum și dispozițiile privind prescripția dreptului la acțiune.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 6 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției, pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj sunt fondate, în limitele și pentru următoarele considerente:

A. Preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-intervenientă D., constatând că argumentele de ordin critic formulate atât de recurentul Ministerul Justiției, dar și de recurenta Curtea de Apel Craiova și recurentul Tribunalul Dolj în memoriile de recurs, privind greșita aplicare a prevederilor art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, or a art. 33 C. proc. civ. și art. 222 C. civ., sau art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind calitatea procesuală pasivă a recurenților, sau cele privind limitele efectelor produse de hotărâri judecătorești, sau privind rămânerea fără obiect a cererii, sau cele privind maniera de aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și H.G. nr. 652/2009 sau privind maniera de aplicare a normelor de drept material, tind la invocarea ipotezelor vizate de motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, simpla neindicare, de către Tribunalul Dolj, a unui text normativ, nu generează, automat, nulitatea recursului, câtă vreme, în condițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în aplicarea principiului conform căruia judecătorul cunoaște normele de drept pe care le aplică (iura novit curia), instanța de recurs poate realiza o încadrare a argumentele expuse în motivarea căii de atac în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cărora acestea le corespund.

B. În ceea ce privește recursurile declarate în cauză de pârâtul Ministerul Justiției, pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj, cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune realizarea unei clarificări a cadrului procesual dedus judecății.

Din analiza coroborată a cererii de chemare în judecată și a tuturor precizărilor depuse în cauză, se reține că intimații - reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat, în principal, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să fie recunoscute drepturile stabilite în mod definitiv și irevocabil prin sentința civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia nr. 5233 din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, astfel cum dispozitivul acesteia a fost lămurit prin încheierea din data de 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, definitiva prin decizia nr. 272 din 5 iulie 2017 a Curții de Apel Craiova.

Aceeași solicitare a fost formulată și de intimata – intervenientă prin cererea de intervenție principală formulată în cauză.

Totodată, atât intimații – reclamanți, cât și intimata – intervenientă au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., formulată, de această dată, atât în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, dar și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova și pârâtul Tribunalul Dolj, prin care au solicitat, în esență, obligarea pârâților la plata sumelor de bani reprezentând diferențe salariale dintre salariul calculat prin luarea în considerare a indexărilor acordate prin sus indicata sentință, la care să se aplice indicele de inflație și dobânzile legale și cel plătit, prin precizările formulate la datele de 19.09.2018 și 24.09.2018 fiind indicate și perioadele vizate de un astfel de petit accesoriu, mai precis perioada 07.05.2013 – 08.04.2015 (în cazul reclamantului C.), 08.02.2009 – 08.04.2015 (în cazul reclamantei B.), 09.04.2015 – 23.06.2013 (în cazul reclamantului A.) și 10.05.2010- 08.04.2015 (în cazul intervenientei D.).

Caracterul accesoriu al petitului secund rezultă din chiar considerentele expuse de reclamanți și intervenientă în cererile precizatoare, prin care este evocată, în realitate, o relație de dependență între soluția dată unui astfel de petit și cea privind emiterea de către recurentul – pârât Ministerul Justiției a ordinelor de salarizare solicitate prin primul petit.

Totodată, Înalta Curte reține că intimații – reclamanți și intimata – intervenientă erau, în perioadele relevante cauzei, judecători în cadrul Tribunalului Dolj, respectiv în cadrul Judecătoriei Craiova.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, prin minuta sentinței civile nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, dându-se eficiență precizărilor formulate de intimații – reclamanți asupra petitului privind emiterea ordinului de salarizare, Curtea de Apel București a admis un astfel de petit doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. În raport de astfel de aspecte, instanța de control judiciar, observând forma redacțională ușor ajustată a paragrafului 4 al dispozitivului sentinței civile nr. 2494 din data de 5 noiembrie 2019, apreciază că, printr-un astfel de paragraf (în care sunt menționați, în partea introductivă a acestuia, toți cei trei pârâți) cererea privind obligarea la emiterea unui ordin de salarizare a fost admisă de prima instanță doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, iar nu și cu Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova. O atare interpretare a dispozitivului este generată atât de primul paragraf al dispozitivului, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți (Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova), dar și de partea secundă a paragrafului 4 și de considerentele expuse în pagina 21 a sentinței.

B.1. În raport de astfel de repere, analizând recursul formulat de recurenta – pârâtă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile aduse de aceasta soluției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în privința petitului accesoriu (privind obligarea pârâților la plata sumelor de bani reprezentând diferențele salariale).

