ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2510/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Costești, în data de 10 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții Consiliul Local al Comunei Slobozia și Comuna Slobozia, prin primar, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Societatea A. S.A., prin lichidator judiciar B. și C. S.R.L., constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x la data de 10 mai 2017 de Societatea Profesională Notarială "D.", având ca obiect bunuri aflate în domeniul public al localității Slobozia, județul Argeș, respectiv castel de apă, puțul forat, conductă distribuție și aducțiune și suprafața de 684 mp, pe care acestea sunt situate, precum și drumul comunal pietruit D.C. 85 "de la izlaz la fostul ISMA", cu o lungime de 1,78 km și lățimea de 4 m; rectificarea cărții funciare, în sensul radierii din C.F. nr. x a localității Slobozia, nr. cadastral x și C.F. nr. x, nr. cadastral x, a imobilelor domeniu public, respectiv castel de apă, puțul forat, conductă distribuție și aducțiune, situate pe suprafața de 684 mp, precum și drumul comunal pietruit D.C. 85 "de la izlaz la fostul ISMA", cu o lungime de 1,78 km și lățimea de 4 m; obligarea pârâților la dezmembrarea imobilului ce constituie proprietatea domeniului public al Comunei Slobozia, iar în caz de refuz, autorizarea reclamanților la efectuarea procedurilor pe cheltuiala pârâților. Prin sentința civilă nr. 345 din 16 aprilie 2018, Judecătoria Costești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș – secția civilă, în data de 26 aprilie 2019, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 209 din 13 iulie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis cererea expertului E. de majorare a onorariului cu suma de 500 RON, în sarcina reclamantei Comuna Slobozia, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliul Local al Comunei Slobozia și a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Comuna Slobozia, în contradictoriu cu pârâții Societatea A. S.A. - prin Lichidator Judiciar B., și C. S.R.L., a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 10 mai 2017 de Societatea Profesională Notarială "D." cu privire la terenul în suprafață de 684 mp și a dispus rectificarea CF nr. x a localității Slobozia, în sensul radierii mențiunii privind această suprafață de teren și construcțiile C1 (stație de pompare) în suprafață construită la sol de 31 mp și C2 (rezervor apă) în suprafață construită la sol de 31 mp, a dispus obligarea pârâtei C. S.R.L. să dezmembreze imobilul ce constituie domeniul public al reclamantei, iar în caz de refuz, a autorizat pe reclamantă să efectueze această procedură pe cheltuiala pârâtei.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1926/2021 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 209 din 13 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș – secția civilă, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 21 iulie 2021 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr.

Prin cererea de recurs, pârâta C. S.R.L., prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998, din perspectiva în care, în opinia acesteia, h]otărârea nr. 24 din 22 septembrie 1999, emisă de Comuna Slobozia și publicată în Monitorul Oficial al României din 16 august 2002 nu include castelul de apă și nici terenul în suprafață de 684 mp. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, care a statuat că, dată fiind destinația și utilitatea construcțiilor situate pe suprafața menționată în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată, în raport cu conținutul art. 3 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 213/1998, dar și cu prevederile H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor domeniului public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, și cu inventarul bunurilor aflate în domeniul public al județului Argeș din Anexa nr. 83 la H.G. nr. 447/2002, sistemele de alimentare cu apă, împreună cu terenurile aferente și drumurile comunale care duc la acestea, aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, reținând că nu sunt necesare alte documente care să completeze hotărârile de Guvern de inventariere a terenului din litigiu, câtă vreme, prin lege, construcțiile de acest gen au fost declarate de utilitate/de interes public. Pe de altă parte, pct. III al Anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică enumeră, în mod exemplificativ, bunurile aflate în domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor. În același sens, este și Hotărârea nr. 548 din 8 iulie 1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, care, la pct. I, stipulează că normele tehnice reglementează modul unitar de întocmire a inventarului bunurilor care pot alcătui domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, Anexa nr. 3 a Hotărârii nr. 548 din 8 iulie 1999 are doar caracter orientativ, așa cum evidențiază și titulatura, context în care, instanțele de fond au dat o interpretare mult prea largă noțiunii de bunuri care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor, în contradicție cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2) teza I care vizează dreptul de proprietate privată. Or, deși potrivit dispozițiilor legale în vigoare, terenurile pot fi individualizate prin inventariere, imobilul ce face obiectul litigiului nu a parcurs această procedură de inventariere. Mai mult, imobilul teren în suprafață de 684 mp nu era exploatat, aflându-se într-un stadiu avansat de degradare, iar bunurile amplasate pe acesta necesitau investiții pentru readucerea la nivel de funcționare, investiție pe care autoritățile locale nu erau dispuse să le efectueze și nici nu aveau resursele necesare să le realizeze. Protecția dreptului de proprietate privată este reglementată și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conceptul de "bun" este unul autonom, care include atât "bunurile actuale", cât și activele, iar dreptul de proprietate asupra terenului cumpărat de recurentă este un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că privarea de "proprietate" poate apărea și în situațiile în care nu a existat o