ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2521/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2020 din 12 noiembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. Bacău a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

- anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 856/2020, respectiv a art. 6 pct. l din anexa 3;

- suspendarea executării dispozițiilor art. 6 pct. l din anexa 3 a H.G. nr. 856/2020 până la soluționarea definitivă a cauzei.

Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, aceasta fiind întemeiată pe dispozițiile art. 61 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și art. 81 alin. (5) din O.U.G. nr. 21/2004, motivat de faptul că Departamentul, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național pentru Situații de Urgență.

1.2. Hotărârile primei instanțe

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București a admis în principiu cererea de intervenție formulată de Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin sentința nr. 29 din 18 martie 2021, Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- Respinge, ca nefondată, atât excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Guvernul României, cât și excepția lipsei de interes invocată de intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

-Admite cererea de intervenție formulată de intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență, în interesul pârâtului Guvernul României.

- Respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu în interesul pârâtului Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, astfel cum a fost completată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 4 februarie 2021 și a sentinței nr. 29 din 18 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate îndreptate împotriva încheierii din 4 februarie 2021 vizează soluția de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de Departamentul pentru Situații de Urgență în interesul pârâtului Guvernul României.

Recurenta-reclamantă afirmă că, în mod greșit, instanța de fond a motivat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție prin raportare la faptul C. pen. la adoptarea hotărârii de guvern atacate, emitentul acesteia a ținut seama de analiza factorilor de risc realizată de Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

În acest sens, arată că potrivit art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., una dintre condițiile necesare pentru admisibilitatea în principiu a unei cereri de intervenție, principală sau accesorie, este justificarea unui interes.

În speță, împrejurarea că emitentul hotărârii a avut în vedere analize efectuate de intervenient nu este de natură a conduce la concluzia că acest din urmă justifică un folos practic în promovarea cererii sale.

Criticile de nelegalitate referitoare la sentința instanței de fond prin care s-a soluționat fondul cauzei, sunt subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În susținerea acestora, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a reținut în mod nelegal că stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a realizat prin lege.

În opinia recurentei-reclamante, instituirea unor criterii de natură a permite restrângerea dreptului la o activitate economică nu poate fi realizată decât prin intermediul unei legi, ca act al Parlamentului, și, deși în speță, instituirea acestor criterii nu s-a realizat prin lege, ci prin actele atacate, prima instanță a considerat suficientă reglementarea din art. 5 alin. (3) lit. f). și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, considerentele instanței încălcând dispozițiile art. 53 din Constituție, în măsura în care nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exercițiului acestor drepturi, în acest sens invocând și decizia nr. 157/2020 a Curții Constituționale.

Susține recurenta că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 au un caracter general, permisiv, care lasă posibilitatea destinatarilor săi să adopte măsura restricționării activității restaurantelor în perioada stării de alertă, fără a dispune, în mod concret, vreo astfel de măsură sau vreo sancțiune pentru neluarea acesteia.

Sub un al doilea aspect, consideră recurenta-reclamantă că prima instanță a reținut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a respectat principiul proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție.

De asemenea, critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanță a reținut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a respectat principiul nediscriminării instituit de art. 53 din Constituție, susținând că au existat și unități din alte sectoare economice care presupuneau desfășurarea de activități cu publicul în spații închise și care au fost deschise în perioada relevantă, instanța neverificând diferența dintre acestea și operatorii economici în domeniul HoReCa.

1.4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Guvernul României și intimatul - intervenient Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, acesta din urmă, invocând și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește excepția netimbrării recursului, Înalta Curte constată că dovada achitării taxei judiciare de timbru este atașată la dosarul de recurs, această neregularitate fiind astfel înlăturată.

Examinând, prioritar, excepția nulității recursului invocată de intimatul-intervenient, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat, de altfel, în susținerea căii de atac, fiind indicate normele de drept material aplicate greșit sau încălcate de instanța de fond.

Referitor la critica recurentei în ceea ce privește soluția admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie a Departamentului pentru Situații de Urgență, prin încheierea din 4 februarie 2021, în sensul că intervenientul nu ar justifica un interes în prezenta cauză, Înalta Curte reține că nu poate primi această argumentație.

Astfel, în cazul intervenientului accesoriu, interesul acestuia nu trebuie să fie analizat în sensul de a se urmări un folos practic direct în persoana titularului unei astfel de cereri, prin pretinderea pentru sine a dreptului dedus judecății, ci trebuie dovedit că are interesul să sprijine apărarea părții pentru care intervine.

