ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3609/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a la data de 17.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea deciziei ASF nr. 1040 din 13.08.2019, comunicată la data de 19.08.2019, înlăturarea sancțiunii contravenționale a avertismentului și a măsurilor dispuse, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 857 pronunțată la data de 29 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, anularea deciziei ASF nr. 1040 din 13.08.2019, înlăturarea sancțiunii contravenționale a avertismentului și a măsurilor dispuse.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susține, sub un prim aspect, că hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât prin acțiune a susținut că niciuna din cele două direcții indicate în hotărâre nu aveau competențe de control, sens în care a arătat că Direcția relații cu publicul, petiții și educație financiară are competența de constatare a contravențiilor, iar constatarea contravenției de către altă direcție (Supraveghere și control asigurători/supraveghere și control intermediar) atrage nulitatea deciziei.

Prin urmare, este evident că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra cererii formulate în sensul de a verifica dacă prorogativele de control aparțineau Direcției relații cu publicul, petiții și educație financiară.

Sub un al doilea aspect, susține că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de nulitate invocate ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii și o nerespectare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, arată că măsurile dispuse de ASF pot fi luate numai dacă întârzierea este nejustificată și conduce la nesoluționarea în termenul legal al petițiilor. Or, aspectul nesoluționării în termenul legal al petițiilor nu este prezentat în textul deciziei și nici susținut printr-un probatoriu adecvat, iar judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de nulitate al deciziei ASF ce face obiectul contestației.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică sentința recurată sub două aspecte.

Sub un prim aspect susține că în mod eronat judecătorul fondului a reținut că Direcția de supraveghere și control intermedieri, conduită și scheme de garantare din cadrul ASF ar avea competențe în ceea ce privește monitorizarea, supravegherea și controlul permanent al societăților de asigurare și reasigurare în ceea ce privește desfășurarea activității de distribuție, întrucât s-a raportat la dispozițiile art. 162

7

pct. 3 din Regulamentul ASF 10/2016.

Or, judecătorul fondului a făcut o confuzie în ceea ce privește obiectul controlului, sancțiunea dispusă și prevederile legale aplicabile.

În acest sens, susține că a fost sancționat în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (9) din Norma 18/2017 pentru transmiterea cu întârziere a documentației solicitată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, însă aceste prevederi nu vizează posibile încălcări ale noțiunii de "conduită" astfel că orice referire la acest aspect este nelegală.

Arată că noțiunea de conduită este menționată în art. 3 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 236/2018, invocând și dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. b) din aceeași lege, norme juridice în raport de care susține că judecătorul fondului le-a aplicat în mod eronat, atribuind situației de fapt o caracteristică specifică unei proceduri ce nu a făcut obiectul controlului și sancțiunii aplicate de ASF, respectiv răspunsul cu întârziere la solicitările ASF.

Prin cea de-a doua critică susține că judecătorul fondului, în mod nelegal, a reținut că nu se identifică o problemă de legalitate în perspectiva faptului că, în anumite situații, pârâta a stabilit un termen mai scurt de răspuns.

În acest sens, susține că judecătorul fondului s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (9) din Norma nr. 18/2017, însă interpretarea judecătorului golește de conținut norma legală, apreciind că este posibil ca în conținutul aceluiași text pot exista două dispoziții contrare, din care este aplicabil cel confuz și neclar, generând astfel impredictibilitate din moment ce se acceptă ca termenul să poată fi lăsat la aprecierea autorității.

Pe baza dispoziției referitoare la termenul de 10 zile, societatea și-a dimensionat numărul de angajați ai departamentului petiții și este evident că la momentul la are ASF nu mai respecta acest termen, automat se nasc decalaje și nerespectări ale termenelor subiectiv instituite de ASF.

Or, existența a două termene lăsate la libera apreciere a autorității este de natură a afecta cerința de previzibilitate.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Susține, în esență, că recurenta încearcă să inducă în eroare instanța de recurs. Astfel, considerentele primei instanțe au reținut faptul că Direcția Supraveghere și Control Intermediari, Conduită și Scheme de Garantare avea atribuții de supraveghere și control în ceea ce privește desfășurarea activității de distribuție, nu în ceea ce privește conduita, așa cum recurenta încearcă să inducă în eroare. Or, prin distribuitori se înțeleg atât asigurătorii cât și intermediarii, iar prin distribuție se înțelege tot ciclul de viață al unui produs, de la proiectare, lansare pe piață, vânzare, suport pe parcursul vieții acestuia, soluționarea daunelor apărute în urma producerii riscului asigurat, până la închiderea contractului.

