ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 728/2023

HOTĂRÂRE

22.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 728/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2022, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat contestație împotriva deciziilor de sancționare disciplinară: avertisment scris nr. 92/01.02.2022; 93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 și decizia de sancționare disciplinară emisă la 07.03.2022 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin sentința civilă nr. 1394 din 30 iunie 2022, Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă a declinat, în favoarea Tribunalului Ilfov, competența de soluționare a acțiunii, reținând, în esență, următoarele:

Din verificarea actului de identitate al reclamantului, efectuată de instanță în ședința publică din 16.06.2022, a rezultat că acesta are domiciliul legal în Târgoviște, jud. Dâmbovița, la adresa indicată în cuprinsul acțiunii.

Conform raportului de investigații, întocmit de C. S.R.L., reclamantul are reședința efectivă în comuna Chiajna, sat Dudu, localitate în care reclamantul are domiciliul efectiv aproximativ din anul 2020. De altfel, și lucrătorii la magazinul din apropierea locuinței au semnalat prezența acestuia în zonă, aproximativ de la începutul anului.

Dreptul comun în materia conflictelor de muncă este reprezentat de art. 269 Codul Muncii.

Din punct de vedere procesual, dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu, așa cum rezultă din conținutul art. 85 și urm. C. proc. civ., este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

Concluzionând, tribunalul a avut în vedere că în determinarea instanței competente să soluționeze o cauză, nu se are în vedere domiciliul legal al persoanei ce se adresează instanței, ci locul în care locuiește efectiv pe o perioadă relativ îndelungată. Or, din raportul de investigații a rezultat că reclamantul locuiește în Chiajna din anul 2020, ceea ce dovedește faptul că acesta are reședința efectivă în acea localitate și nu în Târgoviște, așa cum a indicat în cererea de chemare în judecată.

Pe rolul Tribunalului Ilfov – secția civilă cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2924 din 10 noiembrie 2022, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței; a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat pricina la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În fundamentarea acestei sentințe, în aplicarea art. 269 alin. (1) și alin. (2) din Codul Muncii, art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, s-au reținut, în esență, următoarele:

Între părțile litigante a fost încheiat contractul individual de muncă nr. x/11.07.2019, raporturile de muncă încetând prin emiterea Deciziei din data de 07.03.2022 prin care reclamantului i-a fost desfăcut, ca sancțiune disciplinară, contractul individual de muncă.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale care reglementează domiciliul și reședința persoanei fizice instanța a constatat că schimbarea adresei de domiciliu reprezintă o opțiune a persoanei fizice, simpla stabilire a unei reședințe neputând echivala, prin sine însuși, cu schimbarea domiciliului în lipsa unor elemente din care să rezulte fără echivoc această intenție, cu atât mai mult această concluzie neputând fi trasă prin raportare la faptul că reclamantul a locuit ori locuiește perioade mai scurte ori mai lungi de timp la o adresă din comuna Chiajna, în condițiile în care acesta susține că domiciliul său este cel inserat în cartea de identitate.

Nu se poate pretinde reclamantului să făcă dovada situației sale locative în condițiile în care acesta nu pretinde că locuiește la altă adresă decât cea de domiciliu sau că aceasta din urmă nu reprezintă locuința sa principală.

Având în vedere că legislația face distinția clară între domiciliu și reședință, iar la dosarul cauzei nu au fost identificate elemente din care să rezulte că reclamantul a înțeles să își schimbe adresa principală, instanța a constatat că domiciliul acestuia este în municipiul Târgoviște, astfel încât Tribunalul Dâmbovița nu își putea declina competența de soluționare a cauzei decât în situația în care constata că nu este competent, nu și în situația în care și altă instanță egală în grad ar fi competentă.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea adresată Tribunalului Dâmbovița, la 30.03.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a formulat contestație împotriva deciziilor de sancționare disciplinară: avertisment scris nr. 92/01.02.2022; 93/02.02.2022; 94/02.02.2022; 110/01.03.2022 și decizia de sancționare disciplinară emisă la 07.03.2022 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, dispoziții din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competența teritorială pentru soluționarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Față de cele anterior expuse, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reședința reclamantului la data sesizării instanței.

În speță, se constată că reclamantul a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la tribunalul de la domiciliul său (Tribunalul Dâmbovița), arătat în mod expres în acțiune.

Cu toate acestea, instanța sesizată a stabilit, în baza unui raport de investigații, că reclamantul are reședința efectivă în localitatea Chiajna și nu în Târgoviște, așa cum a indicat în cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința, potrivit art. 88 din același cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana își are locuința secundară, și poate fi considerată domiciliu dacă acesta din urmă nu este cunoscut (art. 90 C. civ.).

Conform dispozițiilor art. 91 C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înțelege locul unde aceasta își are locuința principală, astfel cum este evidențiată în documentele de identitate, adresa de reședință a unei persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situația în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Scopul regulii de competență teritorială în materia litigiilor de muncă, a fost acela de a proteja reclamantul și nu poate fi atins dacă domiciliul nu este asociat cu locuința efectivă, deoarece ar fi lipsit de exercițiul drepturilor sale procesuale.

În acest context, trebuie arătat, însă, că reclamantul a ales să introducă acțiunea la Tribunalul Dâmbovița și a indicat domiciliul său ca fiind în Muncipiul Târgoviște, str. x.

Așa fiind, raportat la împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 30.03.2022, domiciliul reclamantului se regăsește în Muncipiul Târgoviște, potrivit cărții de identitate aflate la dosar și afirmațiilor constante ale acestuia, fiind irelevante orice alte susțineri care tind să stabilească o situație contrară celor relevate de înscrisurile dosarului și de însuși autorul demersului judiciar, Înata Curte constată că Tribunalul Dâmbovița este instanța căreia îi revine competența teritorială de soluționare a cererii deduse judecății.

În considerarea celor ce preced, reținând că la data introducerii acțiunii reclamantul avea domiciliul în jud. Dâmbovița, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă.