Decizia nr. 692/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 9 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.J. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S.P.S. SA ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 noiembrie 1999, încheiat de părți prin care a transmis pârâtei proprietatea asupra activului cantină și teren aferent 2 situat în sector 4 București precum și nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare din 1999, act încheiat la 7 martie 2001 și care privea transmiterea unei părți din același activ denumită P+1 aferent cabinetului medical și terenul corespunzător în suprafață de 269 mp, cu motivarea că înstrăinarea activului s-a făcut în absența consimțământului adunării generale a acționarilor societății vânzătoare.

Prin sentința comercială nr. 12768 din 24 noiembrie 2008 tribunalul a anulat acțiunea formulată de reclamanta ca insuficient timbrată reținând în considerentele hotărârii astfel pronunțate că reclamanta nu s-a conformat obligației de a achita suma datorată cu titlu de taxe judiciare de timbru de un leu până la primul termen de judecată acordat, așa cum i s-a pus în vedere prin rezoluția de primire a cererii.

Ulterior pronunțării acestei sentințe, reclamanta a solicitat prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2008 eliberarea chitanței prin care a consemnat suma de 3.900 lei taxă de timbru, chitanța depusă la dosar la termenul din 24 noiembrie 2008, dar pe care instanța nu a avut-o în vedere. Prin Încheierea dată în ședință publică din 12 ianuarie 2009, tribunalul respinge cererea reclamantei apreciind că cererea de restituire a taxei judiciare de timbru nu este justificată față de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 146/1997 republicată care reglementează situațiile în care se poate dispune restituirea taxei.

La data de 28 ianuarie 2009 reclamanta a formulat o nouă cerere de restituire a taxei de timbru consemnată în chitanța din 24 noiembrie 2008 cerere care a fost respinsă de tribunal prin Încheierea de ședință din data de 16 februarie 2009.

La data de 10 februarie 2009 reclamanta a declarat apel împotriva sentinței comerciale nr. 1276 din 24 noiembrie 2008 și a încheierii din 12 ianuarie 2009 pentru motive de netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia comercială nr. 299 pronunțată la 15 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță. Instanța de apel a constatat că măsura anulării cererii principale ca insuficient timbrată este nelegală în condițiile în care la dosar se regăsește dovada plății acesteia în cuantumul stabilit de instanță. În acest sens, Curtea constată că în ședință publică din 16 octombrie 2008 reclamanta a depus o chitanță atestând plata unei taxe de timbru de 39 lei, dată la care i s-a pus în vedere să achite o diferență de 4.320 lei în raport de valoarea obiectului litigiului, iar la termenul acordat în acest sens reclamanta a completat taxa cu suma de 432 lei, arătând că din eroare a achitat numai 432 lei în loc de 4.320 lei, suma pe care a depus-o în aceiași zi la ora 12 la registratura instanței. Apreciază instanța de apel că în absența oricărei mențiuni pe cererea de depunere a diferenței de taxă de timbru cu privire la momentul primirii ei, se prezumă că a fost depusă până la sfârșitul ședinței de judecată, situație în care instanța era datoare să ia act de aceasta și să repună cauza pe rol în vederea continuării judecății. II. Recursul Împotriva acestei decizii pârâta SC S.P.S. SA a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate în cauză de tribunal în primă instanță. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a legii. Potrivit recurentei, soluția instanței de apel este greșită și în mod evident forțată în condițiile în care taxa de timbru a fost depusă după terminarea ședinței la ora 12 când nu se mai putea lua act de îndeplinirea obligației de plată. Înalta Curte verificând decizia atacată în raport de motivul de nelegalitate invocat-aplicarea greșită a legii, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Obligația reclamantului de a achita cuantumul sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru până la termenul acordat de instanță în acest sens este impusă sub aspectul dreptului procesual de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora părțile au îndatorirea să îndeplinească obligațiile impuse de lege sau de judecător la termenele și în condițiile stabilite, conform dispozițiilor înscrise în art. 723 alin. (1) C. proc. civ. Îndatorirea instanței, consacrată la nivel de principiu general în același text de lege, de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuie înțeleasă și din perspectiva unei abordări care exclude formalismul excesiv. Cu alte cuvinte aprecierea asupra neîndeplinirii obligațiilor statuate de instanță, trebuie să se realizeze în mod concret în raport de circumstanțele cauzei, de susținerile părții și nu în ultimul rând de buna sau reaua credință pe care o relevă conduita lor procesuală. Or, în cauză, la termenul acordat pentru ca reclamantul să achite diferența de taxă de timbru datorată de 4.320 lei, diferență stabilită în sarcina sa nu prin rezoluția de primire a acțiunii așa cum reține prima instanță ci prin încheierea de ședință de la primul termen de judecată din 6 octombrie 2008, acesta a depus o chitanță de plată a taxei judiciare de timbru în sumă de 432 lei și timbru judiciar de 3 lei, arătând că din eroare a consemnat numai suma respectivă și declarând că înțelege să o achite integral, sens în care a solicitat un termen pentru efectuarea plății. Instanța fondului nu examinează această cerere, nu răspunde în nici un mod solicitării reclamantului, ci reține cauza în pronunțare pe excepția netimbrării, ceea ce echivalează cu o interpretare și aplicare excesiv de formală a dispozitivelor legale incidente așa cum a apreciat și instanța de apel. În îndeplinirea rolului său, instanța era datoare să explice reclamantului consecințele neachitării taxei de timbru la acel termen de judecată și să-i acorde posibilitatea îndeplinirii obligației lăsând dosarul la a doua strigare, susținerile reclamantului și conduita sa procesuală până la acel moment neimpunând concluzia unei rele credințe ci, mai degrabă a unei erori în înțelegerea cuantumului sumei datorate. Depunerea sumei datorate în cursul aceleiași zile de către reclamanta este de natură să confirme prezumția de bună credință pe care era îndreptățit să o solicite, distinct de faptul că, cererea de depunere a chitanței poartă două rezoluții, respectiv primirea la registratura instanței, fără menționarea orei și, rezoluția grefierului de ședință cu mențiunea orei 12 fără nicio precizare, în ceea ce privește terminarea ședinței de judecată. În acest context, repunerea pe rol a cauzei în vederea continuării judecății constituia o măsură adecvată care să răspundă și exigenței accesului la justiție, în condițiile în care conduita procesuală a părții justifica o astfel de măsură. Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte, constatând că motivul de nelegalitate invocat nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.