ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2667/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.06.2019 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la termenul din data de 27.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin C.N.A.I.R., Statul Român prin C.N.A.I.R. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj și Guvernul României, obligarea pârâtelor la rectificarea Anexei din H.G. nr. 399/2014, cu consecința rectificării hotărârii de expropriere și reconsemnării sumei de 65.332,96 RON cu titlu de despăgubiri pe numele reclamantului în calitate de proprietar real al terenului înscris la poziția nr. 672 din Anexa la H.G. nr. 399/2014, la care se adaugă dobânda legală aferentă sumei solicitate, precum și a unor despăgubiri în cuantum de 10.000 RON. A mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 28/2020 din 5 martie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei procedurii prealabile;

A admis excepția tardivității formulării acțiunii, având ca obiect modificarea Hotărârii de Guvern nr. 399/2014 și a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca tardivă;

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. și Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 28/2020 din 5 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că, în ceea ce privește respingerea acțiunii ca tardivă față de pârâtul Guvernul României, instanța a apreciat că H.G. nr. 399/2014 este un act administrativ cu caracter individual, sens în care devin aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, față de data publicării H.G. nr. 399/13.05.2014 în Monitorul Oficial - 13.06.2019, acțiunea s-a formulat cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut textul de lege arătat. A mai reținut instanța de fond că actul atacat a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, astfel că lipsa procedurii prealabile nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, procedura prealabilă nefiind obligatorie în această ipoteză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră greșită calificarea de către instanța de fond a H.G. nr. 399/13.05.2014 ca fiind un act administrativ individual, recurentul-reclamant susținând că acesta este un act administrativ cu caracter normativ.

Consideră că distincția dintre actele administrative cu caracter normativ și cele cu caracter individual nu se face în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, respectiv reglementări cu caracter general sau cu caracter individual, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci în raport cu principiul revocabilității actelor administrative, potrivit căruia actele administrative sunt de regulă revocabile, printre excepțiile de la acest principiu regăsindu-se și ipoteza în care actele au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice.

Susține că aptitudinea de a intra în circuitul civil și de a produce efecte aparține exclusiv actelor administrative cu caracter individual, întrucât numai acestea creează în mod direct drepturi în favoarea particularilor, actele administrative normative conținând reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, fiind adoptate în organizarea executării legii, astfel că sunt întotdeauna revocabile, spre deosebire de actele administrative individuale.

Astfel, arată că de la regula că actele administrative normative, cum este H.G. nr. 399/2014, sunt întotdeauna revocabile, există anumite excepții, cum ar fi cea prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, arată că actele administrative individuale pot fi revocate cu efecte ex tunc (pentru trecut), spre deosebire de cele normative care pot fi abrogate cu efecte ex nunc (pentru viitor), efectele producându-se de la data publicării în Monitorul Oficial a actului normativ prin care se dispune abrogarea sau la o dată ulterioară prevăzută în cuprinsul acestuia.

Totodată, susține că scopul reglementării excepției de la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este de a scuti persoana vătămată de parcurgerea unei proceduri prealabile inutile, în condițiile în care acesta a intrat în circuitul civil și nu mai poate fi revocat cu efecte ex tunc. Or, în cazul actelor administrative normative, nu se poate pune această problemă, întrucât abrogarea produce efecte numai pentru viitor.

Mai arată că, în aceste condiții, întrucât art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu mai prevede obligativitatea plângerii prealabile în situația atacării unui act normativ, iar art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 stipulează în mod expres că actul administrativ normativ nelegal poate fi atacat oricând de către persoana vătămată, rezultă că acțiunea nu putea fi respinsă ca tardivă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocă faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că instanța de fond, deși a respins excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a admis excepția tardivității, considerând că H.G. nr. 399/2014 ar fi act administrativ individual și, astfel, l-a încadrat în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede procedura atacării actelor administrative individuale supuse plângerii prealabile. Astfel, susține că instanța de fond a apreciat că nu este aplicabilă procedura plângerii prealabile, dar a motivat termenul de atac al actului vătămător prin prisma textului de lege care face referire expresă la procedura prealabilă.