decizie formală de stingere a drepturilor individuale, însă impactul asupra dreptului de proprietate al reclamantului produs de un set de măsuri aplicate de autoritățile publice poate fi asimilat unei exproprieri, context în care a statuat că se impune ca instanța națională să analizeze, în mod corect și complet, situația de fapt. Principiul legalității presupune, de asemenea, ca dispozițiile aplicabile ale dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, or, incertitudinea legislativă, administrativă sau decurgând din practicile aplicate de autorități, reprezintă elemente care trebuie luate în considerare la aprecierea comportamentului statului [astfel cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Broniowski împotriva Poloniei (MC), pct. 151]. În cauza pendinte, în cuprinsul centralizatorului privind suprafețele rezultate din măsurători aflate în patrimoniul A. S.A., anexă a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 14 mai 1996, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, era menționată întreaga suprafață de teren, în timp ce în cuprinsul Hotărârii nr. 24 din 26 octombrie 1999, emisă de Consiliul Local al Comunei Slobozia, privind inventarierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei Slobozia, județul Argeș, emisă ulterior, nu figurează construcția castel de apă și nici suprafața de 684 mp. 5. Apărările formulate în cauză În data de 22 septembrie 2021, intimata-reclamantă Comuna Slobozia a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON. În data de 01 octombrie 2021, intimata-pârâtă B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanta Comuna Slobozia, prin primar. 6. Procedura de filtru Prin încheierea din 04 mai 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Comuna Slobozia și a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1926/2021 din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, în raport cu dispozițiile legale incidente, se constată următoarele: Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată întrucât instanța de apel a reținut eronat incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998, achiesând la concluziile primei instanțe, deși Hotărârea nr. 24 privind inventarierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Slobozia, jud. Argeș, nu include castelul de apă și terenul de 684 mp, iar Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 548 din 8 iulie 1999 privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, municipiilor și județelor, precum și pct. III al Anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic, au caracter exemplicativ, orientativ, sens în care bunurile incluse în aceste documente nu trebuie neapărat să alcătuiască domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor. Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă, reclamanții Consiliul Local al Comunei Slobozia și Comuna Slobozia, prin primar, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. S.A. și C. S.R.L., să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.05.2017 la Societatea Profesională Notarială D. cu privire la bunurile ce reprezintă domeniul public al localității Slobozia, jud. Argeș, respectiv castelul de apă, puțul forat, conducta de distribuție și aducțiune și suprafața de 684 mp, pe care acestea sunt situate, precum și drumul comunal pietruit DC 85 "de la izlaz la fostul ISMA" cu o lungime de 1,78 km și lățimea de 4 m; rectificarea cărților funciare nr. x și nr. y ale localității Slobozia, în sensul radierii bunurilor anterior menționate, precum și obligarea pârâților la dezmembrarea imobilului ce constituie proprietatea domeniului public al Comunei Slobozia, iar în caz de refuz, să fie autorizați reclamanții să efectueze această procedură, pe cheltuiala pârâților. Prin sentința nr. 209 din 13 iulie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis, în parte, acțiunea și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.05.2017 cu privire la terenul de 684 mp, a dispus rectificarea CF nr. x a localității Slobozia, în sensul radierii mențiunii privind această suprafață de teren și construcțiile C1 (stație de pompare) în suprafață construită la sol de 31 mp și C2 (rezervor apă) în suprafață construită la sol de 31 mp și a obligat-o pe pârâta C. S.R.L. să dezmembreze imobilul ce constituie domeniul public al reclamantei, iar în caz de refuz, a autorizat-o pe reclamantă să efectueze această procedură pe cheltuiala pârâtei. În ceea ce privește drumul comunal DC 85 "de la izlaz la fostul ISMA, cu o lungime de 1,78 km și lătimea de 4 m", față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, prima instanță a constat că reclamanta nu a făcut dovada acestuia. Pârâta C. S.R.L. a declarat apel împotriva acestei hotărâri, însă soluția de admitere în parte a acțiunii în constatare nulitate act juridic pronunțată de prima instanță a fost menținută în calea de atac a apelului, reținându-se, în esență, că bunul în litigiu aparține domeniului public, iar construcțiile edificate pe acest teren sunt de utilitate publică, acesta fiind motivul pentru care nu au fost incluse în contractul de vânzare-cumpărare. Prin memoriul de recurs, printr-o primă critică nefondată, recurenta a imputat instanței de apel reținerea eronată a incidenței în speță a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Potrivit art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998, "(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (4) Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean." În raport cu aceste dispoziții legale, bunurile în litigiu, așa cum au fost individualizate prin raportul de expertiză și în raport cu destinația lor, de bunuri de uz sau interes public, aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, făcând obiectul unei clauze legale de inalienabilitate, prevăzute de art. 3 și anexa la Legea nr. 213/1998, sens în care nu puteau fi dobândite prin convenție. În acest sens, prin chiar clauza prevăzută la art. 2.1.