Decizia nr. 722/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 392/2019 a Tribunalului Bacău

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bacău – secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 27921,98 RON, reprezentând daune materiale, constând în cheltuieli de deplasare, onorarii de avocat efectuate în dosarele penale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse de restrângerea dreptului de circulație prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și mai apoi țara, durata nejustificată de o lună a procedurii și consecințele asupra vieții reclamantei și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău: Prin sentința civilă nr. 392 din 7 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată de pârât și, în consecință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă: Prin decizia nr. 443 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău – secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 392 din 7 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Bacău. A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău a declarat recurs. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu reținere spre judecare și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează în esență următoarele aspecte: Astfel, se susține că instanța de apel a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, considerând că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al disponibilității atunci când a admis excepția inadmisibilității fără să o pună în discuția părților sub toate aspectele invocate, prezentând motivarea abia în considerentele hotărârii. Cum reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului moral și material produs, recurentul-pârât a arătat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. și art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968). Din această perspectivă a invocat răspunderea statului în caz de erori judiciare, respectiv: 1. răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere; 2. răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială; 3. răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare și sancționează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraților, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanți la procesul penal sau chiar al altor autorități cu care colaborează instanțele. Se apreciază că în cazul în care eroare judiciară se datorează faptelor unor asemenea persoane sau autorități, răspunderea statului va deriva direct din textul constituțional. De asemenea, a mai precizat că în practica judiciară s-a statuat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Totodată, în jurisprudență s-a reținut că ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, întrucât legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant. Prin urmare, se învederează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 și următoarele C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita acoperirea unui prejudiciu de acesta natură. Prin urmare, se arată că, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și, nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant și electa una via, recurentul-pârât solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Printr-o altă critică a susținut că intervine excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în ipoteza în care instanța apreciază că pretențiile reclamantului pot fi analizate prin prisma prevederilor privind răspunderea civilă delictuală. Recurentul-pârât a mai arătat că, în virtutea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). Conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. S-a mai învederat că, instanța sesizată are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, susține recurentul voința reclamantei de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este de natură să confere și legitimare procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauza respectivă. Fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile privind răspunderea civilă, trebuia să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu. În cauza dedusă judecății, reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din CEDO sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii penale în care a fost implicată, precum și a încălcării drepturilor prevăzute în Convenție. S-a arătat că, reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru durata nerezonabilă a procesului penal desfășurat pe parcursul a 10 ani, că răspunderea pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare (în speță organele de urmărire penală) revine statului, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Recurentul susține că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Având în vedere dispozițiile art. 221 și 224 alin. (1) C. civ., precum și principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, recurentul apreciază că acest tip de răspundere este supusă unor reguli speciale, altele decât cele consacrate de C. civ., astfel încât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză, situație în care instanța de apel a interpretat greșit actele normative aplicabile în speța dedusă judecății.