Chiar dacă ne-am referi la noțiunea de conduită invocată de recurentă, acest concept este unul larg, cu trimiteri directe/indirecte în tot cadrul legal al asigurărilor, și are în vedere riscurile pe care le poate suferi un asigurat, păgubit sau beneficiar de asigurare ca urmare a unei conduite necorespunzătoare a asigurătorului și care se manifestă în două momente, momentul vânzării produsului de asigurare și momentul plății unei daune când riscul asigurat s-a produs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Se reține că pentru fapta săvârșită de recurenta reclamantă de a transmitere cu întârziere documentația solicitată de A.S.F, în vederea soluționării petițiilor ce i-au fost adresate potrivit prevederilor art. 4 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, intimata pârâtă a emis Decizia ASF nr. 1040/13.08.2019 prin care reclamanta a fost sancționată contravențional cu avertisment scris, în sarcina sa fiind stabilită și obligația ca în termen de 15 zile de la comunicare să transmită A.S.F. un plan de măsuri cu acțiuni concrete și persoane responsabile, prin care să se asigure transmiterea în permanență a răspunsurilor la solicitările autorității privind petițiile în termenul prevăzut de art. 5 alin. (9) din Norma ASF nr. 18/2017

În ce privește fapta reținută în sarcina reclamantei se constată că potrivit art. 5 alin. (9) din Norma nr. 18/2017 "Societățile transmit în format electronic, pentru fiecare solicitare primită de la A.S.F., în termen de maxim 10 zile sau în termenul precizat în mod expres în aceasta, următoarele documente:…".

Conform art. 8 alin. (1) din Norma nr. 18/2017 "nerespectarea dispozițiilor prezentei norme se sancționează de către ASF în condițiile și potrivit prevederilor art. 163 din Legea nr. 237/2015 sau ale art. 8 și 39 din Legea nr. 32/2000.

Recurenta reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei ASF 1040/13.08.2019, iar prin sentința atacată, instanța de fond a respins acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată.

Sintetizând criticile de nelegalitate arătate prin cererea de recurs, se constată că acestea au vizat:

- critici ce țin de nemotivarea hotărârii recurate, cât și critici ce vizează faptul că această hotărâre cuprinde motive străine de natura cauzei – critici ce atrag incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- critic ce țin de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei – critici ce atrag incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Reține Îalta Curte că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, judecătorul fondului analizând toate criticile de nelegalitate invocate prin acțiune, contrar susținerilor recurentei reclamante.

Astfel, analizând sentința recurată se constată că instanța de fond a răspuns criticilor de nelegalitate ce vizau împrejurarea că sancțiunea aplicată și măsura impusă puteau fi luate numai dacă întârzierea în transmiterea documentației ar fi condus la nesoluționarea în termenul legal al petițiilor de către ASF. Sunt de observat în acest sens statuările instanței de fond din cuprinsul hotărârii – fila x în care s-a precizat că "obligația legală a reclamantei de a transmite documentațiile solicitate independent de conținutul petițiilor vine să contrazică și teza expusă de reclamantă, potrivit căreia ar fi putut fi sancționată doar dacă întârzierea în transmiterea documentației ar fi condus la nesoluționarea petițiilor de către A.S.F. în termen legal".

Chiar dacă motivarea pe aceste critici nu este amplă ea este suficientă, instanța preocupându-se de analizarea acestui aspect de o manieră îndestulătoare, în condițiile în care și argumentele recurentei reclamante sub acest aspect au fost sintetice și vădit neîntemeiate.

În jurisprudență și doctrină s-a reținut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

Și criticile ce vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, sunt nefondate, în raport de susținerile din cererea de chemare în judecată conform cărora Direcția Supraveghere și Control era competentă să constate contravenția și nu Direcția Relații cu Publicul, Petiții și Educație Financiară, prin Serviciul Petiții, instanța de fond având obligația de a analiza motivul de nelegalitate așa cum recurenta reclamantă a înțeles a-l formula. În acest sens, dispozițiile art. 22 alin. (6) coroborat cu prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. dispun că judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii instanței de judecată și fără a schimba fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constată Înalta Curte că și acestea este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Din perspectiva motivului de casare anterior menționat, s-a susținut că judecătorul fondului, raportându-se la dispozițiile art. 162

7

pct. 3 din Regulamentul ASF 10/2016, a făcut o confuzie în ceea ce privește obiectul controlului, sancțiunea dispusă și prevederile legale aplicabile. În acest sens a arătat că a fost sancționat în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (9) din Norma 18/2017 pentru transmiterea cu întârziere a documentației solicitată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, însă aceste prevederi nu vizează posibile încălcări ale noțiunii de "conduită" astfel că orice referire la acest aspect este nelegală.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, considerentele primei instanțe au reținut faptul că Direcția Supraveghere și Control Intermediari, Conduită și Scheme de Garantare avea atribuții de supraveghere și control în ceea ce privește desfășurarea activității de distribuție, nu în ceea ce privește conduita.