Conform art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament și bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, iar ordonatorii terțiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate și utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc.

Înalta Curte reține că intimații nu au raporturi juridice directe cu Curtea de Apel Craiova cu privire la plata drepturilor salariale, având raporturi de muncă, în perioada invocată în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta precizată, cu Tribunalul Dolj, instanță cu personalitate juridică (în sensul art. 36 din Legea nr. 304/2004).

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, președintele Tribunalului Dolj are calitatea de ordonator terțiar de credite, angajând cheltuieli cu propriul personal, astfel că Tribunalului Dolj îi revine obligația de plată a drepturilor salariale.

Întrucât recurenta nu este titulara obligației evocate prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte, în sensul art. 32 C. proc. civ., din perspectiva petitului accesoriu formulat de intimații – reclamanți și intimata – intervenientă, fiind astfel incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentința recurată (astfel cum a fost aceasta îndreptată). Totodată, rejudecând cauza, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova și va respinge cererea principală formulată de reclamanții A., B. și C. și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta D. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Craiova, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În raport de o astfel de soluție, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea restului argumentelor evocate de recurenta Curtea de Apel Craiova prin memoriul de recurs depus în cauză.

B.2. În ceea ce privește recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiției și de pârâtul Tribunalului Dolj, observând interdependența ce există atât între criticile aduse de astfel de părți sentinței primei instanțe, Înalta Curte le va analiza grupat, în funcție de chestiunile de drept evocate.

B.2.1. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile grefate pe prevederile art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, prin care recurentul Ministerul Justiției contestă legalitatea soluției instanței de fond, de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar observă că, după cum corect a reținut și prima instanță, prin cererea de chemare în judecată, precum și prin cererea de intervenție principală (astfel cum au fost acestea precizate), intimații au învestit instanța de contencios administrativ cu efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai precis a nesoluționării de către recurentul – pârât Ministerul Justiției, în termenul legal, a solicitării intimaților de emitere a unor noi ordine de salarizare în vederea aplicării aspectelor statuate prin încheierea din 20.02.2017 a Tribunalului Dolj, ce a lămurit dispozitivul sentinței definitive nr. 1954/31.03.2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007.

În fapt, prin actele de învestire formulate, intimații au evocat atributele executorialității și obligativității sentinței nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din 20.02.2017, drept cauză juridică a solicitării lor de obligare a recurentului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de salarizare, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 274 din Codul muncii, potrivit cărora hotărârile pronunțate în fond în litigiile privind dreptul muncii sunt definitive și executorii de drept, precum și pe cele ale art. 278 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Procedura specială prevăzută de art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, vizează însă, mecanismul de efectuare a controlului de legalitate asupra unor acte administrative individuale tipice, constând în ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiției, iar nu cel al unor acte administrative asimilate, motiv pentru care în raport de sfera diferită de reglementare a unei astfel de proceduri, precum și față de cauza juridică evocată de intimați (atributele executorialității și obligativității sentinței exhibate), o astfel de procedură nu poate fi opusă demersului intimaților, motiv pentru care nu se poate reține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în sensul invocat de recurentul Ministerul Justiției prin recursul promovat.

B.2.2. Cât privește controlul de legalitate pe care Înalta Curte este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanță a soluționat, în contradictoriu cu recurentul - pârât Ministerul Justiției petitul principal al cererii de chemare în judecată, iar în contradictoriu cu această parte, dar și cu recurentul – pârât Tribunalul Dolj, petitul accesoriu, instanța de control judiciar apreciază că se impune realizarea unei departajări a modului în care criticile celor doi recurenți pot fi analizate, date fiind particularitățile ipostazelor în care se găsesc, pe de o parte, intimatul – reclamant A., iar pe de altă parte, intimații - reclamanți B. și C. și intimata - intervenientă D..

B.2.2.1. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în ceea ce îl privește pe intimatul – reclamant A., prin decizia civilă nr. 219/2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă în dosarul nr. x/2016 s-a dat eficiență unui efect pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor reținute în sentința civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007.

a. Este important de menționat că, prin antereferita decizie civilă nr. 219/2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă a statuat și în sensul că sentința civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 pronunțate în dosarul nr. x/2007 generează efectul obligativității chestiunilor dezlegate și în cadrul raportului juridic dintre reclamantul A. și pârâtul Ministerul Justiției, chiar dacă Ministerul Justiției nu a fost parte în dosarul nr. x/2007.