Apărările formulate în cauză: La 10 martie 2021 intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 februarie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă și a fixat termen la 31 martie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentului pârât legat de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în raport de motivele de apel invocate și de obiectul dedus judecății. Astfel, în motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și 1373 C. civ. și art. 5 și 6 CEDO vizează "obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând daune materiale rezultate din dosarele penale în care a fost implicată reclamanta, precum și la plata sumei reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse de punerea sub acuzare și trimiterea eronată în judecată a acesteia, restrângerea dreptului de circulație a acesteia prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea și mai apoi țara, durata nejustificat de lungă a procedurii și consecințele acestora asupra vieții reclamantei" că, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă". Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat/argumentat soluția adoptată în condițiile în care în mod legal și corect a reținut că "prin încheierea de ședință de la termenul în care instanța de fond a rămas în pronunțare, aceasta a acordat cuvântul părților pe excepția inadmisibilității invocată de pârât, acesta susținând neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. După susținerea excepției, a existat o discuție între reprezentantul pârâtului și instanță, în sensul de a fi lămurit temeiul de drept invocat de reclamantă și temeiul în care s-a invocat excepția inadmisibilității, instanța concluzionând că pârâta consideră că ar fi în cazul special reglementat de C. proc. pen. Ulterior, având cuvântul, reprezentantul convențional al reclamantei a solicitat respingerea excepției, având în vedere faptul că temeiul de drept al acțiunii nu este cel prin raportare la care s-a invocat excepția inadmisibilității, întrucât partea s-a întemeiat pe răspunderea civilă delictuală. În același sens, al motivării soluției adoptate instanța de apel a reținut că "prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, aceasta a reținut în mod exhaustiv, temeiuri de drept cuprinse în C. proc. pen., art. 52 din Constituția României și art. 3 Protocolul 7 la CEDO, analizând capetele de cerere cu care a fost învestită, prin prisma excepției inadmisibilității. Nu apare în cadrul temeiurilor de drept avute în vedere de instanță, și cel pe care reclamanta și-a întemeiat cererea în principal, respectiv art. 1349 C. civ. Este de observat cu privire la această excepție faptul că prima instanță a apreciat ca inadmisibil primul capăt de cerere prin prisma dispozițiilor art. 276 C. pr.penală, capătul 2 de cerere atât prin prisma dispozițiilor art. 538 și 539 C.pr.penală cât și prin prisma Legii nr. 304/2004 și ale Legii nr. 303/2004, amintind în final și faptul că cercetarea acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 1349 C. civ. nu este posibilă". Or, raportat la motivele de apel formulate în cauză, instanța de apel a reținut că, "instanța de fond a procedat la respingerea acțiunii - a ambelor capete de cerere principale, ca inadmisibilă, pe temeiuri de inadmisibilitate nepuse în discuția părților. Se observă faptul că, la termenul la care instanța a rămas în pronunțare, părțile au pus concluzii doar pe excepția inadmisibilității invocată de pârât prin întâmpinare, care a vizat aplicarea condițiilor art. 504 C.pr.penală la speță. Instanța de fond nici măcar nu a pus în discuție inadmisibilitatea invocată de pârâtă cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor internaționale, care a fost și ea menționată în întâmpinare. Astfel, în contextul în care instanța a pus în dezbaterea contradictorie a părților excepția inadmisibilității prin raportare la dispozițiile din C. proc. pen., dar în motivare a avut în vedere alt fundament al excepției, a încălcat dreptul la apărare al părților, în special al reclamantei, care nu a putut avea în vedere, la momentul rămânerii instanței în pronunțare, un alt temei de drept care să fi atras respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, ci numai cel exclusiv pus în discuție". Înalta Curte mai reține că soluția adoptată a fost motivată și prin raportare la dispozițiile "alin. (4) al art. 14 C. proc. civ., potrivit cărora părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de instanță din oficiu, iar instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Un alt aspect esențial al principiului contradictorialității, astfel cum este acesta consacrat de C. proc. civ., este acela potrivit căruia instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive, de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii". Din această perspectivă, instanța de apel în mod legal a reținut "încălcarea acestui principiu, în condițiile în care, "instanța de fond și-a întemeiat soluția pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părților, astfel cum s-a arătat anterior. Astfel, au fost avute în vederea admiterii excepției, cu privire la primul capăt de cerere, chestiuni de procedură penală care nu au fost puse în dezbaterea părților, iar cu privire la capătul 2 de cerere, au fost avute în vedere chestiuni referitoare la legile speciale în materie judiciară, care din nou, nu au fost puse în discuția contradictorie a părților și nici nu au fost invocate de vreo parte din proces, nici de instanță din oficiu". Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel și-a motivat atât în drept cât și în fapt soluția adoptată, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și susținerile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat de recurent ca temei de drept al recursului, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză în condițiile în care,",instanța de fond și-a întemeiat soluția pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părților". Astfel, în raport de obiectul dedus judecății, de faptul că "instanța de fond și-a întemeiat soluția pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părților", Înalta Curte constată că în mod legal a reținut instanța de apel că: "chiar dacă în motivarea instanței se regăsește amintit și articolul privind răspunderea civilă delictuală, pe care reclamanta și-a fundamentat (parțial) acțiunea, se observă că nu aceasta a stat la baza respingerii acțiunii ca inadmisibilă și, în mod esențial, chiar și într-o ipoteză în care s-ar fi analizat excepția inadmisibilității prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, principul contradictorialității ar fi fost încălcat întrucât instanța de fond nu a pus în dezbatere decât argumentele prezentate de pârâtă (și nici acelea toate), fără a da posibilitatea reprezentantului reclamantei să își expună un punct de vedere cu privire la fundamentele excepției pe care instanța a respins acțiunea". Prin urmare, din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă.