ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1071/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții C.S.M. și secția pentru Judecători din cadrul C.S.M., solicitând anularea parțială a actului administrativ reprezentat de Hotărârea secției pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce privește soluția dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activității la Curtea de Apel Iași după expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași, anularea totală a actului prin care a fost soluționată plângerea prealabilă - adresa din 28.05.2020, recunoașterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași pe o funcție de execuție la Curtea de Apel Iași, precum și obligarea pârâților la emiterea unui act administrativ în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 35 din data de 23.02.2021, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantei A. de anulare a actului prin care a fost soluționată plângerea prealabilă - adresa nr. x/28.05.2020, invocată de pârâtul C.S.M. și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C.S.M. și secția pentru Judecători din cadrul C.S.M. privind anularea actului prin care a fost soluționată plângerea prealabilă - adresa nr. x/28.05.2020.

Totodată, a respins ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C.S.M. și secția pentru Judecători din cadrul C.S.M.

Împotriva sentinței civile nr. 35 din 23.02.2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în principal, iar în subsidiar rejudecarea de către Înalta Curte a cauzei, cu admiterea cererii prealabile formulate împotriva Hotărârii secției pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce privește soluția dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activității la Curtea de Apel Iași după expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași, anularea totală a actului prin care a fost soluționată plângerea prealabilă-adresa din 28.05.2020, recunoașterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași pe o funcție de execuție la Curtea de Apel Iași, precum și obligarea pârâților la emiterea unui act administrativ în acest sens.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut în esență că prin sentința recurată, instanța de fond nu a analizat în mod real niciunul dintre argumentele recurentei-reclamante, ci s-a rezumat la a-și însuși apărările intimatului.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond nu a respectat principiul legalității și activității legii, întrucât nu a analizat cererea de continuare a activității pe o funcție de execuție la Curtea de Apel Iași, exclusiv prin raportare la dispozițiile art. 51 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data numirii recurentei-reclamante în funcție de conducere, temei juridic pe care și-a întemeiat cererea.

În interpretarea dată de prima instanță, care și-a însușit punctul de vedere al autorității intimate, dreptul la continuarea activității a fost identificat cu dreptul de transfer, deși cele două drepturi au o natură juridică distinctă.

Astfel, dreptul la transfer este reglementat de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, în timp ce dreptul la continuarea activității la o instanță superioară unde judecătorul are dreptul să funcționeze potrivit legii este reglementat de art. 51 din aceeași lege (legea veche).

Din aceste reglementări rezultă și condițiile diferite de aplicare, respectiv, dreptul la transfer este condiționat de criteriile de oportunitate, care, nefiind prevăzute de legiuitor în cuprinsul Legii 303/2004, au fost reglementate distinct în Regulamentul privind transferul judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1347/20I91, în timp ce dreptul la continuarea activității judecătorilor cu funcții de conducere reclamă finalizarea mandatului funcției de conducere și condiția dreptului de a funcționa la instanța la care se solicită continuarea activității (a gradului profesional), nefiind prevăzut alte criterii de oportunitate/nici nu s-a făcut trimitere la dispozițiile de la transfer și nici nu a fost adoptat un regulament de către CSM prin care să se stabilească alte criterii (care ar fi și peste lege, de altfel).

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă fără putință de tăgadă că nu permit o analizare a cererii de continuare a activității la o altă instanță prin prisma oportunității în mod asemănător cererilor de transfer.

A învederat recurenta-reclamantă că textul legal invocat este clar și lipsit de orice posibilitate de interpretare, cu același conținut din anul 2005, fiind aplicat unitar de intimat până în anul 2019, în sensul că nu au fost verificate condițiile de admisibilitate sau oportunitate suplimentare.

Procedând la analiza cererii de continuare a activității la Curtea de Apel Iași din perspectiva unor criterii de oportunitate neprevăzute de lege, intimatul a încălcat principiul supremației legii și a supus recurenta-reclamantă unui tratament discriminatoriu, diferit de cel aplicat colegilor ale căror cereri au fost admise fără a fi avute în vedere criterii de oportunitate.

În opinia recurentei-reclamante, interpretarea intimatului cu privire la sintagma "pot ocupa" folosită de legiuitor este eronată, întrucât modalitatea de formulare a fost folosită de către legiuitor nu pentru a se recunoaște CSM o marjă de apreciere asupra unor astfel de cereri, ci pentru a se evidenția posibilitatea magistratului care se află la finalul mandatului funcției de conducere de a opta între mai multe posibilități conferite de lege, și anume, de a ocupa o funcție de conducere la aceeași instanță, de a reveni la instanța pe care a condus-o sau de unde provine sau la o instanță unde are dreptul să funcționeze, potrivit legii, adică potrivit gradului său profesional.

În măsura în care legiuitorul ar fi vrut să condiționeze acest drept de opțiune de alte condiții suplimentare decât cea de terminare a mandatului funcției de conducere, ar fi făcut-o prin trimiterea la regulile de transfer, însă, deși textul de lege a fost modificat recent, legiuitorul nu a intervenit și cu privire la acest aspect de instituire a unor cerințe suplimentare.

În ceea ce privește caracterul abuziv al actului contestat, recurenta-reclamantă a prezentat succesiunea cererilor înregistrate și a arătat că stabilirea unui criteriu de admisibilitate potrivit căruia continuarea activității la curtea de apel este condiționată de funcționarea anterioară la nivel de tribunal a judecătorului în cauză, reprezintă o adăugare la lege, făcută cu încălcarea principiului supremației legii.

A susținut recurenta-reclamantă că, până în anul 2019, nu au existat judecători ale căror cereri să se plieze pe conținutul art. 51 din Legea 303/2004 și cărora să li se fi respins solicitările, iar cele câteva cereri respinse în anii 2019-2020 au vizat cereri de continuare a activității la Curți de Apel, cereri formulate de către judecători care activează la Judecătorii și care nu au activat efectiv în cadrul Tribunalelor.

De altfel, și ulterior respingerii cererii recurentei, CSM a revenit la practica anterioară fiind admisă cererea președintelui Judecătoriei Sector 4 București, judecător cu grad de curte de apel de a continua activitatea la expirarea mandatului, chiar și fără să fi funcționat la nivelul Tribunalului, la Curtea de apel București (Hotărârea nr. 795 din 04.06.2020).

De asemenea, în mod singular și excepțional la soluționarea unor astfel de cereri, în soluționarea cererii recurentei, președintele Curții de Apel Iași a ținut, din oficiu, să formuleze punct de vedere, punct de vedere însușit de CSM și reținut în hotărârea contestată, întemeindu-se pe acesta în mod nelegal.

Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a apreciat necesară consultarea conducerii Curților de apel pentru soluționarea cererilor de continuare a activității judecătorilor cu funcții de conducere, hotărârea secției pentru judecători pronunțată în această materie neputându-se întemeia pe acest punct de vedere care excede cadrului legal.

Mai mult, punctul de vedere nu aduce decât argumentul oportunității, și anume lipsa de experiență în soluționarea cauzelor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, oportunitate care nu a fost prevăzută de către legiuitor la analizarea acestui tip de cereri ca în cazul transferurilor unde punctul de vedere al curților de apei este solicitat în mod obligatoriu. De altfel, chiar și în cadrul ședinței din 06.02.2020, s-a arătat că este prima oară când un președinte al unei curți de apel insistă sa fie analizat punctul de vedere emis în soluționarea unei astfel de cereri, situație apreciată de unii dintre membrii CSM în respectiva ședință ca fiind una ieșită din tipar.

Luarea în considerare a unui alt criteriu neprevăzut de lege (în afara gradului profesional dobândit) prin care s-ar evalua dacă un judecător arc pregătirea profesionala necesară pentru a funcționa la nivelul unui anume grad jurisdicțional, nu doar că încalcă legea, ci creează premizele instituirii unui sistem de evaluare arbitrar, chiar a celor care sunt chemați să apere respectarea legii, ceea ce este în totală contradicție cu chiar esența sistemului judiciar.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar note scrise prin care a învederat că lasă la aprecierea instanței de recurs să stabilească dacă în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu modificările și completările ulterioare (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018), Consiliului Superior al Magistraturii îi poate fi recunoscut un drept de apreciere din perspectiva analizării oportunității solicitărilor întemeiate pe acest text de lege.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.

Preliminar analizei, se impune precizarea că, deși recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelorlui de recurs nu a formulat critici care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate vor fi analizate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. .

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea parțială a actului administrativ reprezentat de Hotărârea secției pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce privește soluția dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activității la Curtea de Apel Iași după expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași, anularea totală a actului prin care a fost soluționată plângerea prealabilă - adresa din 28.05.2020, recunoașterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași pe o funcție de execuție la Curtea de Apel Iași, precum și obligarea pârâților la emiterea unui act administrativ în acest sens.

În esență, prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la Consiliul Superior al Magistraturii, recurenta-reclamantă a solicitat ca, la expirarea mandatului său de președinte al Judecătoriei Iași la data de 15.07.2020, să își continue activitatea, ocupând o funcție de execuție la Curtea de Apel Iași, iar, în subsidiar, la Tribunalul Iași, în temeiul prev. art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/17.03.2020, cererea formulată de recurenta-reclamantă de continuare a activității la Curtea de Apel Iași a fost respinsă, apreciindu-se că nu este oportună, fiind admisă cererea subsidiară de continuare a activității la Tribunalul Iași.

În procedura judiciară declanșată de recurenta-reclamantă, criticile acesteia au vizat împrejurarea că, în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data numirii în funcția de conducere-15.07.2017) Consiliul Superior al Magistraturii nu are un drept de apreciere din perspectiva analizării oportunității solicitărilor întemeiate pe această dispoziție legală.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, reținând că autorității intimate îi este recunoscută o marjă de apreciere, putând lua măsurile pe care le consideră necesare pentru asigurarea unei bune funcționări a activității judiciare, criteriile de oportunitate avute în vedere la emiterea actului contestat fiind necesare în vederea gestionării optime a resurselor umane în sistemul judiciar.

Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nerespectarea standardului minim de motivare a hotărârii judecătorești, în sensul că nu au fost analizate în mod real argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Critica este nefondată, întrucât instanța de fond a indicat situația de fapt reținută în limitele investirii, precum și motivele pe care și-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expus clar și logic.

În contextul analizei argumentelor invocate instanța de fond a reținut în cuprinsul considerentelor că autoritatea emitentă și-a manifestat libertatea de apreciere cu privire la opțiunea reclamantei de a își continua activitatea la Curtea de Apel Iași, în limite rezonabile și conforme scopului Legii nr. 303/2004 de organizare în condiții optime a activității judiciare din cadrul Judecătoriei Iași și Curții de Apel Iași, prin compararea indicilor statistici privind nr. posturilor vacante, încărcătura/judecător și schemă în raport de media națională.

Totodată, a apreciat că argumentul potrivit căruia este oportun ca, anterior desfășurării activității în cadrul Curții de Apel Iași, reclamanta să dobândească experiență profesională atât în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale, cât și în judecarea cauzelor în căile de atac, prin transferul său la Tribunalul Iași, nu reprezintă o apreciere cu privire la probitatea sa profesională, ci o măsură de asigurare a cadrului necesar implicării reclamantei, în calitate de judecător, în procesul de soluționare a dosarelor având ca obiect cererile menționate anterior și dobândirii, în consecință, a experienței profesionale atât de necesare desfășurării activității la nivelul ierarhic al unei curți de apel.

Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerințelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanța a răspuns argumentelor părților în funcție de finalitatea urmărită.

Înalta Curte reține că, respectarea exigențelor impuse de prevederile legale în privința considerentelor hotărârii judecătorești nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului juridic care a stat la baza pronunțării soluției. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv al cererii sale printr-un raționament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproșa instanței de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situația în care instanța a analizat grupat argumentele reținute.

Așa fiind, în condițiile în care instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care și-a întemeiat soluția, Înalta Curte apreciază că soluția nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (forma în vigoare la data numirii în funcția de conducere a recurentei-reclamante -15.04.2017) "La încetarea mandatului funcției de conducere judecătorii sau procurorii pot ocupa, în condițiile prevăzute de art. 48, 49 și 50, o funcție de conducere la aceeași instanță sau la același parchet ori la altă instanță sau parchet ori revin la instanțele sau parchetele de unde provin sau la o instanță sau parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii."

Raportat la conținutul normei aplicabile și față de situația de fapt, concretă a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile vizând interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor legale precitate.

Interpretarea logico-sistematică a textului de lege conduce, în opinia Înaltei Curți, similar celor reținute de judecătorul fondului în considerentele sentinței recurate, la concluzia că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a fost instituită o favoare pentru magistrații care au deținut o funcție de conducere.

Astfel, dispoziția în discuție îi conferă judecătorului care a îndeplinit o funcție de conducere dreptul de a reveni la instanța la care a funcționat anterior numirii în funcția de conducere și doar o vocație de a continua activitatea la altă instanță decât cea la care a funcționat anterior numirii în funcția de conducere și la care are dreptul să funcționeze conform legii.

Această interpretare este dată de sintagma "pot opta" care conferă un caracter supletiv normei de drept, instituind, așa cum s-a arătat și în hotărârea recurată, doar o vocație de a continua activitatea la o instanță unde are dreptul să funcționeze în condițiile legii, în beneficiul judecătorului la încetarea mandatului funcției de conducere, și nu un drept la ocuparea unei astfel de funcții.