Astfel, legiuitorul a stabilit competențe clar determinate în sarcina instituției interveniente, pe durata luării măsurilor de reducere a riscurilor de natură epidemiologică - potrivit O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situațiilor de Urgentă, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 68/2020 art. 4

3

alin. (3): "Comitetul național pentru situații de urgență declară, cu acordul prim-ministrului, starea de alertă la nivelul mai multor județe ori la nivel național, precum și prelungirea sau încetarea acesteia. Conform alin. (4) Hotărârile privind declararea, prelungirea sau încetarea stării de alertă se fundamentează în baza analizei factorilor de risc prevăzuți la art. 4 A 1 de către grupurile de suport tehnico-științific constituite pe tipuri de risc. Articolul 4 A4 menționează faptul că, la declararea stării de alertă și pe durata acesteia comitetele pentru situații de urgență hotărăsc aplicarea, în condițiile legii, a uneia sau mai multor măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, pentru asigurarea rezilienței comunităților și pentru diminuarea impactului tipului de risc."

În temeiul art. 81 alin. (5) din O.U.G. nr. 21/2004, Departamentul pentru Situații de Urgență, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național pentru Situații de Urgență" iar la baza adoptării actului administrativ atacat, a stat Analiza factorilor de risc înregistrată la Centrul Național de Coordonare și Conducere a Intervenției cu nr. x/12.10.2020.

Prin urmare, interesul intervenientului accesoriu este reprezentat de sprijinirea apărărilor formulate de Guvernul României, în sensul constatării legalității hotărârii de guvern și a conservării competențelor legale ale instituției interveniente în domeniul protejării populației de efectele pandemiei cauzate de virusul Covid-19.

În ceea ce privește recursul exercitat împotriva soluției date asupra fondului cauzei, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu are incidență în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de recurs concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial.

În prezenta cauză recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, deoarece restrângerea exercitării drepturilor constituționale poate avea loc doar prin lege, aspect ce implică faptul că nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exercițiului acestor drepturi.

Prin urmare, susține recurenta-reclamantă, Guvernul nu are posibilitatea a "decide" criterii de natură a antrena restrângerea dreptului, întrucât o atare completare a legii printr-un act inferior încalcă principiul ierarhiei actelor normative și principiul legalității.

Înalta Curte reține că măsurile de limitare/suspendare pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici, precum și cele de suspendare a consumului produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât și la terasele din exteriorul acestora, au fost instituite prin lege, respectiv Legea nr. 55/2020.

Decizia nr. 157/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României vizează reglementarea primară a unor măsuri ce pot afecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, printr-un act normativ ce nu are forța juridică a unei legi, aceasta din urmă intrând în competența de legiferare exclusivă a Parlamentului.

Așadar, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituția României interzic Guvernului României să legifereze în domeniile strict arătate prin această normă.

În speță, măsurile au fost instituite prin Legea nr. 55/2020, la art. 5 alin. (3) lit. f) și art. 8 alin. (1) și nu prin hotărâri de guvern.

Aplicarea în concret a legii se realizează prin norme care organizează exercitarea legii sau execută în concret legea, iar acestea sunt date în competența autorităților publice, prin adoptarea sau emiterea unor acte administrative.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie și se prelungește de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne și nu poate depăși 30 zile.

Măsurile ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, în art. 6 și arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării și executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităților publice competente.

Față de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative și principiului legalității va fi respinsă ca nefondată.

În privința susținerilor ce vizează încălcarea principiului proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție, acestea sunt în mod vădit nefondate.

Potrivit art. 53 din Constituție: - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevede că (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Condițiile pentru restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în Constituția României sunt aceleași avute în vedere și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenție, dar și prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar și au fost instituite pentru protecția sănătății publice și chiar a dreptului la viață. Sub acest din urmă aspect și al proporționalității este de reținut în primul rând contextul intern și internațional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea sa economică au avut drept scop protejarea sănătății și siguranța publică, fiind așadar necesare și proporționale într-o societate democratică.

Legea fundamentală prevede, totodată, dreptul la ocrotirea sănătății, art. 34 alin. (2) stipulând că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice". Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei si medicinei, Convenția privind drepturile omului si biomedicina, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Necesitatea și proporționalitatea măsurii au fost generate de creșterea exponențială a numărului de îmbolnăviri, de ocuparea locurilor în cadrul secțiilor de terapie intensivă din unitățile sanitare, de supraaglomerarea spitalelor, precum și de experiența altor țari care s-au confruntat cu noua tulpină, mult mai contagioasă, context în care s-au impus restricții în domenii care pot facilita răspândirea virusului.

Măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale și restricțiile necesare pentru protejarea binelui public.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond că Hotărârea de Guvern în litigiu este întemeiată legal, fiind emisă în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 și nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea legii.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID19 "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia si necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății".

Având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, dar și regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depășit valorile prag stabilite.

În art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților si diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d)instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Legea nr. 55/2020 este o lege organică adoptată de Parlamentul României în condițiile art. 73 din Constituția României și prevede faptul că declararea și prelungirea stării de alertă se ia prin hotărâre de guvern atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situație de urgență, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum si stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a avut ca temei analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020, care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 49/2020 a CNSSU, (document existent la dosarul cauzei), care prevede următoarele:

- În România, până la data de 11.10.2020 au fost înregistrate 155,283 cazuri de persoane infectate, dintre care 117942 persoane vindecate și 5411 persoane decedate, comparativ cu data de 15.09,2020 când erau înregistrate 105298 cazuri de persoane infectate, 84357 persoane vindecate și 4236 persoane decedate.

- Evoluția numărului de cazuri confirmate indică o creștere semnificativă în ultimele 2 săptămâni de la o medie de 1432 cazuri noi (în perioada 15 - 20 septembrie), la 2769 cazuri noi (în perioada 05 - 11 octombrie).

- Conform datelor statistice înregistrate pe perioada stării de alertă, manifestarea epidemiei are efecte pe întreg teritoriul țării, având caracter intracomunitar în multe județe.

- Distribuția cazurilor după rata de incidentă la 1000 de locuitori arată că 2223 de localități înregistrează o rată de peste 1 caz/1000 locuitori.

- În absența introducerii unor noi măsuri de restricție este foarte probabilă continuarea trendului ascendent a numărului de cazuri.

Având în vedere aspectele prezentate anterior, au fost formulate următoarele propuneri;

- Intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a transmiterii virusului SARS-CoV-2 atât la nivel local, județean cât și național, care să permită gestionarea situației la parametri adecvați nivelului de gravitate înregistrat, precum și cu o reacție rapidă în funcție de evoluția pandemiei;

- Continuarea coordonării integrate și unitare a modului de aplicare pe întreg teritoriul național a măsurilor de limitare, combatere și control al infecției cu virusul SARS-Cov-2

- Este esențial să se mențină o conștientizare ridicată a populației generale cu privire la Incertitudinea situației epidemiologice și Ia importanța continuării respectării stricte a tuturor măsurilor necesare pentru reducerea riscului de transmitere, cum ar fi igiena individuală, utilizarea măștilor, distanțarea fizică.

- Introducerea unor criterii privind restricționarea/suspendarea activității în cadrul evenimentelor publice și private în interiorul unor spatii publice închise și deschise, operatorilor economici de tipul restaurantelor și cafenelelor, dar și în cadrul spatiilor destinate cazării elevilor sau studenților.

În continuarea exercitării controlului judiciar, Înalta Curte reține că nici aspectele reclamate de recurentă privind discriminarea sa prin adoptarea măsurilor restrictive din H.G. nr. 856/2020 nu pot fi reținute în cauză.

Prin sentința civilă nr. 29/18.03.2021, instanța a avut în vedere legalitatea actului administrativ atacat și sub aspectul adoptării măsurilor restrictive reclamate ca discriminatorii de recurentă.

În urma verificării și a acestor motive, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține un tratament diferențiat în sensul Legii nr. 137/2000, întrucât nu sunt întrunite în cauză condițiile privind existența unor situații comparabile, care să aibă ca efect restrângerea exercitării dreptului recunoscut de lege, în condiții de egalitate.

În mod corect, prima instanță a reținut faptul că reclamanta nu se afla în situații identice sau comparabile cu persoanele la care s-a raportat în motivarea acțiunii, iar impactul economic al crizei provocate de pandemie variază de la un sector economic la altul astfel încât actul administrativ în discuție a avut la bază "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020" care răspunde cerințelor de motivare a necesității adoptării măsurilor dispuse prin H.G. nr. 856/2020 (pagina 23-24 din sentință).

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a raportat la unitățile din alte sectoare economice care presupun desfășurarea de activități cu publicul în spații închise sau care au fost deschise în perioada relevantă, nemulțumirile sale fiind legate de faptul că instanța nu a verificat diferența dintre acestea și restaurante/cafenele.

Mai mult, contrar acestor susțineri, judecătorul fondului a subliniat că situația acestora este diferită de cea a restaurantelor/cafenelelor întrucât desfășurarea acestor activități este posibilă fără înlăturarea măștii de protecție, reglementarea având la bază criterii obiective și raționale.

În mod evident, există o diferență între activitatea desfășurată de industria Horeca și cea a altor sectoare, neputând fi vorba de situații identice/analoage/egale, aspect ce poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 4 februarie 2021 și a sentinței nr. 29 din 18 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.