ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, suspendarea executării în integralitate a Deciziei Autorității de Supraveghere Financiara nr. 717/03.06.2021, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 1.000.000 RON și cu sancțiunea complementară a retragerii aprobării pentru funcția de vice-președinte al Directoratului B. S.A., suspendare solicitată până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea deciziei Autorității de Supraveghere Financiară.

Prin sentința nr. 1087 din data de 7 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, și a suspendat executarea deciziei ASF nr. 717/03.06.2021, până la soluționarea definitivă a cauzei privind anularea actului.

Împotriva sentinței nr. 1087 din data de 7 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a exercitat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de suspendare a executării Deciziei AST nr. 717/03.06.2021, formulată de intimatul-reclamant A., ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut în esență că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Greșita aplicare de către instanța de fond a prevederolor art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea nr. 237/2015:

Potrivit prevederilor art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015, "A.S.F. notifică societățile și/sau persoanele în cauză asupra nerespectării prevederilor legale, acestea având dreptul ca în termen de 7 zile de la primirea notificării să explice motivul nerespectării sau să formuleze obiecțiuni".

Considerentele primei instanțe privind încălcarea procedurii prealabile obligatorii a notificării (pag. 26-27 din sentința recurată) au fost în sensul că recurenta nu ar fi respectat procedura notificării, întrucât nu ar fi transmis în mod personal și direct intimatului notificarea și că simpla menționare în antetul rapoartelor de control "în atenția domnului..." nu poate echivala cu o comunicare directă și personală a acestora către intimat.

Or, contrar susținerilor instanței, A.S.F. a transmis rapoartele de control permanent atât societății cât și structurii de conducere a acesteia, ținând cont de prevederile art. 1) alin. (2) pct. 10, art. 25 și art. 26 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 237/2015, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (2) lit. a), lit. f) și lit. i), art. 4 alin. (1) și alin. (2) lit. e), art. 23 -art. 28 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernantă corporativă de către entitățile autorizate, reglementate și supravegheate de A.S.F., precum și art. 10 din Norma A.S.F. nr. 21/2016 privind raportările referitoare la activitatea de asigurare și/sau de reasigurare. Așa cum a precizat și în act, dat fiind prevederile legale referitoare la răspunderea organelor de conducere ale societății, funcția deținută în cadrul societății și atribuțiile mai sus menționate, rapoartele de control permanent au fost transmise în atenția intimatului.

Greșita aplicarea a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015:

Raportat la situația de fapt reținută în decizia contestată, instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material referitoare la motivarea actelor administrative emise de subscrisa, mai exact a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015.

Potrivit prevederilor legale menționate, "Deciziile de sancționare emise de A.S.F. cuprind, motivele de fapt si de drept, mențiunea că persoanele și entitățile sancționate au dreptul de contestare conform art. 165, termenul în care se poate depune contestația, instanța căreia i se poate adresa și simt comunicate persoanelor și entităților respective".

Din actele depuse la dosar și din susținerile intimatului nu se poate reține existența unei îndoieli cu privire la motivarea deciziei contestate din moment ce subscrisa am descris pe larg în cuprinsul acesteia atât împrejurările de fapt, cât și temeiurile de drept avute în vedere la emitere.

Greșita aplicare a prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015:

Din această perspectivă instanța de fond reține eronat că nu rezultă din act fapta personală a intimatului, că nu rezultă o motivare concretă din perspectiva vinovăției intimatului, că trebuia realizată o individualizare a sancțiunilor aplicate în raport de fiecare dintre aceste fapte potrivit art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 și că nu ar fi motivată sancțiunea complementară aplicată.

Astfel, instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material aplicabile în cauză în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Arătă faptul că pentru fiecare dintre cele 6 contravenții reținute în act, recurenta am realizat o încadrare în dispozițiile art. 163 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, pentru care au fost aplicate sancțiuni prevăzute de art. 163 alin. (4) din aceeași lege, cu reținerea art. 163 alin. (5') care reglementează regimul aplicabil în privința săvârșirii mai multor contravenții.

Greșita aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitor la existența unei pagube iminente:

În ceea ce privește argumentele instanței de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiția pagubei iminente, apreciază că, sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015. Instanța de fond apreciază subiectiv îndeplinirea celei de a doua condiții prin raportare la argumentele de individualizare a sancțiunii aplicate reținute cu privire la condiția cazului bine justificat.

Cu toate că instanța de fond nu a analizat împrejurarea că intimatul nu a făcut proba veniturilor obținute, apreciază totuși, în mod nefondat, că executarea amenzii creează acestuia un prejudiciu cert. Reținerea instanței de fond în sensul că "Din apărările părților, aparent în nicio altă speță nu s-au dispus amenzi în cuantum atât de mare, mai ales pentru persoane fizice" (pag 29 din hotărâre), nu poate constitui un motiv pentru reținerea îndeplinirii condiției privind paguba iminentă.