În ceea ce privește respingerea ca nefondată a acțiunii în raport cu pârâții Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. și Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază această soluție în raport cu termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO și în raport cu împrejurarea că cererile de acordare a despăgubirilor nu au fost soluționate din 2014. Or, din această perspectivă, hotărârea instanței de fond nu a fost motivată.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța de fond a reținut că refuzul de plată a despăgubirilor este justificat, având în vedere că nu a depus și o expertiză, care să ateste identitatea dintre imobilul cuprins în titlul de proprietate și cel cuprins în Anexa la H.G. nr. 399/2014, deși o asemenea obligație revenea Comisiei, după cum chiar instanța a recunoscut la fila nr. x din sentința recurată, dar ulterior a reținut și faptul că reclamantul nu ar fi supus cenzurii instanței modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor Comisiei, deși recurentul arată că a solicitat și motivat în drept toate aceste aspecte.

Consideră că s-a inversat sarcina probei cu expertiza, ceea ce constituie un motiv străin de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dar și o greșită interpretare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât față de prevederile art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, nu există o asemenea obligație în sarcina sa și nici Comisia nu i-a solicitat completarea actelor depuse în vederea dovedirii dreptului de proprietate.

4.1. Intimatul – pârât Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect instanța de fond a constatat că H.G. nr. 399/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 406 din 02.06.2014 și că acesta este un act administrativ individual, întrucât conține reguli specifice ce vizează declanșarea procedurilor de expropriere a unor imobile proprietate privată, destinatarii acestui act fiind reprezentați de un număr determinat de subiecți, expres individualizați în Anexa 2 a actului.

Consideră că în mod corect instanța a respins acțiunea ca nefondată, reținând faptul că nu s-a emis o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, întrucât pentru imobilul în discuție nu a fost întocmită documentația tehnică-cadastrală, în vederea clarificării situației juridice a imobilului în discuție.

4.2. Intimatul – pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, inclusiv sub aspectul respingerii acțiunii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca tardivă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

2.1.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța a respins excepția lipsei procedurii prealabile, reținând incidența dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care face referire la actele administrative normative, a admis excepția tardivității față de pretențiile emise în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pentru motivul că H.G. nr. 399/2014 ar fi act administrativ individual.

Examinând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că prima instanță a respins excepția lipsei procedurii prealabile în raport cu prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, reținând că actul atacat a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, apreciind că procedura prealabilă nu este obligatorie în această ipoteză.

Pe de altă parte, instanța de fond admis excepția tardivității formulării acțiunii, având ca obiect modificarea Hotărârii de Guvern nr. 399/2014, formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, reținând că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 406 din 02 iunie 2014 și că reprezintă un act administrativ individual, care se atacă în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că cele două argumente reținute de către instanța de fond vizează aspecte diferite, reglementate diferit în Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004: "(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă".

De asemenea, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004: "Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând."

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant în sensul că cele două aspecte ar fi interdependente și că, dacă instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, trebuia să rețină caracterul de act administrativ normativ al actului atacat, în condițiile în care textul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se referă doar la actele normative, respectiv nu face o asemenea diferențiere, ci reglementează anumite situații de excepție de la regula formulării plângerii prealabile adresate emitentului actului atacat în contencios administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se evidențiază contrarietatea considerentelor hotărârii atacate, în sensul arătat de către recurentul-reclamant.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant susține că, în ceea ce privește respingerea ca nefondată a acțiunii în raport cu pârâții Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. și Statul Român prin C.N.A.I.R. - S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO și în raport cu împrejurarea că cererile de acordare a despăgubirilor nu au fost soluționate din 2014.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, instanța de fond a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate asupra cererii de chemare în judecată, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată sub aspectul soluției pronunțate pe fondul cauzei.

În susținerea acestui motiv de casare recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât parțial criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, are în vedere Inalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

De asemenea, nu poate fi reținut nici argumentul că instanța a inversat sarcina probei cu expertiza, ceea ce constituie un motiv străin de natura cauzei, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care art. 18-20 din Legea nr. 255/2010 nu prevede o asemenea obligație în sarcina sa și nici Comisia nu i-a solicitat completarea actelor depuse în vederea dovedirii dreptului de proprietate.

Instanța de recurs constată că această critică este nefondată, având în vedere că recurentul-reclamant nu a precizat în mod concret în ce constă elementul străin de natura cauzei.

Examinând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde elemente străine de natura cauzei. Mai mult, pentru ca acest argument să poată fi reținut de către instanța de recurs ca motiv de casare, este necesar că hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se relevă în speță.

2.1.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o primă critică formulată de către recurentul-reclamant se referă la modalitatea de soluționare a excepției tardivității acțiunii, din perspectiva reținerii caracterului de act administrativ individual a H.G. nr. 399/2014.

Hotărârea de Guvern nr. 399/2014 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș-Turda" a fost adoptată, astfel cum reiese din preambulul acesteia, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, și având în vedere dispozițiile H.G. nr. 234/2008 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș – Turda".

În Anexa nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 399/2014 se regăsește Lista cuprinzând imobilele proprietate privată aflate pe coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș Turda" pe raza localităților Sebeș, Alba Iulia, Ciugud, Sântimbru, Galda de Jos, Teiuș, Aiud, Rădești, Mirăslău, Unirea din județul Alba, respectiv Moldovenești, B. și Călărași din județul Cluj, proprietarii sau deținătorii acestora, precum și sumele individuale aferente despăgubirilor.

Astfel, examinând actul atacat se constată că acesta se referă la declanșarea procedurilor de expropriere a unor imobile proprietate privată, strict individualizate, aflate pe coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș-Turda".

Prin urmare, în raport cu persoanele destinatare ale H.G. nr. 399/13.05.2014, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că actul atacat este unul individual, din moment ce nu conține reguli generale, de aplicabilitate repetată, ci reguli specifice referitoare la declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș –Turda", destinatarii acestuia fiind un număr determinat de subiecți, expres individualizați în Anexa 2 a actului administrativ.

Cu alte cuvinte, în cauză nu se poate reține că este vorba de un act administrativ cu caracter normativ, astfel cum susține în mod nefondat recurentul-reclamant, având în vedere că acesta nu cuprinde reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată, care să vizeze un număr nedeterminat de subiecți.

În ceea ce privește critica recurentului reclamant în sensul că, dacă instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, trebuia să rețină caracterul de act administrativ normativ al actului atacat, întrucât art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 se referă la actele cu caracter normativ, instanța de recurs constată, astfel cum s-a arătat la pct. 2.1.1. din prezenta decizie, că acest text de lege nu se referă doar la actele administrative cu caracter normativ, întrucât într-o asemenea ipoteză, textul trebuia să prevadă în mod expres acest lucru.

În consecință, fiind vorba de un act administrativ cu caracter individual, termenul de formulare a acțiunii este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că, în raport cu data publicării H.G. nr. 399/13.05.2014 în Monitorul Oficial nr. 406, respectiv 2 iunie 2014, formularea acțiunii în data de 13.06.2019 s-a realizat peste termenul de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că este eronată susținerea recurentului-reclamant în sensul că distincția dintre actele administrative cu caracter normativ și cele cu caracter individual se face în funcție de principiul revocabilității actelor administrative, având în vedere că cele două categorii de acte administrative (normative si individuale) se diferențiază în funcție de obiectul lor, în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, precum și în funcție de întinderea efectelor pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, produc efecte erga omnes, iar actele individuale produc efecte față de un număr determinat sau determinabil de persoane.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este nefondată și argumentarea caracterului de act administrativ normativ al H.G. nr. 399/2014 prin aceea că prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și, în consecință, un act normativ, cum este cel din speță, este întotdeauna revocabil, spre deosebire de cele individuale, care sunt de regulă revocabile, existând anumite excepții, cum ar fi cea prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în speță nu s-a pus problema revocabilității actului atacat, iar revocabilitatea nu constituie un element de diferențiere între actele administrative cu caracter individual și cele cu caracter normativ.

