ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2096/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 99 din 05.02.2020 (comunicată pe data de 05.03.2020 prin C. N. Poșta Română) deoarece aceasta este nelegală, adoptată cu tardivitate în dosarul nr. x/2019format în baza petiției (cererii/sesizării) nr. 3627/26.06.2019 soluționată și comunicată în afara termenului legal instituit de art. 20 alin. (7)±(8) și cu încălcarea inclusiv a dispozițiilor O.G, nr. 27/2002 dar și a art. 1+2, corelat cu art. 7+8 al Legii nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare (și ulterior modificată și completată prin Legea nr. 212/2018); constatarea discriminării sale (dar și a mai multor fapte de discriminare îndreptate împotriva mai multor angajați ai S.C. B. S.R.L.) așa cum a formulată sesizarea nr. 3627 din 26.06.2019 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 din motivele arătate (în fapt și în drept) în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L.; sancționarea Colegiului director (și implicit a CNCD) pentru discriminare și acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 RON și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și sancționarea pentru discriminare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnității și onoarei în cuantum de 1.000.000 RON și pentru refuzul de soluționare al plângerii prealabile nr. 570/28.01.2020 și plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

2.1. Aspecte procesuale

Prin notele de ședință depuse la data de 13.11.2020 reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor întregii O.G. nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 07.03.2014 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3)^-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 5H53, art. 73, art. 126, art. 128-G29 din Constituție.

Recurentul a considerat că excepțiile de neconstituționalitate invocate sunt admisibile raportat la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 fiind respectate condițiile de admisibilitate.

Drep urmare, a concluzionatin sensul neconstituționalității dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare, raportat la dispozițiile constituționale menționate, ce contravin și Convenției Europene a Drepturilor Omului precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului de la New York din 1948, și sesizarea Curții Constituțională a României.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 407 din 26 martie 2021 a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și in consecință, a sesizat ă Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a restului dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 ca neîntemeiată.

A admis excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată și a respins al doilea capăt al cererii de chemare în judecată ca inadmisibil.

De asemenea, a respinge excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a respins cererea de anulare a Hotărârii nr. 99/05.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, instanța a reținutt că reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 în ansamblul său arătând că dispozițiile acestui act normativ contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 51-53, art. 73, art. 126, art. 128-129 din Constituția României.

A reținut instanța că, în cauză, C.N.C.D. nu a realizat o analiză pe fond a existenței faptelor de discriminare invocate de reclamant ci a constatat că aspectele deduse soluționării au ca izvor modul de încheiere și executare a unor contracte de muncă situație în care competența ar reveni instanței de judecată.

În consecință, singurele dispoziții în privința cărora instanța poate identifica o legătură cu soluționarea cauzei sunt cele ale art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, dispoziții care stabilesc competența și procedura de soluționare de către CNCD a sesizărilor care îi sunt adresate, dispoziții care instituie în mod indirect și excluderea competenței cu privire la împrejurări care intră în sfera de competență a instanțelor specializate.

În consecință, instanța a constatat că este îndeplinită condiția legăturii dintre excepția invocată și soluționarea litigiului exclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Cu privire la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate:

În raport de faptul că forma actuală a Legii 47/1992, instanța a constatatc că cererea de suspendare este neîntemeiată.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului 2 al cererii de chemare în judecată:

Curtea a reținut că, prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat să constate discriminarea sa precum și a altor angajați ai S.C. B. S.R.L. conform sesizării nr. 3627/26.06.2019 care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019.

Din cuprinsul dosarului administrativ reiese că reclamantul împreună cu alți doi petenți s-au adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu o petiție prin care au sesizat săvârșirea unor fapte de discriminare de către societatea B. S.R.L..

Instanța a ami reținut că, chiar dacă ar constata lipsa de fundament a celor stabilite prin decizia nr. 99/05.02.2020, aceasta nu va putea proceda la analiza petiției pe fond, stabilind existența sau inexistența unei discriminări, în condițiile în care CNCD nu a realizat o astfel de verificare, ci ar urma să stabilească obligația CNCD de a soluționa petiția reclamantului.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, instanța reținut că pârâtul B. S.R.L. a invocat excepția autorității de lucru judecat arătând în motivarea acesteia că chestiunea litigioasă a fost deja tranșată de Tribunalul București în cadrul dosarului nr. x/2019

Astfel, față de primul capăt al cererii de chemare în judecată prin intermediul căruia reclamantul a solicitat anularea hotărârii CNCD nr. 99/05.02.2020, instanța a reținut că nu se poate reține existența autorității de lucru judecat în raport de faptul că nu a existat un alt litigiu în cadrul căruia să fie analizată legalitatea acestui act.

Cu privire la cererea de anulare a hotărârii CNCD nr. 99/05.02.2020, instanța a reținut că prin această hotărâre, CNCD a admis excepția de necompetență materială cu privire la soluționarea sesizării adresate de petenți, astfel că pentru a adopta această soluție CNCD a avut în vedere faptul că aspectele sesizate de petenți privesc modul de încheiere și executare a unor raporturi de muncă iar verificarea acestora revine în competența instanței de judecată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că aspectele sesizate au făcut obiectul unei cereri de chemare în judecată.

Reține prima instanță că soluția adoptată de C.N.C.D. cu privire la necompetența sa este confirmată și de faptul că pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale s-a aflat dosarul nr. x/2019 iar, prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul acestei cauze reclamantul a sesizat în esență aceleași aspecte care au făcut obiectul petiției adresate CNCD. De asemenea, în cadrul acestui litigiu unul dintre capetele de cerere viza constatarea existenței unei discriminări, înlăturarea situației create și acoperirea prejudiciului cauzat.

Or, prin sentința civilă nr. 5679/21.10.2019 prin care dosarul a fost soluționat în primă instanță, devenită definitivă prin decizia nr. 5100/18.12.2020 a Curții de Apel București s-a stabilit: "În analiza principiului nediscriminării instanța de judecată trebuie să aibă în vedere compararea unor situații identice s au asemănătoare. Or, în speță reclamanții nu au indicat și dovedit elemente care să contureze aceste situații. Așadar, nefiind vorba de situații identice sau semănătoare, apare inutilă analiza existenței unei eventuale discriminări între diferiți salariați ai pârâtei, fiecare salariat raportându-se, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, la propriul contract individual de muncă încheiat".

Conchide instanța, în sensul că, raționamentul avut în vedere de CNCD pentru adoptarea hotărârii nr. 99/05.02.2020 a fost ulterior validat prin considerentele sentinței civile nr. 5679/21.10.2019.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Deciziei nr. 407 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., in condițiile art. 483 C. proc. civ.

Prin calea extraordinară de atac promovată, recuretul A., invocând cazurile de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. casarea încheierii recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea excepției de neconstituționalitate a întregii i O.G. nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 07.03.2014 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3)^-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 5H53, art. 73, art. 126, art. 128-G29 din Constituție astfel cum a fost formulată și sesizarea Curții Constituționale.

În esență, recurentul a arătat că prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 obligă instanța în fața căreia este formulată cererea de sesizare doar la verificarea condițiilor de admisibilitate și nu la analiza conformității textelor criticate cu cele constituționale, această din urmă analiză fiind legal stabilită exclusiv în sarcina instanței de contencios constituțional.

Astfel, în opinia recurentului, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție, prin soluția de respingere a excepției instanța de fond substituindu-se Curții Constituționale, iar încheierea a fost pronunțată, pe de o parte, cu depășirea atribuțiile puterii judecătorești, iar, pe de altă parte, urmare aplicării greșite a normelor de drept material, inclusiv prin încălcarea dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, a subliniat recurentul că, în ipoteza în care prima instanță a apreciat ca inadmisibilă excepția invocată, respingând cererea de sesizare, prin invocarea viciului nemotivării, o astfel de soluție este una nelegală în considerarea faptului că nu era necesară motivarea cererii, întrucât atributul verificării neconformității cu textele constituționale a normelor față de care a fost invocată excepția de neconstituționalitate aparține, în integralitate, Curții Constituționale a României.

O altă critică formulată în recurs a vizat maniera în care prima instanță a aplicat prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, recurentul susținând că excepția de neconstituționalitate invocată era admisibilă, fiind întrunite cumulativ condițiile reglementate de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care se impunea admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale cu excepția ce viza neconstituționalitatea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în integralitatea sa.

În ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei, recurentul a solicitat admiterea recursului, apreciind că sunt întrunite toate condițiile, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

A susținut că nu s-a discutat fondul cauzei, fiind astfel privat de dreptul la contradictorialitate, întrucât s-a discutat efectiv inadmisibilitatea capătului 2 de cerere, iar nu și restul acțiunii. Mai mult, prima instanță și-a depășit limitele de învestire, sens în care invocă art. 397 din C. proc. civ., întrucât a făcut referire la o sentință definitivă a curții de apel care viza conflicte de muncă, cu toate că nu fusese învestită cu o astfel de cerere, ci doar cu anularea unui act ce emana de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul-reclamant a solicitat, de asemenea, ca în ipoteza în care partea adversă va solicita cheltuieli de judecată, instanța să dispună cenzurarea acestora, având în vedere că, deși obiectul dosarului vizează anularea unui act administrativ ce emană de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 s-a impus completarea cadrului procesual pasiv și cu această societate.

Față de cele susținute, a pus concluzii de admitere a ambelor recursuri, precum și a cererii de intervenție accesorie, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

1.4. Aspecte procesuale

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de petentul A..

Înalta Curte, prin încheierea din 12 ianuarie 2022, a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A. și, în consecință, sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

La data de 10 ianuarie 2022, s-a formulat cererea de intervenție accesorie formulată de petenta C..

Prin încheierea din 12 ianuarie 2022, Înalta Curte a încuviințat în principiu cerere de intervenție accesorie, raportat la scopul și obiwectivele asociației.

1.5. Apărările părților

Legal citată, intimata – pârâtă B. S.R.L.,prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, a solicitat respingerea recursurilor declarate de recurentul – reclamant și a cererii de intervenție, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, conform documentelor justificative pe care le depune la dosar.

1.5 Procedura în fața instanței de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs, a cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și cea de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 16 iunie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 6 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

In conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, modificat și completat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal s-a format dosarul asociat nr. x/2020, având drept obiect cererile de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulat de recurentul A..

III. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamatul A., sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Este de mențioant că, Înalta Curte va avea în vedere, în sensul că obiectul căilor de atac promovate îl reprezintă soluția primei instanțe, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale în integralitatea sa, precum și faptul că nu s-a discutat fondul cauzei.

În ceea ce privește criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, întrucât, în cauză, nu poate fi reținută incidența unei încălcări, de către prima instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești, astfel cum au fost acestea trasate, în materia incidentă, prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuție se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative (privite lato sensu), așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

Or, în speță, nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune a instanței de fond în atribuțiile Curții Constituționale câtă vreme instanța s-a pronunțat, din perspectiva admisibilității excepției, exclusiv în limitele verificărilor trasate prin alin. (1) – (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, reținând doar faptul că nu este întrunită condiția existenței unei legături între totalitatea prevederilor pretins neconstituționale și obiectul acțiunii cu care instanța de fond a fost învestită, întrucât nu a fost indicată de către reclamanți maniera în care eventuală declarare a neconstituționalității legii ar influența modul de soluționare a acțiunii.

Înalta Curte reține, că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele cerințe:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale,

- dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Totodată, din cuprinsul normativ al prevederilor art. 29 alin. (5) prima teză din Legea nr. 47/1992, rezultă că incumbă instanței în fața căreia a fost invocată excepția competența de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile aferente sesizării Curții Constituționale, în acest sens fiind, de altfel și jurisprudența instanței de contencios constituțional (Decizia Curții Constituționale nr. 1571/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 60 din 25 ianuarie 2012, par. 5).

În raport de astfel de aspecte, verificarea îndeplinirii condiției legăturii excepției invocate cu cauza intră în sfera de competența a instanței în fața căreia a fost invocată, motiv pentru care nu se poate reține depășirea, de către prima instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nefiind realizat de către aceasta niciun demers ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat.

Este mai mult decât evident că instanța in mod corect a constatat că este îndeplinită condiția legăturii dintre excepția invocată și soluționarea litigiului exclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie dedusă din aptitudinea prevederilor legale ce fac obiectul excepției de a influența litigiul aflat pe rolul instanței, impunându-se o analiză în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului litigios și a stadiului concret în care se află disputa contencioasă.

Or, în acord cu prima instanță, în raport de textele normative ce fac obiectul cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în fața primei instanțe și de obiectul cauzei principale (expus anterior), instanța de control judiciar apreciază că, pe baza aspectelor evocate de recurent în fața primei instanțe, nu poate fi decelată o legătură a excepției invocate cu soluționarea cauzei pendinte pentru restul dipozițiilor O.G. nr. 137/2000.

Legătura la care face trimitere art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie să existe pentru însăși sesizarea Curții Constituționale, nu trebuie să fie generată de simpla tangență a normelor cu soluționarea cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituționalitate, odată dezlegate de Curtea Constituțională, să aibă aptitudinea de a influența soluția ce se va pronunța în cauză. Cu alte cuvinte, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă un efect direct și concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune existența unei legături efective între normele contestate și soluția ce urmează a se pronunța în cauză, aptă a permite ca aspectele statuate prin decizia Curții să genereze concret astfel de efecte în cauză.

Totodată, Înalta Curte subliniază că aspectele învederate prin memoriile de recurs, prin care recuretul tind la a justifica o legătură între normele în privința cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate și obiectul cauzei, ce nu au fost invocate în fața primei instanțe, nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea și din apărările formulate în față primei instanțe.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prima instanță nu a reținut viciul nemotivării acesteia, ci a evaluat legătura dintre excepție și obiectul cauzei inclusiv din perspectiva justificărilor furnizate de titularii unei astfel de cereri, demers pe care instanța de control judiciar îl apreciază ca fiind conform spectrului verificărilor ce incumbau, potrivit art. 29 alin. (5) prima teză din Legea nr. 47/1992, instanței de fond.

Nefondate sunt și argumentele recurentului prin care acesta susține o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, din perspectiva prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, din conținutul aspectelor reținute rezultă că dreptul la apărare a fost respectat, acesta având posibilitatea de a-și susține, în condiții de contradictorialitate, cererea formulată.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", nu poate fi reținut.

Contrar susținerilor recurentului, la data de 05.03.2021 instanța de fond a reținut cauza în pronunțare asupra tuturor aspectelor discutate la acel termen si la termenele anterioare. Totodată, instanța a amânat pronunțarea, acordând termen în vederea depunerii concluziilor scrise, (a se vedea în acest sens incheiarea de ședința din 05.03.2021).

În privința, criticilor recurentului, cu privire la solicitarea de suspendare a acestuia, raportat la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța corect s-a raportat la Legea nr. 47/1992.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestata în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, in luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Astfel, rămâne la altitudinea instanței să aprecieze în ce măsura consideră oportuna aplicarea măsurii de suspendare facultativă a judecații, față de împrejurările concrete ale cauzei.

De asemenea, nefondate sunt și criticile subsumate de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța fondului a reținut că, in cauză C.N.C.D. nu a realizat o analiză pe fond a existenței faptelor de discriminare invocate de reclamant ci a constatat că aspectele deduse soluționării au ca izvor modul de încheiere și executare a unor contracte de muncă situație în care competența ar reveni instanței de judecată.

Mai mult decât atât, cum bine a punctatat ibnstanța fosnului, prin sentința civilă nr. 5679/21.10.2019 prin care dosarul a fost soluționat în primă instanță, devenită definitivă prin decizia nr. 5100/18.12.2020 a Curții de Apel București s-a stabilit:

"În analiza principiului nediscriminării instanța de judecată trebuie să aibă în vedere compararea unor situații identice s au asemănătoare. Or, în speță reclamanții nu au indicat și dovedit elemente care să contureze aceste situații. Așadar, nefiind vorba de situații identice sau semănătoare, apare inutilă analiza existenței unei eventuale discriminări între diferiți salariați ai pârâtei, fiecare salariat raportându-se, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, la propriul contract individual de muncă încheiat".

Or, raționamentul avut în vedere de CNCD pentru adoptarea hotărârii nr. 99/05.02.2020 a fost ulterior validat prin considerentele sentinței civile nr. 5679/21.10.2019.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 4, 5 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală.

Înalta Curte mai reține că, în condițiile în care recursul declarat de către recurent a fost respins ca nefondat, aceeași soluție se impune și în ceea ce privește cererea de intervenție formulată de cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C., în partea prin care a dedus judecății aceleași apărări ca partea în favoarea căreia a intervenit.

Prin urmare, nu se mai justifică nici analiza distinctă a motivelor de fapt și de drept arătate prin cererea de intervenție, în cauză fiind suficientă cercetarea lor astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării căii de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte va respinge cererea de intervenție accesorie, ca ca neîntemeiată.

De asemenea, în raport de soluția pronunțată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentului - reclamant în prezenta cauză, Înalta Curte îi va obliga pe acesta la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate.

Va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată și va obliga recurentul la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 407 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată.

Obligă recurentul la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.