Or, întrucât, în plan procesual subiectiv, între litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 (în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 219/2018, a Curții de Apel Alba Iulia) și prezenta cauză există identitate de părți, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 430 alin. (2), coroborat cu art. 431 C. proc. civ., în ceea ce îl privește exclusiv pe intimatul – reclamant A., chestiunea sus indicată, tranșată prin considerentele deciziei civile nr. 219/2018, nu mai poate fi pusă în discuție în prezenta cauză.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile evocate de recurentul Ministerul Justiției, ce vizează maniera în care prima instanță a dezlegat chestiunea efectelor pe care sentința civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, le produce față de Ministerul Justiției.

Totodată, Înalta Curte observă că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată doar de Curtea de Apel Craiova, în cadrul apărărilor formulate de o astfel de parte în faza procesuală a fondului, iar în ceea ce privește o astfel de parte, potrivit aspectelor expuse în paragrafele anterioare, s-a admis, în rejudecare, excepția lipsei calității procesuale pasive. Mai mult, niciuna dintre părți nu a formulat cale de atac împotriva manierei în care prima instanță a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat pentru perioada 23.06.2013-01.10.2016, motiv pentru care dezlegările date de prima instanță unor astfel de chestiuni urmează a fi menținute.

În acest context, obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în raport de care se pot face verificări în faza procesuală pendinte, este doar cel al pretențiilor acestuia pentru perioada 4 decembrie 2009 (data intrării în vigoare a decretului Președintelui României de numire a reclamantului în funcția de judecător) – 22 iunie 2013.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului Ministerul Justiției privind rămânerea fără obiect a pretențiilor reclamantului, în raport de emiterea O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016 (ce produce efecte pentru perioada ce debutează cu data de 01.08.2016), ori a ordinelor de ministru subsecvente acestuia, câtă vreme efectele unor astfel de ordine vizează perioade ulterioare celei pentru care sunt formulate pretențiile intimatului rămase în examinare.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în raport de obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost acesta descris în paragrafele anterioare, nu poate da eficiență nici criticilor recurentului privind maniera de determinare a drepturilor salariale în condițiile Legii nr. 330/2009 sau în cele ale art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010, căci instanța de contencios administrativ nu a fost chemată să statueze dacă, în modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamanților, intră și indexările de 2%, 5% și 11%, prin efectul legii, ci doar dacă atributele executorialității și obligativității sentinței definitive nr. 1954/31.03.2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007 și lămurită prin încheierea din 20.02.2017 a Tribunalului Dolj, sunt incidente și în raportul juridic dintre reclamant și Ministerul Justiției, ce nu a fost parte în dosarul nr. x/2007.

În raport de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu pot fi identificate, în sensul celor evocate de recurentul Ministerul Justiției, aspecte de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care să privească primul capăt al cererii formulate de reclamantul A. (prin care acesta a solicitat obligarea recurentului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare, prin care să fie recunoscute, pentru perioada cuprinsă între data numirii sale în funcția de judecător și data de 22.06.2013, drepturile stabilite prin sentința civila nr. 1954 din data de 31 martie 2008, lămurită prin încheierea din data de 20 februarie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007), soluția pronunțată de prima instanță fiind una corectă sub aspectul valorificării efectului puterii de lucru judecat atașat deciziei civile nr. 219/2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția I civilă.

b. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile aduse de recurentul Ministerul Justiției soluției date de prima instanță excepției lipsei calității sale procesuale pasive, din perspectiva capătului accesoriu de cerere din cuprinsul acțiunii reclamantului A. (privind obligarea Ministerului Justiției la achitarea drepturilor salariale), constatând instanța de control judiciar că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției numai prin prisma calității de ordonator principal de credite.

Chestiunea în discuție a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamant, în sensul plății efective a pretențiilor bănești, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, dată fiind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința capătului din cererea formulată de reclamantul A. privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale stabilite conform ordinului de ministru al justiției ce va fi emis și va respinge acest capăt de cerere (formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției), ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

c. Totodată, în raport de considerentelor expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile aduse de Tribunalul Dolj soluției pronunțate de prima instanță asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Instanța de control judiciar observă că, în fapt, argumentele recurentului vizează doar soluția pronunțată în primă instanță asupra petitului accesoriu, fiind evocată o lipsă a calității recurentului de titular al obligației de plată către reclamant, ori a caracterului subsidiar al unei astfel de obligații demersului prealabil de emitere, de către Ministrul Justiției, a unui ordin de salarizare.

Prin paragrafele anterioare s-a reținut deja legalitatea sentinței recurate din perspectiva soluției date capătului principal al cererii reclamantului A., fiind menținută soluția Curții de Apel București de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare care să îl vizeze pe sus indicatul reclamant, privind respectarea dispozițiilor definitive ale încheierii de ședință din 20.02.2017 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, referitoare la luarea în calculul indemnizației brute lunare de încadrare a indexărilor salariale stabilite prin sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 5233/05.10.2009 a Curții de Apel Craiova, numai cu privire la perioada cuprinsă între numirea sa în funcția de judecător și data de 23.06.2013.

De asemenea, prin paragrafele anterioare s-a reținut că intimatul – reclamant are raporturi juridice directe cu Tribunalul Dolj cu privire la plata drepturilor salariale, că o astfel de instanță are personalitate juridică, conform art. 36 din Legea nr. 304/2004, iar președintele acesteia deține, în virtutea prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, calitatea de ordonator terțiar de credite, angajând cheltuieli cu propriul personal, astfel că Tribunalului Dolj îi revine obligația de plată a drepturilor salariale.

Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul celor evocate de recurentul Tribunalul Dolj, criticile aduse de acesta fiind, din perspectiva cererii de chemare în judecată a reclamantului A., nefondate.

B.2.2.2 În ceea ce privește, însă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și C. și cererea de intervenție formulată de intervenienta D., astfel cum au fost acestea precizate, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile aduse de recurentul Ministerul Justiției manierei în care prima instanță a dezlegat chestiunea efectelor pe care sentința civilă nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017, ambele pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2007, le produce în planul raportului juridic dintre sus indicații intimați - reclamanți, respectiv sus indicata intimată – intervenientă, pe de o parte și recurentul - pârât Ministerul Justiției, pe de altă parte. Ipostaza în care se regăsesc acești intimați este diferită de cea a intimatului – reclamant A., dată fiind inexistența unei hotărâri judecătorești similare deciziei civile nr. 219/2018 a Curții de Apel Alba Iulia, de care să beneficieze intimații.

În raport de astfel de elemente, Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 1954/31.03.2008 a Tribunalului Dolj, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 a aceleiași instanțe a fost pronunțată într-o cauză având un cadru procesual pasiv diferit de litigiul pendinte, obligațiile statuate în dispozitivul unei astfel de hotărâri judecătorești fiind puse de instanța de judecată în sarcina pârâților Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Pe cale de consecință, între cele două litigii nu există identitate de cadru procesual subiectiv, or, conform art. 430 C. proc. civ., o atare legătură este obligatorie atât în privința efectului negativ, cât și în a celui pozitiv, întrucât chiar și în manifestarea procesuală de prezumție a lucrului judecat, de mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt, acesta trebuie să aibă legătură cu raporturile juridice dintre părți.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în realitate, în prezenta cauză, intimații reclamanți și intimata – intervenientă nu clamează un simplu efect de opozabilitate față de terți a sentinței civile nr. 1954/31.03.2008, lămurită prin încheierea din data de 20.02.2017 (în sensul art. 435 C. proc. civ.), ci evocă un caracter nejustificat al refuzului Ministerului Justiției de a pune în aplicare/executare antereferita hotărâre judecătorească, astfel cum a fost aceasta lămurită.

Cu alte cuvinte, reclamanții pretind, după cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, că o astfel de hotărâre, în maniera lămurită la data de 20.02.2017, produce efectele executorialității și obligativității și față de recurentul Ministerul Justiției.

Contrar celor reținute de prima instanță, limitele învestirii generate de maniera în care reclamanții și intervenienta au înțeles să învestească instanța în cererile ce fac obiectul litigiului pendinte, astfel cum au fost acestea precizate, nu generează o analiză din perspectiva faptului că, potrivit Anexei 1 a O.U.G. nr. 177/2002, magistrații – judecători și procurori deopotrivă - primesc o indemnizație al cărui cuantum este identic pentru funcția de judecător sau pe cea de procuror, în condițiile în care au aceeași vechime în magistratura și același grad profesional, or că indemnizația de încadrare trebuia să conțină toate elementele prevăzute de lege și/sau hotărâri judecătorești, ori că în modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamanților și intervenientei intră și indexările de 2%, 5% și 11%, prin efectul legii, acestea urmând evoluția în carieră a magistraților, indiferent dacă la un moment dat