Contrar reținerilor instanței de fond, faptul că există o amendă aplicată intimatului nu înseamnă că implicit există și o pagubă iminentă care să justifice suspendarea executării deciziei A.S.F.. Doar prin raportarea la cuantumul amenzii aplicate, nu se poate trage concluzia obiectivă că suntem în prezența perturbării grave a modului de trai a familiei acestuia, în condițiile în care intimatul nu a depus niciun document (extrase de cont ș.a.m.d.) care să demonstreze lipsa resurselor financiare pentru traiul acesteia și al familiei. Intimatul nu a depus niciun document din care să rezulte situația financiară a acestuia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, 486, 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocate, ale art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pe dispozițiile O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, pe dispozițiile din Legea nr. 237/2015 și pe dispozițiile legale incidente astfel cum au fost menționate în cererea de recurs.

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca fiind legală și temeinică. În esență, a susținut că recurenta-pârâtă nu a arătat prin criticile de recurs formulate care ar fi argumentele de natură a pune la îndoială nelegalitatea hotărârii atacate. Totodată, a solicitat să se constate faptul că împrejurările legate de starea de fapt și de drept, astfel cum au fost prezentate în cuprinsul cererii de suspendare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă și determinantă în privința nelegalității deciziei de sancționare emise Autoritatea de Supraveghere Financiară, astfel încât să susțină îndeplinirea condiției existenței unui caz bine justificat, iar argumentele invocate cu privire la consecințele executării sancțiunii susțin îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiate, și a reiterat argumentele de nelegalitate a hotărârii de fond, invocate prin cererea de recurs.

La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, ambele părți au depus extrase de pe portalul instanțelor judecătorești care au soluționat acțiunile formulate cu privire la celelalte decizii de sancționare emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prealabil, se observă că, unele dintre motivele de recurs sunt expuse în mod formal de către recurenta ASF, în dezvoltarea criticilor de recurs recurgându-se la pretinsa apreciere defectuoasă asupra unor situații de fapt și invocându-se argumente care fac analiza instanței în cadrul acțiunii de fond, depășind cadrul specific al acțiunii de suspendare a executării actului administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin motivarea suspendării nu se pot dezlega anumite aspecte care privesc fondul pricinii: o analiză complexă nu poate fi posibilă decât la soluționarea în fond, în cadrul acțiunii în anulare.

Recurenta ASF a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva: greșitei aplicări a dispozițiilor art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea 237/2015 -procedura prealabilă a notificării persoanei; aplicării greșite a dispozițiilor art. 163 alin (12) din Legea 237/2015 - motivarea actului de sancționare; încălcarea și aplicare greșită a dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015 -lipsa motivării privind individualizarea stabilirii fiecărui tip de sancțiune si stabilirea cuantumului amenzii pentru fiecare fapta; greșita aplicare a prevederilor art. 14 (1) din Legea 554/2004 - îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Recurenta ASF a invocat că, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea 237/2015, referitoare la procedura prealabilă a notificării persoanei.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că, instanța de fond, a constatat în mod corect, că la nivel de aparență specifică analizei în prezenta cauză, "pârâta ASF nu a respectat procedura obligatorie a notificării către reclamant, în mod individual, și nu generic societății în discuție, astfel cum impune art. 163 alin. (18)

1

și 2 din Legea nr. 237/2015, cât și art. 33 din Regulamentul ASF nr. 4/2021 - fapt de natură a aduce atingere dreptului reclamantului la apărare", în considerarea "lipsei comunicării prealabile către reclamant a angajării răspunderii contravenționale a persoanei vizate distinct de cea a societății".

Așadar, instanța de fond a reținut în mod legal că, "simpla indicare în antetul rapoartelor de control permanent S.A. DG 3464/4.05.2021, 3852/6.05.2021 și 4182/20.05.2021 adresate Societății si "în atenția domului..." nu poate echivala cu o comunicare directă și personală a acestora către reclamant", în sensul și scopul prevăzut de art. 163 alin (18) indice 1 din Legea 237/2015.

În procedura de control permanent, conform art. 32 alin. (3) si (4) din Regulamentul ASF 4/2021 privind activitatea de control, "(3) Entitățile supravegheate au obligația să transmită și/sau să pună la dispoziția structurilor organizatorice de specialitate prevăzute la alin. (1) acte, documente corecte, complete și/sau informații reale in termenul stabilit, în forma și pe suportul solicitate de aceste structuri, astfel încât să nu fie periclitată desfășurarea controlului permanent și să nu inducă în eroare A.S.F. și (4) Răspunderea privind transmiterea și conținutul documentelor si informațiilor prevăzute la alin. (3) revine conducerii entității și/sau persoanei responsabile".

