ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2524/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.01.2020 pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat plângere împotriva deciziei de soluționare a contestației înregistrate sub nr. x din 09.12.2019, promovată împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii emisă de către Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale cu nr. x din 01.08.2019, decizie pe care o consideră nelegală și netemeinică.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 48 de la data de 24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei soluții a formulat cerere de recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, cu casarea sentinței civile atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a arătat recurenta – reclamantă faptul că sentința primei instanțe este nemotivată și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În continuare, a reluat partea recurentă anumite aspecte subsumate situației de fapt expuse în fața primei instanțe, referitoare la decizia de stabilire a accesoriilor de plată și la modalitatea de soluționare a contestației formulate împotriva acesteia.

Cu privire la soluția de respingere ca tardivă a contestației administrative, a precizat partea în calea de atac faptul că prima instanță s-a limitat la a prelua punctul de vedere al organului de soluționare contestației, fără a avea în vedere argumentele aduse pe calea acțiunii introductive și fără a analiza probele prezentate.

A mai arătat recurenta – reclamantă faptul că exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 precum și cele ale art. 6 CEDO nu au fost respectate în prezenta cauză motiv pentru care se impune admiterea cererii de recurs.

1.4. Apărările formulate în cauză

Legal citată cu copie a cererii de recurs, intimata – pârâtă AFIR a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefiind fondate, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate .

Pentru a fundamenta acest punct de vedere, a arătat partea faptul că atât organul fiscal cât și prima instanță au reținut faptul că, cu respectarea dispozițiilor legale incidentei cauzei, a fost respinsă ca fiind tardivă contestația formulată în procedura administrativă.

S-a prevalat partea intimată – pârâtă AFIR de disp. legale de la art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 47 alin. (3) Codul de procedură fiscală .

Totodată, asupra fondului cauzei, în mod corect, prima instanță nu a intervenit câtă vreme s-a apreciat a fi corectă soluția de respingere ca tardivă a contestației administrative.

Prin urmare, în materia de față limitele învestirii instanței sunt trasate de ceea ce a fost contestat în procedura administrativă, respectiv de soluția care a fost adoptată cu privire la contestația deciziei de impunere.

1.5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, a arătat recurenta faptul că, în mod greșit, a reținut prima instanță că nu a fost făcută dovada cu privire la calitatea d-nei B.,în contextul în care a depus la dosar o declarație notarială din care rezultă că nu este fiica recurentei și că nu locuiește la aceeași adresă .

A precizat că adresa la care a fost comunicat actul administrativ contestat este corectă însă a criticat aspectul referitor la data de comunicare consemnată pe dovada de primire a deciziei atacate ce se află la dosar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

1.1. Examinând sentința civilă recurată prin prisma motivelor de casare invocate, având în vedere și apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte va respinge cererea de recurs, ca nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta A. a formulat critici în petiția de recurs care nu vor fi supuse analizei instanței de control judiciar, întrucât la acest termen de judecată a fost invocată excepția nemotivării recursului întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe care, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o analiza cu precădere.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (3)", iar aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele sale lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul unei motivări necorespunzătoare, chiar amplă fiind.

Din moment ce nu este o problemă ce ține de volum, o motivare care nu dezvoltă motive de nelegalitate, ci doar cuprinde temeinicia afirmată a pretențiilor sau contestarea soluției primei instanțe, nu reprezintă o motivare în sensul procedural al recursului.

Se observă că instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

A reținut prima instanță, în esență, faptul că termenul de formulare a contestației administrative s-a împlinit la data de 06.09.2019 astfel încât formularea contestației la data de 29.10.2019 s-a făcut cu depășirea termenului legal de introducere a acestei, în mod corect fiind respinsă de către intimata -pârâtă ca tardiv formulată.

Deși recurenta nu este ținută de ordinea în care sunt prevăzute motivele de casare în cuprinsul art. 488, este însă necesară exprimarea unor critici de nelegalitate față de argumentele și raționamentul urmat în cuprinsul hotărârii atacate, nefiind suficientă relatarea faptelor procesului în condițiile în care motivele de recurs nu vizează situația de fapt.

Altfel spus, criticile formulate trebuie să se refere la cele motivate de instanța de fond, nu la împrejurări străine raționamentului juridic urmat, și aceasta într-o manieră concretă, care să permită posibilitatea exercitării controlului de legalitate pe baza apărărilor formulate de parte, iar nu deduse de instanța de recurs.

În speță, în cuprinsul cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă nu se regăsesc critici aplicate considerentelor sentinței de fond, prin care s-a reținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și nici nu se arată care dispoziții legale de drept material au fost aplicate incorect de instanța fondului. Prin urmare, s-ar fi impus indicarea punctuală a motivelor de casare prin raportare la soluția pronunțată, la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia și la normele de drept material pretins încălcate sau aplicate greșit.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii nu este structurată din punct de vedere juridic în sensul celor expuse anterior și nu conține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar.

Față de cele ce preced, constatând că motivele de casare invocate nu se subsumează cazului de casare de al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care sancționează cu nulitatea nemotivarea cererii de recurs, Înalta Curte urmează a admite excepția invocată cu privire la pct. 8.

În ceea ce privește cererea de recurs întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte va respinge acest motiv de casare ca nefiind fondat.

Argumentând în continuare acest punct de vedere, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Referitor la criticile aduse de recurenta A. cu privire la considerentele primei instanțe de respingere a acțiunii pe motiv că a fost corectă soluția de respingere ca tardivă a contestației administrative, apreciază Înalta Curte că acestea nu au fundament în contextul în care, evidențiind cadrul legislativ și aplicându-l situației de fapt expuse, rezultă cu claritate netemeinicia cererii de chemare în judecată. Mai mult, apreciază Înalta Curte să motivarea expusă de prima instanță este clară, precisă și necontradictorie și este rezultatul analizei întregului probatoriu administrat în speța de față, neputând fi remarcate motive contradictorii sau străine de natura cauzei în raționamentul expus de judecătorul fondului.

Reține Înalta Curte faptul că în procedura specifică dreptului fiscal, derogatorie de la dreptul comun în materie, se prevede faptul că partea trebuie să conteste în termen de 30 de zile calendaristice, conform art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, actul administrativ fiscal vătămător, iar nerespectarea acestui termen atrage respingerea ca tardivă a contestației.

Cum limitele învestirii instanței de contencios administrativ și fiscal sunt fixate de soluția pe care a primit-o contestația administrativă este evident că soluția pe care prima instanță a pronunțat-o nu poate antama fondul cauzei. Astfel, contrar criticilor expuse de recurenta – reclamantă în sensul că instanța nu a analizat toate probele prezentate rezultă că soluția acesteia este corectă de vreme ce era învestită doar a se pronunța cu privire la legalitatea deciziei emise în soluționarea contestației administrative.

1.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității parțiale a recursului, invocată din oficiu.

Constată nul recursul declarat de recurenta – reclamantă A., în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Respinge, în rest, recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței nr. 48 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.