În altă ordine de idei, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevede o normă de excepție, reglementând ipotezele în care nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și nicidecum nu vizează revocabilitatea actelor administrative ori caracterul normativ al acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu prevede termenul în care actele administrative pot fi atacate, o asemenea normă fiind stabilită, în ceea ce privește actul administrativ cu caracter individual, la art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, iar în ceea ce privește actul administrativ cu caracter individual, la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, Înalta Curte constată că în cauză se contestă o hotărâre de Guvern prin care au fost stabilite despăgubirile aferente procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată aflate pe coridorul de expropriere al obiectivului de investiții "Autostrada Sebeș-Turda", recurentul-reclamant criticând, în esență, neacordarea acestor despăgubiri.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză nu s-a emis o hotărâre de stabilire a despăgubirilor acceptate de reclamant, potrivit procesului-verbal nr. x din 12.08.2014, întrucât pentru imobilul în discuție nu a fost întocmită documentația tehnică – cadastrală în vederea clarificării situației juridice a imobilului, în condițiile în care justificarea titlului de proprietate a reclamantului s-a făcut prin Titlul de Proprietate nr. x și copie după certificat de moștenitor nr. x/12.02.2007, nefiind efectuată documentația cadastrală de identificare a terenului la care se referă titlul de proprietate.

Se mai reține că potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea de Guvern atacată în prezenta cauză, nr. 399/2014, expropriatorul în cadrul acestui proiect este Statul român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, documentațiile cadastrale pentru imobilele expropriate se întocmesc prin grija expropriatorului, iar potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010: "În vederea realizării lucrărilor prevăzute la art. 1 și 2, expropriatorul prevăzut la art. 2 alin. (2) are obligația de a aproba prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a autorității administrației publice locale sau județene, respectiv a Consiliului General al Municipiului București, după caz, potrivit legii, indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean și local, pe baza documentației tehnico-economice aferente (...), precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, (...) sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici (...)."

De asemenea, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 255/2010: "(3) Decizia de expropriere se emite și își produce efectele și în situația în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în termenele stabilite la art. 8, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuți proprietarii, precum și în situația succesiunilor nedeschise ori a succesorilor necunoscuți sau în care nu se ajunge la o înțelegere privind valoarea despăgubirii", iar potrivit art. 10 din Legea nr. 255/2010: "În situațiile prevăzute la art. 9 alin. (3), persoanele îndreptățite să solicite despăgubiri au posibilitatea de a face dovada dreptului de proprietate în fața comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra imobilelor expropriate, potrivit prevederilor prezentei legi".

Prin urmare, deși obligația de întocmire a documentațiilor cadastrale pentru imobilele supuse exproprierii aparține expropriatorului, și nu recurentului-reclamant, acordarea despăgubirilor reprezintă o operațiune subsecventă atât întocmirii acestei documentații și a raportului de evaluare întocmit de un expert specializat în evaluarea proprietăților imobiliare, membru ANEVAR, prin care se stabilește cuantumul despăgubirii ce urmează a fi acordate, în raport cu valoarea terenului la momentului emiterii deciziei de expropriere, cât și stabilirii identității proprietarului imobilului, operațiune ce incumbă recurentului-reclamant și, în lipsa căreia, despăgubirea nu poate fi acordată.

În cauză, astfel cum reiese din adresa din 20.06.2018, emisă de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., depusă la dosarul Tribunalului Alba, nu a fost finalizată documentația cadastrală individuală pentru terenul situat la poziția 672 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 399/2014.

În consecință, în vederea acordării despăgubirilor aferente imobilului expropriat, se impune parcurgerea de către părți a întregii proceduri prevăzute de Legea nr. 255/2010, doar într-o asemenea ipoteză putând fi acordate sumele stabilite cu caracter compensator, or, în speță, documentația cadastrală nu a fost finalizată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 28/2020 din 5 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 28/2020 din 5 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 12 mai 2022.