Astfel, din această perspectivă, solicitarea ASF, în exercitarea atribuțiilor de control permanent, în prezenta cauză, concretizata în cele trei rapoarte de control, s-a adresat societății, care are obligația de a furniza clarificări, cât și persoanelor din conducere - care își asumă răspunderea pentru transmiterea și conținutul documentelor, informațiilor.

Aceasta nu se poate confunda cu îndeplinirea cerinței prealabile a notificării intimatului reclamant, conform cerinței art. 163 alin. (1) indice 1 din Legea 237/2015, asupra constatării faptelor contravenționale aduse în sarcina acestuia conform Deciziei ASF de sancționare. Or, se poate observa că cele trei rapoarte de control nu cuprind în textul acestora, comunicarea prealabilă către intimat a angajării răspunderii contravenționale a acestuia distinct de cea a societății.

Recurenta ASF a susținut că, "instanța de fond reține incidența unor dispoziții legale dintr-un act normativ care nu are nicio legătură cu cauza dedusa judecății, respectiv art. 33 din Norma 21/2021".

Se observă că, instanța de fond a reținut incidența art. 33 din Regulamentul 4/2021 privind activitatea de control desfășurată de ASF, însă este evident că, este o eroare în sentință, denumirea de Norma 4/2021, în loc de Regulamentul 4/2021.

Recurenta ASF a mai susținut că, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015, referitoare la motivarea actului de sancționare.

ASF a învederat argumente care, în opinia sa, satisfac îndeplinirea cerinței motivării actului de sancționare a intimatului, în sensul că, "actul cuprinde nu mai puțin de 43 de pagini de argumente în fapt și în drept, care relevă fapte de o gravitate aproape fără margini săvârșite de către intimat în cadrul celei mai mari societăți de asigurare de la noi din țară".

Or, argumentele în fapt și în drept sunt prezentate din perspectiva obligațiilor Societății de a îndeplini cerințele de adecvare de capital, respectiv suspiciunea privind realitatea fondurilor proprii împrumutate de acționarul majoritar, însă, descrierea nu include fapte proprii săvârșite de către intimat, persoana sancționată din conducerea executiva a Societății.

Criticile ASF că, "motivarea instanței este profund greșită din perspectiva faptului că, ASF nu a reținut o singură faptă contravențională, respectiv cea legată de raportarea la ASF a disponibilităților deținute într-un cont, despre care ASF a luat la cunoștință că nu exista, ci 6 fapte contravenționale distincte"- nu pot fi reținute, în acest cadru specific analizei în aparenta a cauzei.

Înalta Curte observă că, prin motivarea suspendării nu se pot dezlega anumite aspecte care privesc fondul pricinii - cum ar fi caracterul distinct, de sine stătător, a fiecărei din cele 6 fante contravenționale reținute în sarcina intimatului.

Așadar, față de lipsa descrierii în cuprinsul actului a faptei personale imputată intimatului, instanța de fond a reținut în mod corect și legal că, "în circumstanțele concrete ale cauzei, această argumentare se impunea și cu mai multă evidentă a fi realizată, cu cât problema de bază legată de realitatea sau ficțiunea contului deschis la C. vizează aspecte din anul 2017, mult anterior datei de la care reclamantul a deținut funcția de Vicepreședinte a Directoratului", iar în Decizia ASF de sancționare se precizează ca intimatul deține calitatea de membru al directoratului doar din data de 15.04.2020.

Totodată, prin Decizia de sancționare, recurenta ASF nu arată dovezi, din care să rezulte că, intimatul a avut cunoștință de lipsa sumelor împrumutate de către acționarul majoritar și deținute de societate în contul C. din Elveția - sume împrumutate cu destinație de fonduri proprii în susținerea cerințelor de solvabilitate - MCR si SCR, deci nu sume care să fie puse la dispoziția societății în desfășurarea activității curente.

În Decizia de sancționare a intimatului se precizează că încălcarea dispozițiilor legale de către intimat s-a făcut "cu bună-știință", însă nu există niciun fel de probă descrisă de ASF în actul de sancționare.

Înalta Curte constată că, motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Aceasta este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Respectarea obligației de motivare asigură transparența în activitatea administrației publice, ceea ce reprezintă un principiu esențial într-un stat de drept.