De altfel, această interpretare reprezintă și voința reală a legiuitorului, fiind materializată la nivelul legislației secundare, respectiv în cuprinsul dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului CSM, în sensul că a fost prevăzut un termen (cel puțin 6 luni înainte de încetarea mandatului, dar nu mai mult de 9 luni) în interiorul căruia cei ce doresc să opteze la încetarea mandatului funcției de conducere pentru o instanță la care au dreptul să funcționeze, alta decât cea de la care provin, să formuleze în scris această opțiune și să o comunice Direcției resurse umane și organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În acest context se impune precizarea că, fiind investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, instanța de contencios constituțional a dat aceeași interpretare dispozițiilor legale analizate, reținând în considerentele deciziei nr. 668/2020 următoarele:

"18. În acest context, Curtea apreciază că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul instituie pentru magistrații care au îndeplinit funcții de conducere, dreptul de a reveni (la încetarea mandatului acestora din funcția de conducere deținută) la instanța la care au funcționat anterior numirii în funcția de conducere și doar o vocație de a-și continua activitatea la o altă instanță decât cea la care au funcționat anterior numirii în funcția de conducere și la care au dreptul să funcționeze potrivit legii.

1

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează situația pentru judecătorii care își încetează activitatea în funcții de conducere și revin la instanța unde au funcționat anterior, instituind obligația ordonatorului principal de credite de a asigura de îndată, în acest caz, un post vacant din fondul de rezervă, în cazul în care nu mai există posturi vacante la acea instanță sau parchet. Dacă la încetarea mandatului funcției de conducere judecătorul dorește, însă, să își continue activitatea la o altă instanță unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, solicitarea acestuia se va analiza ținând cont de posturile vacante disponibile, necesitățile de personal ale instanțelor implicate, precum și de criterii obiective aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că legea consacră doar posibilitatea continuării activității la încetarea mandatului funcției de conducere la o altă instanță decât cea de la care provine judecătorul, conferind doar o vocație și nu un drept câștigat care să nu fie supus cenzurii autorității responsabile cu gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar.

În privința criticilor vizând depășirea limitelor marjei de apreciere de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reține că, față de circumstanțele existente la momentul analizării cererii, respectiv situația concretă a schemelor de personal la nivelul Judecătoriei Iași și Curții de Apel Iași, și a încărcăturii/judecător la nivelul celor două instanțe, precum și cu luarea în considerare a lipsei de experiență a recurentei-reclamante în soluționarea litigiilor de muncă și de asigurări sociale, actul administrativ contestat respectă exigențele legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul conformității acestuia cu scopul legii, respectiv interesul public urmărit de legiuitor.

În examinarea criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, observând și jurisprudența sa anterioară, are în vedere premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporționalității între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire și măsurile individuale dispuse în exercitarea competenței ce îi este conferită tocmai în scopul satisfacerii interesului public. Acest principiul impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel încât inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare. Altfel spus, limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere conferit autorității publice se raportează la scopul legii, iar respectarea acestor limite presupune respectarea principiului proporționalității, a echilibrului necesar între măsurile individuale și interesul public ocrotit, potrivit competenței legale a autorității publice, în speță fiind vorba de interesul public al bunei funcționări a justiției.

Pornind de la dezideratul asigurării unei bune funcționări a fiecărei instanțe de judecată, secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, luând în analiză cererea recurentei-reclamante de continuare a activității la Curtea de Apel Iași, la încetarea mandatului de președinte al Judecătoriei Iași a reținut că se impune ca recurenta-reclamantă să își continue activitatea în cadrul tribunalului pentru a dobândi experiență în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, domeniu în care deține doar experiență teoretică, dar și pentru perfecționare în judecarea cauzelor la instanța de control judiciar.

În raport de criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea principiului supremației legii prin instituirea unei condiții de admisibilitate a cererii neprevăzute de lege, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că analiza criteriilor de oportunitate era necesară în vederea atingerii scopului stabilit de legiuitor, respectiv gestionarea optimă a resurselor umane în sistemul judiciar.

Aceasta întrucât, legalitatea actului administrativ implică și oportunitatea sa derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut. Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale.

Prin urmare, limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se regăsește în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.

Dintr-o asemenea perspectivă, oportunitatea apare ca fiind un subsistem al condițiilor de legalitate lato sensu, încetând acolo unde administrația publică a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum rezultă din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.

Or, în speță, autoritatea intimată și-a exercitat prerogativele legale în limitele marjei de apreciere conferite de lege și a motivat corespunzător hotărârea adoptată.

În privința criticilor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la practica contradictorie la nivelul CSM în soluționarea unor cereri similare, Înalta Curte reține caracterul nefondat, având în vedere particularitățile și diferențierile existente la momentul solicitării pentru fiecare caz în parte, analizat individual sub aspectul legalității și oportunității.

În considerarea tuturor argumentelor arătate, Înalta Curte reține legalitatea sentinței recurate prin care s-a constatat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de către autoritatea intimată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 35 din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 35 din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2022.