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.05.2017, pârâții au prevăzut expres că din suprafața de 15.897 mp (suprafața din acte 15.127 mp), teren din categoria "curți construcții" situat în intravilanul Comunei Slobozia, jud. Argeș, identificată cu nr. cadastral x și înscrisă în cartea funciară nr. x a localității Slobozia, construcțiile C1 (stație de pompare) în suprafață construită la sol de 31 mp și C2 (rezervor de apă), în suprafață construită la sol de 31 mp, existente pe teren conform documentației cadastrale, nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acestea se află în proprietatea Primăriei Slobozia. Contrar susținerilor recurentei, caracterul de bun aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale îi era cunoscut încă de la data încheierii contractului de vânzarer-cumpărare nr. x/10.05.2017. Totodată, apartenența la domeniul public al reclamantei rezultă și din Hotărârea Consiliului Local nr. 24/26.10.1999, anexa privind bunurile incluse în această categorie fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 609 bis din 16 august 2002, unde la poziția 54 sunt menționate "Castel de apă. Puț forat. Conducte distribuție și aducțiune. Mijloace fixe – Castel de apă" în suprafață de 684 mp. În același sens, în mod judicios, curtea de apel a reținut că potrivit Hotărârii nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea bunurilor domeniului public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, precum și Anexei nr. 83 la H.G. nr. 447/2002, sistemele de alimentare cu apă, împreună cu terenurile aferente și drumurile comunale care duc la acestea, aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, reținând că nu sunt necesare alte documente care să completeze hotărârile de Guvern de inventariere a terenului din litigiu, câtă vreme, prin lege, construcțiile de acest gen au fost declarate de utilitate/de interes public. Recurenta a mai susținut că Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 548 din 8 iulie 1999, precum și pct. III al Anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic, au caracter exemplicativ, orientativ, sens în care bunurile incluse în aceste documente nu trebuie neapărat să alcătuiască domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, iar în lumina acestor dispoziții legale, instanțele de fond au dat o interpretare largă categoriei de bunuri care alcătuiesc domeniul public al comunei în contradicție cu art. 44 alin. (1) și (2) teza I din Constituție. Critica este nefondată și nu este de natură să schimbe soluția adoptată în cauză. În esență, recurenta critică înscrierea celor două construcții C1 și C2 și a terenului aferent în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei, considerând că această măsură și soluția instanțelor de fond contravin dispozițiilor constituționale anterior indicate. Aceste susțineri nu pot fi reținute, întrucât prevederile Legii nr. 213/1998 reprezintă o concretizare a dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituție, republicată, potrivit cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică". Din aceste dispoziții constituționale rezultă că societățile comerciale nu pot deține în proprietate bunuri ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, ci doar în regim de concesionare sau de închiriere. Pe de altă parte, în anexa Legii nr. 213/1998, în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituție, republicată, care permite legiuitorului să stabilească, prin lege organică, și alte bunuri care fac parte din domeniul public, în afara celor prevăzute expres de Constituție, sunt considerate ca bunuri aparținătoare domeniului public și "rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente". Ca atare, aceste bunuri nu puteau intra în proprietatea unei societăți comerciale, întrucât apartenența terenului pe care se află construcțiile de interes/utilitate publică împiedică transformarea posesiei exercitate în baza procesului-verbal de bună vecinătate invocat de recurenta-pârâtă. Recurenta a denunțat și o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, potrivit cu care "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului international. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." În susținerea acestei critici, recurenta argumentează că în centralizatorul privind suprafețele rezultate din măsurători aflate în patrimoniul A. S.A., anexă a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/14.05.1996 figurează înscrisă întreaga supragață de teren, în timp ce Hotărârea nr. 24/26.10.1999 nu conține nici construcția intitulată castel de apă și nici suprafața de 684 mp. Pentru a răspunde criticii privind ingerința în dreptul de proprietate al recurentei, este necesar a sublinia că, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de contencios european a reținut că un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se referă la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. De asemenea, a reținut că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor Convenției, noțiunea de "bunuri" poate include atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecký împotriva Slovaciei nr. 44.912/98, 28 septembrie 2004, § 35). Or, în cauza dedusă judecății, dreptul de proprietate al recurentei-pârâte asupra bunurilor în litigiu nu a fost stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.05.2017, în cuprinsul căruia, la art. 2.1.3 pârâtele, în calitate de părți contractante, au prevăzut expres că din suprafața de 15.897 mp (suprafața din acte 15.127 mp), construcțiile C1 (stație de pompare) și C2 (rezervor de apă) existente pe teren conform documentației cadastrale, nu fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acestea se află în proprietatea Primăriei Slobozia. Prin urmare, contrar criticii recurentei, aceasta nu deține bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar toate bunurile în litigiu figurează în inventar ca aparținând domeniului public al Comunei Slobozia, aspect cunoscut de recurentă de la data încheierii convenției. De asemenea, recunoașterea limitelor de către riverani nu reprezintă titlu de proprietate pentru terenul pe care se află construcții de interes public ori de utilitate publică, cum este cazul în speță. Pentru aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate de recurentă sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.