ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3615/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 14.12.2021 pe rolul Curții de Apel Cluj, petenta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a solicitat instanței suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/18.11.2021 și ale Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.11.2021 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere cu privire la suma de 32.568.738 RON până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare împotriva acestui act administrativ fiscal.

Prin sentința civilă nr. 342/2021 pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/18 noiembrie 2021 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.11.2021, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L..

În motivarea recursului, a arătat că soluția instanței de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, sens în care susține că pentru conturarea cazului temeinic justificat instanța de fond nu s-a limitat la verificarea doar a împrejurărilor vădite de fapt sau de drept în măsură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură decizia a cărei suspendare în mod eronat s-a dispus de către instanța de fond, ci dimpotrivă a analizat pe fond legalitatea deciziei de impunere x/18.11.2021 și RIF x/18.11.2021 atâta vreme cât a reținut că "în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală x/18.11.2021 organul fiscal a reiterat argumentele reținute în Raportul anterior de inspecție fiscală nr. x/27.08.2020 fără a proceda la analiza și clarificarea aspectelor arătate în Decizia de soluționare a contestației nr. 64/26.02.20021 că sunt necesar a fi lămurite".

Se susține astfel că în absența cazului bine justificat nu se poate dispune suspendarea executării actului administrativ, executarea unei obligații, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, neputând constitui prin ea însăși o pagubă, paguba fiind reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului instanței.

În ce privește paguba iminentă se susține că instanța de fond, fără a avea un temei legal, a apreciat ca fiind oportună măsura suspendării raportându-se la cuantumul sumei stabilită cu titlu de obligație fiscală întrucât este de natură să producă intimatei un prejudiciu material viitor și previzibil întrucât în raport de cuantumul creanței arătate, o astfel de împrejurare ar conduce la nerespectarea obligațiilor pe care aceasta le are față de cei 150 de salariați ai săi, precum și a celor contractate în convențiile care sunt în derulare și în care este parte.

Susține recurenta prin această motivare instanța de fond a emis o previziune asupra situației economico-financiară a intimatei fără a avea la bază un fundament legal și astfel a acordat intimatei posibilitatea de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin.

Mai arată recurenta că executarea silită în sine nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice suspendarea actelor administrativ fiscale, în caz contrar s-ar ajunge la concluzia că cerința pagubei iminente este presupusă în toate cazurile executării unui act administrativ ceea e ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării.

Nici cuantumul sumei nu ar reprezenta în sine un motiv de suspendare a executării, la fel cum nu poate reprezenta un motiv de suspendare nici celeritatea desfășurării procedurii de executare.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 au fost corect aplicate de instanța de fond.

Arată intimata că deși organul fiscal a beneficiat de îndrumările DGSC și a avut șansa să reanalizeze situația fiscală a intimatei, acesta a preferat să se bazeze pe interpretarea inițială a primei echipe de inspecție fiscală, încercând să mascheze lipsa reanalizării prin efectuarea unei adrese către Autoritatea Rutieră Română prin care a solicitat nr. de șoferi și nr de camioane în loc să solicite informații cu privire la respectarea de către societate a prevederilor legale în materia activității de transport, preferând să se subroge nelegal în drepturile ARR de a efectua astfel de verificări.

Practic, prin ignorarea considerentelor Deciziei de soluționare scopul ce a stat la baza reglementării instituției refacerii inspecției fiscale nu este atins, intimata regăsindu-se în aceeași situație ca cea anterioară desființării actelor nelegale.

Susține intimata că aparența de nelegalitate a actelor contestate rezidă și în faptul că, la o analiză la prima vedere a actelor, organul fiscal a încălcat prevederile art. 279 alin. (3) din Codul de procedură fiscală și din perspectiva faptului că acesta trebuia "să analizeze incidența art. 9 din Legea nr. 16/17.03.2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, precum și incidența prevederilor art. 43 și art. 44 din Legea nr. /53/2003, însă acesta a aplicat în cauză o altă dispoziție legală decât cele menționate în Decizia de soluționare, respectiv art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale.

În ce privește existența pagubei iminente se arată că în mod corect a reținut instanța de judecată că Societatea a probat existența unui prejudiciu iminent prin înscrisurile depuse și anexate cererii de suspendare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu s-a limitat la verificarea doar a împrejurărilor vădite de fapt sau de drept în măsură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură decizia a cărei suspendare s-a dispus prin sentința recurată, ci a analizat pe fond legalitatea deciziei de impunere x/18.11.2021 și RIF x/18.11.2021.

Înalta Curte reține, cu titlu introductiv, că legiuitorul a instituit, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută la art. 7 din același act normativ, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond", iar potrivit art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie, așa cum a reținut pe acest aspect și instanța de fond, noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Totodată, din prevederile generale ale Legii contenciosului administrativ rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Constată Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, interpretarea eronată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici, în primul rând sub aspectul nelegalității soluției pronunțate în ceea ce privește îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat.

În acest sens a arătat că reclamanta trebuia să aducă argumente în favoarea pretinsei nelegalități a deciziei contestate, considerând că această cerință a cazului bine justificat nu este îndeplinită în condițiile în care orice act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, fiind sarcina persoanei interesate să demonstreze contrariul.

A mai susținut recurenta că instanța de judecată a analizat pe fond legalitatea deciziei de impunere nr. x/18.11.2021 atâta vreme cât s-a reținut în cuprinsul sentinței recurate că prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/18.11.2021 organul fiscal a reiterat argumentele reținute în Raportul anterior de inspecție fiscală nr. x/27.08.2020 fără a proceda la analiza și clarificarea aspectelor arătate în Decizia de soluționare a contestației nr. 64/26.02.021 că sunt necesar a fi lămurite.

Cu privire la această condiție instanța de control judiciar reține că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurentei circumscrise reținerii de către instanța de fond a îndeplinirii condiției cazului bine justificat sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Astfel, în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte constată că în cauză a fost demonstrată condiția existenței cazului bine justificat, în accepțiunea legii, aspect ce rezultă neîndoielnic din împrejurarea că deși prin decizia de soluționare a contestației s-a decis refacerea inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de impunere contestată, ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță, la refacerea inspecției fiscale finalizată prin emiterea Decizie de impunere nr. x/18.11.2021 a cărei suspendare se solicită prin prezenta cerere, organele fiscale nu numai că au stabilit aceleași obligații fiscale dar au preluat aceleași argumente de fapt și de drept, aceleași elemente aparent contradictorii în argumentație, cu alte cuvinte la refacerea inspecției fiscale organul fiscal și-a însușit argumentele reținute în Raportul de inspecție redactat anterior, menținând chiar și contradicțiile care au condus organul fiscal de soluționare a contestației la adoptarea soluției de desființare a deciziei de impunere x/27.08.2020.

Așadar, în raport de aceste circumstanțe factuale rezultă că s-au conturat elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința prezumției legalității actului administrativ în condițiile în care, la o analiză sumară, acesta apare a nu fi fost emis cu respectarea prevederilor legale, atâta vreme cât prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/18.11.2021 oorganul fiscal a preluat argumentele din Raportul de inspecție emis în anul 2020.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, iar prejudiciul nu trebuie să fie unul concret, dovedit cu certitudine absolută, fiind suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă judecății.

Or, este de necontestat că punerea în executare a Deciziei de impunere nr. x/18.11.2021 ar conduce la incapacitatea de plată a societății intimate, cu consecințe grave atât asupra contractelor încheiate de către aceasta și aflate în derulare, cât și asupra situației celor 150 angajați ai societății intimate-reclamante, astfel cum rezultă din probatoriul administrat la dosar, care demonstrează iminența prejudiciului greu sau imposibil de reparat.

Pe cale de consecință, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanțe, că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuție și fac verosimilă iminența producerii unei pagube în accepțiunea dispozițiilor legale aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce infirmă ipoteza avansată de recurentă referitoare la întrunirea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința de fond fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 342/2021 din 21 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.