Motivarea actului constituie un beneficiu pentru cei supuși administrației întrucât le conferă posibilitatea să analizeze raționamentele autorității emitente și să aprecieze dacă actul este sau nu legal, cu alte cuvinte, să exercite un control eficient asupra puterii discreționare a administrației. De asemenea, motivarea efectivă a actelor administrative oferă și judecătorului o bază solidă pentru realizarea controlului de legalitate a actului administrativ.

Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

Obligația de motivare a fost înțeleasă într-un sens extins în jurisprudența CJUE, chiar în contextul interpretării Directivei 89/105/CEE: Ținând seama de aceste elemente, ar fi contrar obiectivului de transparență să se admită că o decizie precum cea în discuție în litigiile principale poate să iasă de sub incidența obligației de motivare prevăzute la articolul 6 alin. (3) și (5) din Directiva 89/105, care urmărește să permită părților interesate să verifice dacă deciziile privind stabilirea prețurilor medicamentelor și includerea lor în sistemele naționale de asigurări de sănătate sunt luate pe bază de criterii obiective și verificabile și dacă nu operează discriminări între medicamentele naționale și cele care provin din alte state membre.

Recurenta ASF a susținut prin motivele de recurs că, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015, referitoare la individualizarea sancțiunii.

Instanța de fond a reținut în mod corect că, nu rezultă o motivare concretă din perspectiva vinovăției intimatului, respectiv că, trebuia realizată o individualizare a sancțiunilor în raport de fiecare dintre aceste fapte, conform art. 163 alin. (11) Legea 237/2015.

ASF susține încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015, arătând ca pentru fiecare faptă s-a stabilit o sancțiune cu amenda, și pentru faptele 1, 5, 6 și sancțiunea complementară a retragerii aprobării, însă Înalta Curte observă că, nu este descrisă modalitatea de determinare a cuantumului fiecarei amenzi, iar cu privire la sancțiunea complementară, motivarea nu există.

În raport de conținutul prevederilor art. 163 alin. (11) Legea 237/2015, reiese că, legea impune obligația ca în decizia de sancționare să se regăsească și motivarea ASF privind modul de aplicare a principiului proporționalității și principiului raționamentului calificat, precum și toate circumstanțele relevante ale săvârșirii faptei în stabilirea tipului sancțiunii contravenționale.

Contrar susținerilor recurentei, se observă că, instanța de fond nu a antamat fondul cauzei, și nu a realizat, indirect, o reindividualizare a sancțiunii.

Recurenta ASF a mai susținut că, instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 14 alin. (1) Legea 554/2004, referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente.

În esență, recurenta a arătat că, în ceea ce privește argumentele instanței de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiția pagubei iminente, sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, întrucât a apreciat subiectiv îndeplinirea celei de a doua condiții prin raportare la argumentele de individualizare a sancțiunii aplicate reținute cu privire la condiția cazului bine justificat.

Contrar susținerilor recurentei, și în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, îndeplinirea condiției "paguba iminenta" este susținută de faptul că, prin raportare la cuantumul ridicat al amenzii în cuantum de 1.000.000, cuantum care depășește veniturile obținute de persoana sancționată, executarea imediată a deciziei ASF este evident de natură să producă consecințe negative în patrimoniul intimatului, un prejudiciu material viitor și cert, astfel că, efectele executării din oficiu ale actelor administrative sunt contrabalansate de cuantumul ridicat al amenzii contravenționale aplicate intimatului. Așa fiind, instanța supremă reține că, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește analiza îndeplinirii condiției pagubei iminente.

Totodată, cu privire la admisibilitatea cererii de suspendare, Înalta Curte reține că, deși unul dintre principiile dreptului administrativ este acela al executării din oficiu a actelor administrative întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate, atâta timp cât instanța de judecată, urmare a contestării actului administrativ, este în curs de verificare a legalității acestuia, apare ca fiind mai echitabil ca acesta să nu-și producă efectele asupra celor vizați, atunci când îndoielile privind legalitatea actului de impunere sunt suficiente și serioase.

Echilibrarea intereselor părților poate fi privită și ca o aplicație particulară a principiului proporționalității consacrat de art. 5 din TCE ca principiu general al sistemului comunitar, cu semnificația că în soluționarea cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal instanța de judecată trebuie să analizeze dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de impunere până la pronunțarea instanței de fond este sau nu mai puternic decât interesul statului de a se executa actul la scadență, chiar înainte ca instanțele să se pronunțe asupra legalității sale.

Nu în ultimul rând, această măsură, a suspendării actului administrativ, se impune și pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, având în vedere că până la pronunțarea instanței de contencios administrativ în mod definitiv asupra legalității și temeiniciei actului administrativ va trece o anumită perioadă de timp.

Astfel, în raport de considerentele de fapt și de drept reținute anterior, Înalta Curte va respinge criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 1087 din 7 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.