ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea nr. x din data de 06.12.2021, înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. x/2021 la data de 06.12.2021, cu adresa nr. x din data de 06.12.2021, Consiliul Concurenței, în temeiul prevederilor art. 39 și 40 din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a solicitat Curții de Apel București autorizarea desfășurării unei inspecții inopinate, pentru 3 zile consecutive, în perioada 13.12.2021-14.01.02.2022, la sediul social și sediile secundare/punctele de lucru ale societăților A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.A., I. S.R.L. și J. S.R.L..

Hotărârea primei instanțe. Prin încheierea nr. 25 din Camera de Consiliu din data de 07.12.2021, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de Consiliul Concurenței, autorizând desfășurarea unei inspecții inopinate la sediul social și punctele de lucru unde își desfășoară activitatea societățile A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.A., I. S.R.L. și J. S.R.L., pentru 3 zile consecutive, în perioada 13.12.2021 – 14.01.2022, urmând ca perioada concretă de efectuare a inspecției să fie stabilită prin ordin al Președintelui Consiliului Concurenței emis ulterior autorizării judiciare.

Contestațiile exercitate în cauză Împotriva încheierii nr. 25 pronunțată de Curtea de Apel București, în Camera de Consiliu, la data de 07.12.2021, au formulat contestații societățile A. S.R.L. și B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (7) din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată, cu modificări și completări, ambele solicitând anularea încheierii, ca nelegală și, în consecință, anularea tuturor actelor subsecvente emise în temeiul acesteia și restituirea/returnarea tuturor documentelor ridicate de Consiliul Concurenței în cadrul inspeției inoponate. În cadrul contestației sale, contestatoarea A. S.R.L. a mai solicitat și suspendarea derulării procedurii de investigație inițiate prin Ordinul Președintelui Consiliulului Concurenței nr. 941/22.11.2021 în ceea ce privește orice act de analiză sau prelucrare a probelor (documentele și informațiile) prelevate de Consiliul concurenței în cadrul inspecției inopinate derulate la sediul său, realizate în baza autorizării acordate prin încheierea nr. 25/2021, până la soluționarea definitivă a prezentei contestații.

Excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea A. SRL La termenul de judecată din data de 25.01.2022 contestatoarea A. S.R.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, apreciind că aceasta este neconstituțională în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României privind "Principiul legalității și securității juridice, art. 20 din Constituția României, privind "Tratatele internaționale privind drepturile omului", art. 27 din Constituția României, privind "Inviolabilitatea domiciliului", art. 53 din Constituția României, privind "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți" și art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul la respectarea vieții private și a familiei.

Soluția instanței care a soluționat cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin încheierea din 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de contestatoarea A. S.R.L., privind sesizarea Curții Constituționae a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, ca inadmisibilă. 3. Cererea de recurs. Împotriva încheierii din data de 08 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-contestatoare A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casare încheierii recurate și în rejudecare să se constate admisibilitatea cererii sale. În susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat următoarele critici: Prin Hotărârea recurată instanța a respins cererea subscrisei de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței ca inadmisibilă, reținând "inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate" întrucât criticile subscrisei ar privi "o problemă de interpretare a prevederilor care fac obiectul excepției, ceea ce înseamnă că revine înaltei Curți competența de a analiza dacă, raportat la dispozițiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, curtea de apel a verificat temeinicia cererii de autorizare formulată de Consiliul Concurenței și dacă a motivat corespunzător încheierea, raportat la caracterul special al procedurii și la stadiul investigației, având în vedere că, una dintre criticile formulate în cadrul contestației [...] vizează tocmai nemotivarea încheierii". Potrivit instanței, condițiile de admisibilitate a unei excepții de neconstituționalitate nu sunt exclusiv cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci derivă inclusiv din competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra aspectelor cu care a fost sesizată potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională fiind competentă să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor cu care a fost sesizată și nu asupra modalității de interpretare a acestora. Hotărârea recurată este emisă cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 47/1992, deoarece, potrivit prevederilor alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia." Art. 2 alin. (3) din același act normativ prevede următoarele: "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului." În ceea ce privește competența instanței de judecată și competența Curții Constituționale, recurenta subliniază că