Or, prin distribuitori se înțeleg atât asigurătorii cât și intermediarii, iar prin distribuție se înțelege tot ciclul de viață al unui produs, de la proiectare, lansare pe piață, vânzare, suport pe parcursul vieții acestuia, soluționarea daunelor apărute în urma producerii riscului asigurat, până la închiderea contractului.

Pe de altă parte, trimiterea la dispozițiile art. 162

7

pct. 23 din Regulamentul ASF 10/2016 realizată de judecătorul fondului este corectă în raport de fapta contravențională reținută în sarcina recurentei reclamante, respectiv fapta prevăzută de art. 5 alin. (9) din Norma nr. 18/2017 "Societățile transmit în format electronic, pentru fiecare solicitare primită de la A.S.F., în termen de maxim 10 zile sau în termenul precizat în mod expres în aceasta, următoarele documente:…".

Se reține că potrivit art. 162

7

pct. 3 din Regulamentul ASF nr. 10/2016 "Atribuțiile specifice Serviciului supraveghere și control conduită și scheme de garantare sunt:

3.efectuează procesul de monitorizare, supraveghere și control asupra activității societăților de asigurare și/sau de reasigurare în ceea ce privește produsele de asigurare pe ciclul de viață al acestora, desfășurarea activității de distribuție, în conformitate cu legislația specifică, inclusiv activități de supraveghere a conduitei pentru societățile care desfășoară activități de asigurare și/sau de reasigurare în România pe baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii;"

Deci, norma juridică enumeră atribuțiile ce cad în sarcina Serviciului de supraveghere și control conduită și scheme de garantare.

Împrejurarea că în conținutul normei art. 162

7

pct. 3 din Regulamentul ASF 10/2016 este enumerată și activitatea de supraveghere a conduitei pentru societățile care desfășoară activități de asigurare și/sau de reasigurare în România pe baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, alături de cea de desfășurare a activității de distribuție, gestionare și soluționare cereri de despăgubire nu poate conduce la concluzia că instanța de fond a aplicat eronat normele de drept material, atribuind situației de fapt o caracteristică specifică unei proceduri ce nu a făcut obiectul controlului și sancțiunii aplicate de ASF.

Niciunde în cuprinsul hotărârii atacate nu sunt reținute posibile încălcări ale noțiunii de "conduită" în sarcina recurentei reclamante, judecătorul fondului analizând legalitatea actului administrativ atacat doar prin raportare la fapta reținută în sarcina recurentei reclamante și, totodată, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

S-a mai susținut că judecătorul fondului s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (9) din Norma nr. 18/2017, însă interpretarea judecătorului golește de conținut norma legală, apreciind că este posibil ca în conținutul aceluiași text pot exista două dispoziții contrare, din care este aplicabil cel confuz și neclar, generând astfel impredictibilitate din moment ce se acceptă ca termenul să poată fi lăsat la aprecierea autorității.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, Înalta Curte reține că prevederile în baza cărora a fost aplicată sancțiunea avertismentului sunt clare și precise, oferind previzibilitate inclusiv în ceea ce privește dimensionarea departamentului petiții.

În acest sens se constată că potrivit art. 5 alin. (9) din Norma ASF nr. 18/2017:

"Art. 5: Dispoziții aplicabile societăților:

(...)

(9) Societățile transmit în format electronic, pentru fiecare solicitare primită de la A.S.F, în termen de maximum 10 zile sau în termenul precizat în mod expres în aceasta, următoarele documente: (...)"

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă, pe de o parte, că legiuitorul a stabilit un termen de cel mult (maxim) 10 zile pentru a transmite documentele solicitate, iar pe de altă parte, legiuitorul a instituit și posibilitatea pentru intimata pârâtă de a preciza un alt termen în care societatea trebuie să răspundă, lăsând la latitudinea ASF stabilirea acestui termen.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, norma juridică invocată este clară și previzibilă, fiind interpretată în mod corect de instanța de fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, nefiind identificate împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, legalitatea soluției pronunțate de prima instanță urmează a fi confirmată de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 857 din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.