ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2532/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2015 și ulterior pe rolul Curții de Apel Iași ca urmare a declinării de competență, reclamanta A. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului să dispună admiterea cererii de chemare în judecată și:

O acțiune cu obiect identic a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2015.

Prin încheierea de la termenul din 22.02.2016 cele două acțiuni s-au conexat.

1.2. Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 168/2016 s-a dispus anularea capătului de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu Oficiul Național al Registrului Comerțului privind anularea actelor administrative și a operațiunilor administrative care au stat la baza organizării concursului din data de 6.04.2015 pentru ocuparea postului de șef birou la Biroul Juridic Buletinul Procedurilor de insolvență.

S-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Iași și în consecință s-a declinat în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a celorlalte capete de cerere ale acțiunii.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului, înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin Decizia nr. 1767/12.05.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în ceea ce privește celelalte petite care nu vizau concursul, în favoarea Tribunalului Iași – secția contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 5216/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul promovat de reclamantă, în ceea ce privește capătul principal de cerere vizând anularea actelor administrative și a operațiunilor care au stat la baza organizării concursului din 06.04.2015, s-a casat sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare, pe fond, a acestui petit.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2020.

La data de 3 iunie 2020, reclamanta A. a formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei după casare, respinsă prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 3 iulie 2020.

1.3. Hotărârea instanței de fond, după rejudecare

Prin sentința nr. 66 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului București.

1.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2020 și a sentinței nr. 66 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 teza a II-a și 8 C. proc. civ.

1.4.1. Criticile de nelegalitate vizând soluția de respingere a cererii de recuzare, prin încheierea din 03.07.2020.

Recurenta-reclamantă arată că cererea de recuzare a judecătorului B. se încadrează în dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1), pct. 13 C. proc. civ., susținând, în esență, că judecătorul ce urmează să judece cererea după casarea hotărârii nu poate soluționa pricina în rejudecare.

Susține recurenta că, deși, în primul ciclu procesual, instanța s-a pronunțat, formal, exclusiv asupra unei excepții, pe care a admis-o, în motivarea acesteia, a făcut referire la faptul că o instanță nu poate, potrivit aptitudinilor sale legale, să se pronunțe asupra obiectului litigiului, mai exact, asupra "anulării unui concurs".

Făcând acest lucru, instanța s-a pronunțat, de fapt, pe fondul litigiului, transmițând, în mod neechivoc opinia acesteia, în sensul că acțiunea civilă respectivă nu va putea fi admisă, indiferent ce probe se aduc în favoarea sa. Această susținere a reclamantei a fost reinterpretată de completul ce a judecat cererea de recuzare, eliminând din expunerea sa sintagma "de fapt", dorind să creeze o certitudine scriptică. Este adevărat că judecătorul din primul ciclu procesual nu a redactat gramatical și morfologic, că respinge acțiunea și pe fond, dar, este de neconceput ca un judecător care a respins cererea chiar și pe o excepție, în rejudecare, să îmbrățișeze punctul de vedere al reclamantului și să pronunțe astfel o hotărâre favorabilă acestuia.

Această motivare a reclamantei a fost înlăturată în mod cu totul lapidar și superficial de către completul ce a soluționat cererea de recuzare, printr-o singură frază (pag. 3, alin. (3) din încheiere): Atât în doctrina cât și în practica judiciară s-a reținut în mod constant că nu este în incompatibilitate judecătorul care a soluționat cauza în temeiul unei excepții procesuale . . . . . . . . . ."

Susține recurenta că doctrina este contrară acestei argumentații, menționând în acest sens: C., Drept procesual civil, Editura AII Beck, București, 2002, p. 68, precum și practica judiciară și autorii citați la nota de subsol nr. 1. Pentru o prezentare detaliată asupra instituției incompatibilităților, a recuzării și abținerii, a se vedea D. (coord.), Noul C. proc. civ.. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 116—144', I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. l, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 351-366).

Cel de-al doilea motiv invocat de reclamantă în susținerea cererii de recuzare a fost cel prevăzut de art. 42, alin. (1), pct. 13 C. proc. civ. referindu-se la imparțialitatea acestuia.

În concret, a arătat faptul că odată cu reînregistrarea dosarului, după casare, judecătorul B., a dispus la data de 26.05.2020, efectuarea unei adrese către pârâta din dosar (O.N.R.C. București) prin care această instituție să depună la dosar o serie de acte, exercitându-și astfel rolul activ și solicitând, înaintea oricăror discuții a părților, documente, pentru o justă soluționare a cauzei.

Pârâta O.N.R.C. București a depus până la termenul de judecată din data de 23.06.2020, parte din actele solicitate chiar de către instanță, dar nu a depus, în niciun ciclu procesual, unul dintre documentele esențiale (Propunerea O.R.C. Iași de desființare a postului de șef Birou Juridic în cadrul O.R.C. Iași), document de mare însemnătate raportat la obiectul pricinii, anume, tocmai de a dovedi că la momentul desființării postului reclamantei, nu exista niciun motiv concret și real de desființare a acestuia, deși acest document fusese solicitat chiar de instanță.

Sesizând lipsa acestui document, a solicitat, în ședința din data de 23.06.2020 să se revină cu solicitarea ca pârâta să depun acel document la dosarul cauzei, însă judecătorul a respins cererea de probe, dar și-a respins și propria cerere către pârâta O.N.R.C. București de a depune Propunerea ORCT Iași de desființare a postului de șef Birou Juridic în cadrul ORCT Iași.

În opinia reclamantei, acesta este un motiv foarte întemeiat de constatare a lipsei de imparțialitate a unui judecător, echidistanța, echilibrul ce trebuie să caracterizeze atitudinea unui judecător într-un proces au fost efectiv inexistente, principiile astfel enumerate fiind golite de orice conținut prin atitudinea părtinitoare și vădit nelegală a magistratului judecător B..

1.4.2. Sentința pronunțată asupra fondului cauzei conține motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată recurenta că, ab initio, nu a avut nicio șansă de a-și dovedi pretențiile, fiindu-i respinse, în mod vădit părtinitor de către judecătorul desemnat să soluționeze cauza, toate probele solicitate, probe care puteau duce la dezlegarea pricinii sub toate aspectele.

În concret, în considerentele sentinței recurate se regăsește alegația judecătorului fondului conform căreia:

"Acest aspect este unul de oportunitate iar nu de legalitate, ce nu poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ atât timp cât nu s-a dovedit că dreptul de apreciere a fost exercitat abuziv. " (pag. 3, alin. (7) din sentință).

Arată recurenta că silogismul juridic la care a apelat judecătorul fondului este de fapt un antagonism, ceea ce, transpus în normele procesual civile, se încadrează în motive contradictorii ce au stat la baza luării hotărârii, deoarece nici subsemnata și mai ales nici instanța nu cunoaștem ce conține acel Raport, pentru simplul motiv că pârâta a refuzat să-l depună la dosar, iar judecătorul a renunțat să-l mai solicite.

Astfel, pe de o parte i se impută faptul că nu a dovedit că a fost un drept de apreciere exercitat abuziv, iar pe de altă parte, judecătorul fondului respinge toate probele solicitate, inclusiv cea cu doi martori - prin care tocmai acest lucru dorea să îl probeze, că după plecarea sa nu s-a desființat acel birou, iar cei doi martori deși, scriptic/formal, au fost detașați la un alt compartiment, executau și făceau aceeași muncă cu aceleași atribuții ca cele avute în subordinea mea, ca șef birou juridic.

Mai mult, documentul atât de solicitat de subsemnata (Propunerea O.R.C. Iași de desființare a postului de șef Birou Juridic în cadrul O.R.C. Iași), solicitat chiar de judecătorul fondului, nu a fost depus în niciun ciclu procesual.

1.4.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține recurenta-reclamantă că interpretarea greșită a Legii nr. 329/2009 și a H.G. nr. 1409/2009 a fost posibilă, deoarece instanța de fond nu a dorit să cerceteze, să dezlege pricina, ci doar, enunțând cele două acte normative le-a interpretat fără a le corela cu situația faptică, ceea ce în final a dus la o hotărâre greșită, ce nu reflectă adevărul.

Interpretarea și aplicarea legii, indiferent de forma ei, trebuie făcută de cei chemați să o aplice cu bună-credință, în spiritul ei și în asentimentul legiuitorului, ceea ce directorul O.R.C. Iași nu a făcut, iar Curtea de Apel Iași tocmai acest fapt a fost chemată să cerceteze, o posibilă fraudă la lege, adică crearea unei aparențe de legalitate a manoperelor respective.

Mai mult, afirmă recurenta instanța de fond face și o analiză pe cât de sumară pe atât de greșită și de personală a O.U.G. nr. 229/2008, inducând ideea de reducere a unor cheltuieli la nivelul administrației și deci, de obligativitate a ORC Iași de a desființa postul de șef oficiu juridic.

1.5 Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Cererea de recuzare a fost susținută din dublă perspectivă și anume:

- prin raportare la cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că același judecător învestit cu rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, a pronunțat și sentința casată în calea de atac a recursului;

- prin raportare la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ., prin prisma faptului că judecătorul a respins de la administrare probele solicitate de reclamantă, inclusiv proba cu adresă la ONRC pe care instanța a propus-o din oficiu.

Recurenta-reclamantă susține că motivarea soluției de respingere a cererii de recuzare întemeiată pe art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., este lapidară și superficială, constând într-o singură frază, care face trimitere la doctrină și practica judiciară în materie.

Analizând considerentele încheierii din 3 iulie 2020 a Curții de Apel Iași, Înalta Curte reține, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, că judecătorul învestit cu soluționarea cererii de recuzare a analizat și a exprimat detaliat argumentele pentru care a înlăturat susținerile reclamantei privind incidența cazului de incompatibilitate absolută, raționamentul său fiind cuprins în opt alineate/fraze ale încheierii recurate și nicidecum într-una singură cum eronat menționează recurenta.

Referitor la conținutul material al cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță, că nu este întrunită în speță, ipoteza prevăzută de textul procedural invocat, având în vedere că în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea primului petit al acțiunii, în temeiul art. 194 lit. c) C. proc. civ., pentru neprecizarea obiectului acestui capăt de cerere, fără a se da nicio dezlegare asupra vreunei chestiuni de drept material sau procedural legate de fondul pretențiilor deduse judecății.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar, reține că la momentul formulării cererii de recuzare, 3 iunie 2020, era în vigoare forma modificată prin Legea nr. 310/2018 a art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., normă de procedură de imediată aplicare, având în vedere că recuzarea reprezintă un incident procedural, fără impact juridic asupra fondului cauzei, întreaga speță fiind guvernată de normele Noului C. proc. civ.

În acest context, se reține că legiuitorul a ținut să nuanțeze acest caz de incompatibilitate absolută, prin excepția introdusă prin Legea nr. 310/2018, tocmai din cauza deficiențelor de aplicare întâlnite în practică și pe care, jurisprudența le înlăturase tocmai în sensul legiferat ulterior, potrivit căruia, nu e incompatibil judecătorul dacă este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de casare.

În concluzie, însușindu-și și celelalte argumente reținute de prima instanță în înlăturarea acestui motiv de recuzare, Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezența unei neregularități care să conducă la anularea hotărârii instanței de fond, afirmația recurentei că judecătorul, în primul ciclu procesual, s-a pronunțat, practic, asupra fondului cauzei, fiind pur speculativă.

În ceea ce privește cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) punct 13 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat prin raportare la modalitatea în care judecătorul cauzei a înțeles să administreze probatoriul solicitat în cauză.

Or, etapa încuviințării și administrării probelor în litigiul pendinte, face parte din cercetarea judecătorească și conduce la formarea convingerii intime a instanței asupra dezlegării raportului juridic litigios, pe care o exprimă în cadrul considerentelor hotărârii.

Prin urmare, nemultumirea părții cu privire la respingerea unor probe sau la revenirea asupra uneia deja încuviințate, prin aprecierea judecătorului cu privire la utilitatea și pertinența acesteia în soluționarea cauzei, nu poate reprezenta un element de imparțialitate, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Pentru remedierea unor eventuale erori de judecată, inclusiv prin administrarea greșită a probatoriului, partea nemulțumită are la îndemână calea de atac permisă de lege a fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului cauzei.

În concluzie, criticile de nelegalitate vizând încheierea din 3 iulie 2020 a Curții de Apel Iași, de respingere a cererii de recuzare, sunt nefondate.

Înalta Curte analizând, mai întâi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 teza a II-a invocat de recurenta-reclamantă, constată că acesta nu are fundament juridic în considerentele expuse de instanța de fond.

Recurenta susține contradictorialitatea motivării sentinței atacate prin prisma faptului că, deși judecătorul reține că reclamanta nu a făcut dovada că dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost exercitat abuziv, totuși, a respins toate probele solicitate de parte, respectiv depunerea Raportului cu propunerea ORC Iași de desființarea a postului de șef birou juridic în cadrul instituției pârâte, inclusiv cea cu doi martori.

Instanța de control judiciar reține că judecătorul este suveran în efectuarea cercetării judecătorești asupra cauzei, având drept de apreciere inclusiv sub aspectul utilității și pertinenței probelor pe care părțile le solicită spre administrare.

În speță, având în vedere că proba cu înscrisuri a fost încuviințată de judecătorul fondului ambelor părți litigante, autoritatea pârâtă depunând o documentație voluminoasă relativă la pretențiile deduse judecății, nu se poate reține că tot raționamentul instanței de fond se putea întemeia pe un anumit înscris, pe care nici reclamanta nu l-a solicitat ca probă din propria inițiativă, astfel încât, concluzia în sensul că autoritatea pârâtă nu și-a manifestat abuziv dreptul de apreciere în legătură cu un aspect invocat de reclamantă, nu poate fundamenta motivul de casare constând în existența unor motive contradictorii.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 329/2009, a O.U.G. nr. 229/2008 și a H.G. nr. 1409/2009, Înalta Curte cosntată, de asemenea, netemeinicia acestuia.

Fără a relua argumentația expusă de instanța de fond, pe care instanța de recurs și-o însușește, ca fiind legală și temeinică, Înalta Curte reține că, limitele învestirii în prezentul litigiu se circumscriu analizei legalității concursului organizat de ONRC de pe lângă Tribunalul Iași la data de 06.04.2015 pentru ocuparea funcției de șef birou la Biroul Juridic Buletinul Procedurilor de Insolvență.

Prin urmare, toate argumentele legate de nelegalitatea desființării acestui post în anul 2010, în temeiul Legii nr. 329/2009, a O.U.G. nr. 229/2008 și a H.G. nr. 1409/2009 trebuie analizate în cadrul procedurii contencioase declanșate de reclamantă cu privire la această procedură desfășurată cu 5 ani înaintea organizării concursului a cărui anulare se solicită în prezenta cauză (capetele de cerere vizând reorganizarea ORCI Iași și desființarea postului de șef birou juridic ocupat de reclamantă până în 2010 fiind declinate la Tribunalul Iași).

Prin urmare, prin prisma dispozițiilor art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat demersul judiciar, aceasta trebuia să dovedească în fața instanței calitatea de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, direct și actual.

Dincolo de aprecierile legate de legalitatea sau oportunitatea operațiunii de reorganizare și desființare a unor posturi de conducere la nivelul ORC Iași, în anul 2010, judicios relevate de instanța de fond, Înalta Curte constată, în plus, că din înscrisurile depuse la dosar de către ambele părți litigante rezultă faptul că recurenta-reclamantă nu și-a manifestat intenția de a participa la concursul organizat la data de 06.04.2015, pentru a invoca nelegalitatea acestuia prin raportare la un drept sau interes rezultat în mod direct din procedura de organizare și desfășurare a acestuia, nefăcându-se referire la vreun act normativ încălcat de instituția pârâtă organizatoare care a stat la baza procedurii respective.

Toată argumentația reclamantei s-a raportat la momentul anului 2010 când s-a procedat la reorganizarea ORC Iași și s-a desființat postul de conducere pe care îl deținea, invocând atitudinea abuzivă și nelegală a autorității pârâte de la acel moment.

Or, astfel cum Înalta Curte a învederat anterior, instanța de contencios administrativ nu poate să cenzureze legalitatea procedurii de organizare a unui concurs organizat în anul 2015, pe baza unor fapte și acte juridice întâmplate în anul 2010, într-un alt cadru legislativ și care reglementau o altă instituție juridică, respectiv reorganizarea unei autorități prin desființarea unor posturi de conducere, și nu organizarea unui concurs de ocupare a unui post de conducere, înființat în anul 2015, la care recurenta nici nu a participat.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea și sentința instanței de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2020 și a sentinței nr. 66 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.