interpretarea dată de instanța de fond în ceea ce privește competența pe care o are în legătură cu cererile de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este incorectă. Asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate invocate se poate pronunța doar Curtea Constituțională, instanța de judecată având rolul de a se pronunța asupra admisibilității cererii de sesizare, și nu asupra excepției. Astfel, apreciem că în virtutea verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, instanțele de judecată trebuie să sesizeze Curtea Constituțională chiar și în situația în care instanța de contencios constituțional ar respinge excepția ca inadmisibilă. O apreciere a instanței asupra admisibilității excepției, care nu trebuie confundată cu admisibilitatea cererii de sesizare, este incorectă, concluzie ce reiese și din numeroasele decizii ale Curții Constituționale în care acesta a subliniat că este1 "legal sesizată și competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate", respingând însă o parte dintre aceste excepții și constatând constituționalitatea prevederilor vizate. Instanța de judecată, care are exclusiv un rol de filtru în ceea ce privește chestiunea prejudicială reprezentată de excepția de neconstituționalitate, nu trebuie să își extindă competența și să intre în sfera puterilor exclusive ale Curții Constituționale. În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare, după cum a reținut și Curtea Constituțională în jurisprudența citată anterior, condițiile de admisibilitate sunt exclusiv cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind suficient ca textele criticate sa aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. De asemenea, Curtea Constituțională a subliniat faptul că verificarea competenței sale îi revine în exclusivitate ei și nu instanțelor judiciare. în plus, prin jurisprudența proprie, instanța de control constituțional a arătat că este competentă să verifice inclusiv conformitatea cu Constituția a unei anumite interpretări a normei legale. Recurenta susține că a arătat îndeplinirea condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, a căror verificare incumbă instanțelor de judecată. Conform jurisprudenței constante a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare sunt strict cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care se interpretează limitativ. Mai susține recurenta că în raport de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a statuat că, "[...] în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, nu poate ignora viciul de neconstituționalitate existent, deoarece tocmai omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiție", sau că "chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituționalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso. încălcarea dreptului constituțional de a fi ales". Astfel că, în măsura în care însăși lacuna și/sau imprecizia reglementărilor generează o incompatibilitate cu Legea fundamentală, Curtea Constituțională are obligația de a constata admisibilitatea unei astfel de excepții și de a proceda la analizarea temeiniciei acesteia prin prisma motivelor invocate. Din analiza jurisprudenței invocate, rezultă cu claritate că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, ceea ce a condus la respingerea nelegală a cererii de sesizare a Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă. Opinia instanței de fond conform căreia criticile A. nu s-ar circumscrie controlului de constituționalitate deoarece ar viza o problemă de interpretare a art. 40 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 este nelegală deoarece excede competențelor sale recunoscute de normele legale aplicabile. Astfel cum a stabilit chiar ICCJ, nu prezintă nicio relevanță sub aspectul cerințelor legale de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale argumente în sensul că criticile ar viza probleme de interpretare sau aplicare a legii (atâta timp cât există fără putință de tăgadă o legătură indisolubilă între norma care face obiectul excepției și soluționarea cauzei, în sensul că instanța de fond a făcut aplicarea normei contestate sub aspectul constituționalității), aceste aspecte privind soluționarea excepției de neconstituționalitate înseși și pot fi avute în vedere exclusiv de către Curtea Constituțională. Astfel, trebuie considerate ca nelegale susținerile instanței de fond potrivit cărora condițiile de admisibilitate a unei excepții de neconstituționalitate nu se limitează la cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci derivă inclusiv din competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra aspectelor cu care a fost sesizată potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituțională este singura competentă pentru verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate. În susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză. Initmatul-pârâtă Consiliul Concurenței a depus întâmpinare la cererea de recurs, prin care solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat. 5. Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și cele din Legea nr. 47/1992. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 06 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă de instanță, Consiliul Concurenței, în temeiul prevederilor art. 39 și 40 din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a solicitat Curții de Apel București autorizarea desfășurării unei inspecții inopinate, pentru 3 zile consecutive, în perioada 13.12.2021-14.01.02.2022, la sediul social și sediile secundare/punctele de lucru ale societății A. S.R.L.. Prin încheierea nr. 25 din Camera de Consiliu din data de 07.12.2021, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de Consiliul Concurenței, autorizând desfășurarea unei inspecții inopinate la sediul social și punctele de lucru unde își desfășoară activitatea societatea A. S.R.L.. Împotriva încheierii nr. 25 pronunțată de Curtea de Apel București, în Camera de Consiliu, la data de 07.12.2021, a formulat contestație societatea A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (7) din Legea concurenței nr. 21/1996. În cadrul acestui litigiu, la termenul din data de 25.01.2022 contestatoarea A. S.R.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată. În soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin încheierea din 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de contestatoarea A. S.R.L., privind sesizarea Curții Constituționae a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, ca inadmisibilă. În argumentarea soluției de respingere a cererii de sesizare, prima instanța investită cu această cerere a reținut în esență că petenta-contestatoare, în susținerea excepției de neconstituționalitate, respectiv că, analiza textului criticat relevă o lipsă de claritate, în sensul că nu impune instanței .."să analizeze măsura propusă din perspectiva testului de proporționalitate impus", apreciază că acestea nu se circumscriu controlului de neconstituționalitate pe care îl poate realiza Curtea Constituțională, deoarece privesc o problemă de interpretare și de aplicare a prevederilor ce fac obiectul excepției, ce nu este de competența Curții Constituționale, ci de cea a instanței de judecată învestită să analizeze și să se pronunțe cu privire la legalitatea încheierii de autorizare a inspecției. Or, față de aceste argumente prezentate în susținerea cererii se deduce că A. S.R.L. nu urmărește controlul de constituționalitate a textului de lege invocat, ci de fapt urmărește o interpretare din partea Curții Constituționale. În susținerea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta, invocând un raționament juridic subiectiv și prezentând o vastă jurisprudență atât constituțională, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiției apreciază că în ceea ce privește competența pe aprecierea admisibilității unei cereri de sesizare cu o excepție de neconstituționalitate, singura instanță competentă este Curtea Constituțională. Totodată, recurenta prezentând că în cauză pentru a proceda la investirea instanței de control constituțional cu o astfel de cerere, instanța în fața căreia se declară o cerere de sesizare, trebuie să se raporteze strict la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Instanța de recurs, reține că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". Pornind de la această reglementare a condițiilor cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța de recurs constată că, în condițiile promovării unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, prin care recurenta-contestatoare urmărea exclusiv controlul de constituționalitate, cererea acesteia ar fi îndeplinit condițiile de admisibilitate prevăzute de textul citat mai sus. Însă, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanțe că demersul judiciar al contestatoarei vizează învestirea Curții Constituționale cu o cerere prin care această instanță să se pronunțe asupra lipsei de claritate a normei, care nu impune instanței ca, în procedura de autorizare judiciară să analizeze și motiveze încuviințarea măsurii solicitate din perspectiva testului de proporționalitate pe care îl impune dreptul la inviolabilitatea domiciliului/sediului, așa cum însăși contestatoarea afirmă la pagina 8, penultimul paragraf din cererea sa de sesizare a Curții Constituționale. În acest context, concluzia primei instanțe, în sensul că față de textul legal vizat de excepția de neconstituționalitate, contestatoarea nu are intenția de a investi instanța de control constituțional cu scopul ca această să efectueze eminamente un control de constituționalitate, ci în dorința ca această instanță să emită o opinie de interpretare a textului, instanța de recurs o apreciază ca fiind o opinie corectă. Așadar, în acord cu opinia primei instanțe, în considerarea modalității de argumentare a cererii de sesizare cu care a fost investită, instanța de recurs apreciază că asemenea situații, condițiile de admisibilitate ale unei excepții de neconstituționalitate nu sunt exclusiv cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci acestea trebuie completate și cu analiza scopului urmărit de partea care formulează o astfel de cerere. Or, din perspectiva argumentului prezentat de contestatoare conform căruia textul criticat relevă o lipsă de claritate, în sensul că nu impune instanței să analizeze măsura propusă din perspectiva testului de proporționalitate impus, instanța de recurs apreciază că în mod corect s-a reținut că o astfel de cerere are un caracter inadmisibil deoarece Curtea Constituțională se pronunță doar asupra constituționalității unor texte de lege și nu are competență în efectuarea unei interpretări a acestora. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de prima instanță asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996 este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat va respinge recursul ca nefondat.